Editura Global Info / Literatură

Ioan Slavici

La crucea din sat

I

Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars şi plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta ar fi trebuit să mai aştepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gândul tot pe la cei din casă; abia apucă să se vadă şi ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude râzând în casă. Bujor spune minciuni; trei zile şi trei nopţi el nu ar sfârşi. Când n-o ştie de la altul, o scorneşte de la sine. Şi apoi mai este bun la clacă şi pentru că nu se mânie când Ileana îi face câte o glumă, iar Ileana bucuros îi face câte una. Aşa-i asta între tineri.

În vreme ce naica Floare întinde plăcinta şi tinerii petrec vesel împrejurul mesei, stăpânul casei, badea Mitru, şade pe prispă, în umbra celor de la masă. Ca totdeauna, pipa îi este în gură, dar de mult a uitat că nu arde. Simte că-i lipseşte ceva, ce însă anume nu ştie. Tot aşa de puţin ştie de veselia celor din casă. Simte că singur nu este; mai departe nu-şi bate capul. Veselia lor nu-l supără, dar nici nu îl înveseleşte. Scoate pipa din gură, cască o dată, se întinde, apoi, pentru ca să facă şi el ceva, ia un pumn de pene şi începe a le număra aruncându-le jos una câte una.

Un nou hohot îl trezeşte şi pe el din astă nepăsare.

Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt şi a pus-o pe nesimţite în capul lui Bujor. Bujor a simţit, dar se face a nu fi simţit, fiindcă-i place să vadă pe Ileana râzând. Toţi râd cu hohot, râde mai ales Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcându-se a nu şti de ce râd ceilalţi. Îi şade foarte poznaş. Marta deschide uşa: acuma râde şi ea. Ileana însă, văzându-i pe toţi aşa râzând de Bujor, însăşi se opreşte din râs, face o faţă ca şi când ar fi răsturnat oala la foc şi grăieşte:

– Dar, prostule, nu vezi că de tine râd!?

Bujor vrea să-şi ieie cununa din cap; Ileana nu-l lasă, ci frumos, precum a pus-o, o ia însăşi, curăţindu-l în urmă cu îngrijire de pene. Sfârşind, îl trage o dată de ureche, iar Bujor se supără d-un lucru: c-au fost prea puţine pene. Vrând ori nevrând, badea Mitru le-a văzut pe toate. Chiar i s-au mişcat şi lui buzele a râde.

– Măi Bujor! grăi el alene, după ce s-au sfârşit toate.

Bujor sări în picioare.

– Ai adăpat tu boii?

Bujor s-aşează în semn de răspuns.

– I-ai adăpat?

– Asta nu se face acum; ştii d-ta bine că noi adăpăm boii când se culcă găinile!

– Dar caii...

Bujor îi taie vorba:

– Bade Mitre! Ca în toate serile, astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat şi boii şi caii; plugurile sunt în car; sămânţa este în saci; grăpile la îndemână. Mâne dimineaţă, când răsare luceafărul boului, noi adăpăm – şi ziua ne prinde în câmp.

– Dar tot ar fi mai bine să nu-ţi pierzi tu vremea pe aici pe la fete!

– Dar ce să fac în grajd? Nu e destul Toader la vite?

– Eşti bun la gură, îi zise badea Mitru după aceste vorbe. Dar om n-are să iasă din tine!

– Ia dă-mi pace! răspunse Bujor, făcându-se a glumi. D-ta ai vrea ca toţi să fim moşnegi. Ce zici tu, măi Ghiţă!?

Ghiţă era flăcău numai d-aici din vecini. Foarte bucuros petrecea seara la scărmănat de pene cu Ileana şi ceilalţi tineri veseli. Aşadară el ştia că badea Mitru este cam rău de gură. Gândi că este mai bine să nu răspundă nimic. A răspuns însă badea Mitru, scurt, dar gros:

– Măi! cu Ghiţă nu te potrivi: tu eşti slugă, iară el nu are stăpân.

Bujor părea că n-a auzit bine aceste cuvinte. El privi o dată aspru la badea Mitru, privi mânios la Ghiţă, privi încă o dată împregiur, fără ca să poată vedea şi pe Ileana; apoi se sculă încet şi-şi luă pălăria de lângă cuptor. Ileana îl ghionti, îl mai trase de sucman, dar el ieşi fără ca să zică "noapte bună", ca şi când ar fi fost să se mai întoarcă. Îi părea că e cam cald în casă.

Mai târziu a ieşit şi Ileana, pentru ca să vadă dacă e coaptă plăcinta ori ba. Mult nu rămase afară. Când intră, află pe tatăl său culegând penele pe care le-a fost aruncat pe jos.

– Tu fată! dă-mi foc în pipă.

Ileana iarăşi ieşi în tindă, pentru ca să aducă un tăciune. Ochii ei însă umblau mai mult p-afară, decât pe la vatră, încât era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune stâmpărat în loc de tăciune. Dar nu vedea nimic. Astă-seară plăcintele s-au mâncat fără de Bujor. Naica Florea a întrebat după el de vreo trei ori, fiindcă îi plăcea să vadă tinerii veseli, iar în lipsa lui Bujor veselia întotdeauna mergea cam şchiopătând. Ileana a mai ieşit după aceea din casă, spre a-i spune lui Bujor c-a întrebat "mama" de el.

Bujor şedea în mijlocul curţii pe oiştea carului. Poate chiar aştepta să iasă Ileana şi să-l cheme a intra în casă. Când însă o văzu mişcându-se spre uşă, el se ridică şi trecu în dosul carului. Şi aici îl văzu Ileana. Nu ştia însă de ce, ea stete câtăva vreme nehotărâtă, apoi iarăşi intră. În tindă se opri încă o dată şi-şi zise cam necăjită: "Nu ştiu ce om e şi tata!"

Nici n-a făcut Mitrea Boarului bine zicând aşa vorbe, Bujor nu era nici slugă, nici om nou în casa lui. Aici a poruncit el. Când era şcolar, venea des-de-dimineaţă să ia pe Ileana cu sine, fiindcă Ileana era mică şi naica Floare n-ar fi lăsat-o să meargă singură ori numai cu Păscuţ la şcoală, Păscuţ, copilul care i-a murit acum vreo opt ani.

Bujor însă o trecea peste punte şi purta grijă de ea ca de ochii săi. Dar nici Ileana nu voia să meargă fără de Bujor. Mai târziu, de la vârsta de şaptesprezece ani, Bujor a rămas cu totul la Mitrea Boarului, şi de şase ani de zile este om din casă. Badea Mitru ştie că celelalte două slugi nu-i fac pe jumătate treaba pe care i-o face Bujor singur.

O ştie şi Bujor. El lucrează acasă, nu la stăpân. Aşa vorbe nu s-ar fi căzut să-i zică badea Mitru. Zău, Bujor s-a cam supărat. El ştie însă că badea Mitru nu e om rău. Nu, dar tocmai de vorba lui s-a cam supărat. Erau şi alţii de faţă. Era şi Ghiţă. Bujor s-a supărat pe Ileana pentru că ea a auzit această vorbă, Ileana îl mâhneşte: ea n-ar trebui să asculte la asemenea cuvinte. Apoi, barem să fi venit şi să-i fi zis: "Bujor! dar fii cuminte, ştii tu cine este tata". Dar ei nici că-i pasă de el. Cine ştie, poate se bucură c-a scăpat de el.

Bujor se ridică repede de pe oişte, unde a şezut, apoi iarăşi se aşează încet şi astâmpărat. Nici acum însă nu îl ţinea locului; el sări mai repede încă, privi o dată la fereastră şi plecă de-a dreptul spre gardul care despărţea grădina tătâne-său de aceea a lui Mitrea.

Voia să vorbească cu tatăl său.

Tatăl său, Stan, a petrecut într-astă seară neobicinuit de mult la lumină. El este al doilea tâtor¹ la biserică şi a stat multă vreme cu popa la sfat. Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătâne-său. Când a venit acasă, copiii erau culcaţi; Stan a privit la ei, a ascultat răsuflarea lor, apoi s-a dezbrăcat, a stins lumina şi s-a culcat şi el. Când a venit Bujor, l-a trezit din cel dintâi somn.

– Cine e?

– Eu!

– Cine, eu?

– Eu, tată!

– Hm! Bujor!? Dar ce vrei acum noaptea?

Bujor stete o vreme fără de răspuns. Îi părea că tot ar fi mai bine să tacă.

– Vorbeşte, măi, dacă m-ai trezit din somn!

– Deschide uşa; aş vrea să-ţi spun ceva!

– Spune numai. Şi aşa te aud eu!

– Vezi d-ta, taică, să mă crezi... fiindcă...

– Scurtă vorba, măi!

– Tată, eu nu mai rămân la Mitrea Boarului.

– Ei, apoi bine faci şi tu o dată în viaţa ta.

– Auzi, tată! Eu nu rămân, chiar nu rămân.

– Apoi vezi bine că nu rămâi dacă nu vrei să rămâi. Ce vorbă!

După aceste vorbe Stan se-ntoarse la perete, cu inima îmbucurată că fiul său iese de la Mitrea Boarului. Vecinii nu prea trăiau bine unul cu altul. Mitrea Boarului era bogat, şi acum se făcuse leneş şi cam încrezut, iară Stan, ca om cărturar ce era, deşi sărac, se ţinea mai presus de bogatul său vecin.

Bujor rămase stând la fereastră. El ştia de mai 'nainte că tatăl său nu se va supăra dacă va veni acasă; totuşi, parc-ai fi dorit să-l ocărească pentru această hotărâre a sa şi să-i zică: "Tu trebuie să rămâi!"

Era să plece când auzi uşa şi văzu pe mamă-sa ieşind din casă. Au stat multă vreme apoi de vorbă, mama şi fiul, aşezaţi pe piatra de lângă portiţă. Bujor n-a spus mamei sale pentru ce nu vrea să rămână: aceasta n-ar fi putut-o spune nimănui pe faţa pământului; zicea numai că nu vrea. Mama zicea să rămână, fiindcă-i merge mai bine decât acasă. "Suntem mulţi la puţin!" era cuvântul mamei; tocmai acest cuvânt îl îndemna însă pe Bujor să facă ce s-a fost hotărât.

– Apoi, dacă suntem la puţin, vreau să fim la mai mult, grăi el hotărât. Şi Marta trebuie să vină acasă! Noi doi nu vom lua pita de la cei mai mici. Sân-George este aproape, atunci mi se împlineşte anul.

Dară Bujor nu s-a ţinut de vorbă. El nici până la Sân-George n-a aşteptat. Numaidecât, în ziua următoare, a spus stăpânului că tatăl său doreşte să meargă acasă şi el ar dori să meargă, când e vremea de lucru.

– Bine faci! drept ai, îi răspunde badea Mitru, acuma e vremea. Eu eram însurat când am fost de douăzeci de ani!

De ce nu mai rămâne Bujor, la asta badea Mitru nu se gândea. El gândea foarte puţin!

Naica Floare a prădat multe vorbe de dragul lui Bujor. Îi părea că-i vine să fugă d-acasă când auzi că Bujor merge. Aşa lucru nu i s-a mai pomenit- Omul acesta creşte în casă şi acum se duce. Treaba s-a sfârşit cu vorba: "Mai mult peste pragul meu să nu treci!"

Ileana singură ştia "pentru ce" merge Bujor; asta însă nici chiar sie nu şi-o spunea. Ziua întreagă ea era unde se afla Bujor; mereu voia să vorbească cu el şi totdeauna, când îl întâlnea, îl ferea din cale, pentru că nu ştia ce vrea să-i zică. Câteodată apuca un gând, ieşea anume la Bujor şi iarăşi intra. Totdeauna gândul, în urmă, îi părea fără de înţeles. Îi plăcea că Bujor vrea să meargă; pentru lumea asta nu ar fi voit ca el să rămână; şi totuşi, adeseori, faţa i se aprindea de mânie, gândind că el chiar se duce. Iară când Bujor a plecat, Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întâia oară, cu Marta, sfadă nu pentru fratele Martei, ci pentru că Marta n-a închis uşa cum se cade. Aşa sunt femeile: se sfădesc foarte uşor. E vorba veche că babele bătrâne şi fetele de măritat sunt supărăcioase. Însă Ileana tot numai pe taică-său era supărată. Îi părea om cu inima neagră, deşi prea mult ţinea la el. Zisese că Bujor e slugă, şi pentru asta nu-l putea ierta.

II

S-a dus Bujor şi Ileana l-a lăsat să meargă. Măcar nici atâta nu i-a zis: "Mai vino câteodată pe la noi". Când el se gândea la asta, începea pământul să se clatine sub el.

Naica Floare a zis vorbe mai grele. Pe ea nu era însă Bujor atât de mânios. El era mânios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gândea la Ileana şi, cu cât mai mult se gândea, cu atât mai mânios se făcea, şi cu cât mai mânios era, cu atât se gândea mai mult. În sfârşit, a ajuns că nici nu mai gândea la alta decât la Ileana; iară când o zărea câteodată trecând pe dinaintea casei, el tresărea, îl prindeau fiorii şi-i furnicau vinele, încât să fi avut paharul de cuminecătură în mână, şi pe acela l-ar fi scăpat. O dorinţă ar fi avut numai: să-i spună verde în faţă ceea ce altui om pe rotogolul pământului nu-i putea spune, ce-i zace pe inimă. Numai frăţiorii cei mai mici şi Antiţa simţeau câteodată mânia lui Bujor. Când n-o mai putea purta, o descărca asupra acestora, şi apoi, pentru ca iarăşi să-i împace, îi cioplea Antiţei o păpuşă şi-i făcea lui Toderică o morişcă de vând ori un arc lui Mărian.

Nu însă multă vreme a rămas asta aşa. Bujor era om deprins la lucru. Peste câteva zile au început a-l mânca palmele; îi părea că i se spoieşte pielea. Totdeauna se gândea însă la lucrul de colo, unde a mai lucrat şase ani de zile. Aici, acasă, se simţea străin. Îi părea că lui îi este totuna dacă trebile merg bine ori dacă ele merg rău.

Dacă ploua, Bujor îşi aducea aminte de iazul de la ţarina Boarului şi se întreba dacă este stăvilit ori nu; iară la aceea nu se gândea, că a lor ţarină este pe coaste, şi de iazuri nici că-i pasă. Cu vremea, însă, omul se schimbă. Din zi în zi Bujor privea tot mai mult împregiurul său; mai mergea prin grajd, mai prin grădină, mai pe la ţarină. În urmă afla că, zău, şi aici vor fi multe de îndreptat, multe de stricat şi multe de făcut. În sfârşit, începu şi el a lua parte la necazurile casei şi a zice tot "la noi" şi tot "la Boarul". Apoi, când oamenii ca Bujor încep să-şi facă grijă şi să lucreze, ei nu mai încetează, ci-şi fac de lucru chiar şi când nu au!

Dar nici Ileana nu stetea cu mâinile în sân!

Războiul şi ghergheful sunt două câmpuri pe care nu ştie răsfira florile ca Ileana. De asta se vorbeşte giur-împregiur, cât ajunge vestea bună. Parcă-i fărmecată la degete. A şi avut însă de la cine să înveţe. Naica Floare în viaţa ei n-a făcut alta decât covoare şi altiţe. Puţine fete se mărită în Vezura care să nu o poftească pe cumătră, pentru că ea totdeauna are câte ceva la îndemână pentru zestrea miresei. Dar Ileana începe a o întrece şi pe ea. Are chip şi chibzuială puind vrâsta între flori, pune verde lângă roşu, pe câmp alb o floare neagră, lângă ea o frunză-n fir, toate bine potrivite, parcă nu e pus, ci crescut.

Naica Floare are zor. Firele sunt întinse pe război; fuşteiele sunt bine aşezate; năsădeala este în suveică; iţele sunt ridicate.

– Şezi, Ileană, să începem!

Sunt două săptămâni până la Paşti. Iară la Paşti Ileana trebuie să meargă cu mâneci noauă la biserică. Nici Ileana n-avea vreme. Are să fie o pânză cum Ileana până acuma n-a văzut; fire subţirele puse în urzeală, des, unul peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir. Crede că se poate, dar încă nu ştie. Astă-iarnă Bujor a făcut spata cum a fost dorit-o ea.

Lucru greu, pentru că spata şi iţele sunt temelia războiului. Când iţele se încurcă ori se rupe vreun dinte la spată, când iţele sunt groase şi spata rară în dinţi, pânza rămâne plină de noduri, iară nodul în pânză nu-i cinstea ţesătoarei. Bujor a făcut spata pentru Ileana, adecă cum altele nu sunt făcute: dinţi deşi şi subţirei ca ascuţişul briciului, legaţi nu cu aţă, ci cu păr de cal, pentru ca îndesat să rămână fir lângă fir. Şi legătura este făcută cu măiestrie; chip iscodit la nevoie de către Bujor, de dragul Ilenei. Iară capetele spetei sunt crestat frumos, ca lucrul să fie deplin.

Ileana începe a ţese. Gândeşte la spată şi, gândind, Bujor îi vine în minte. Asta nu e bine. Când ea gândeşte la Bujor, este cam aprinsă şi mâinile îi cam tremură. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor şi, când trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea. Aici ar trebui tocmai ca năsădeala să rămână rară, fiind făcută cu chibzuială. Tot ea a zis lui Bujor să facă dinţii subţirei; de ce uită acuma că tot ce e subţire uşor se rupe?

Dară nu s-au rupt dinţii, ci părul de cal. Lucrul este cam slab, dară nici n-a fost făcut pentru ţesătoare mânioase.

Ileana stă cu suveica în mână, parcă s-a huluit casa asupra ei.

Naica Floare n-aude războiul şi intră să vadă ce e.

– S-a rupt părul şi cad dinţii!

– Pentru ce dai aşa de tare?

– Dară nu dau!

Multă vreme s-a muncit mama şi fiica pentru ca să lege dinţii. Pânza era abia începută şi, cu cât mai scurtă era pânza, cu atât mai mare necazul. Nu însă toată mâna era bună ca să facă acest lucru, mai ales acuma, când legătura trebuia făcută în război, cu grijă de fire. Asta numai unul o ştie: Bujor.

– Du-te, cheamă pe Bujor! grăi naica Floare când văzu că nu poate face nimic.

Ileana sări de la război şi plecă să cheme pe Bujor. Capul îi era atât de plin de iţe, de spete şi de fire, încât uitase cine este Bujor. Parcă şi acuma era numai ici în curte. Când se află însă în curte, ea roşi ca bujorul, stete speriată, apoi iarăşi intră în casă.

– Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-l chem eu!

Naica Floare n-avea vreme. Se duse totuşi.

Ileana rămase la război. Îi părea că arde casa în capul ei. Vine Bujor. Oare să vină!? O! de-ar da Dumnezeu să nu vină! să nu fie acasă! să nu vrea să vină! Ba! asta nu. Asta o dată cu capul n-ar fi vrut-o Ileana. Ea ştia că el va veni, auzind că s-a rupt legătura din spată.

Îndată ce auzi portiţa, Ileana sări speriată şi plecă spre uşă, ca şi când ar fugi de moarte. Îi era grabă: i-a venit tocmai în minte că în pod este o suveică mai mică, de care ar putea să se folosească.

Când Bujor suia treptele spre tindă, Ileana suia scările spre pod. Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla uşa, iară după ce naica Florea i-o deschise, el căzu peste prag.

Când se află în faţă cu războiul, începu a se şterge de sudori. Însă nu-i era cald. Îi părea că războiul ţese de sine, că iţele joacă şi nu vedea firele cum se cade. Lucrul mergea cam anevoia.

– Măi Bujor! grăi naica Florea într-un târziu, de ce nu mai vii tu pe la noi?

Ea de mult a fost uitat că i-a zis să nu-i mai treacă pragul.

– Dară eu vin, naică Floare!

– E mânios pe mine! zise Ileana amărâtă, când văzu pe Bujor ieşind pe portiţă. Nici n-a voit să vorbească cu mine! Îi era să plângă, dar o zări naica Floare.

– Ce faci, tu fată, în pod?

– Caut suveica, mamă!

Bujor a privit o dată pe neştiute la scară, a şi văzut-o pe Ileana.

"E mânioasă! îşi zise el. A fugit de mine."

Asta îl amăra, nu vedea decât spete; chiar şi gardul stricat al lui Petrea Popii îi părea o spată pe care ar trebui să o lege.

III

Prescurile făcute din făină albă sunt puse în cârpă; luminele sunt legate şi busuiocu este la îndemână.

– Bătrânule! trage clopotul.

Stan ia prescurile, luminile şi busuiocul în stânga, pălăria în cap, băţul în mână şi plecă la biserică. Este Joia Mare, zi în care va lua sfânta cuminecătură. Naica Sanda (n.b.: Floare) îl petrece până la portiţă, şi aici îi zice: "Dumnezeu să primească!" Apoi rămâne privind în urma soţului său. El n-a luat calea spre biserică. "Dumnezeu a vrut aşa!" îşi zice el printre buze, şi merge mai 'nainte la vecinul său Mitrea, să-l roage de iertare. Ei n-au avut în curând vorbe slabe: Stan însă a simţit o ură tăinuită către vecinul său, pentru că era bogat din sărac. "Dumnezeu a vrut aşa, ca el să fie bogat." Acuma, când Dumnezeu cuprinde sufletul lui, simte că această ură e nedreaptă şi se uşurează. În portiţă se întâlneşte cu vecinul, care tocmai plecase la el; dau mâna; Stan îi întinde mâna şi vecinei; apoi amândoi, împreună, pleacă la biserică.

"Dumnezeu să primească!" zic soţiile când îi văd trecând puntea.

În cealaltă zi este Vinerea Mare şi apoi vin Sfintele Paşti.

Naica Floare n-are vreme. Toţi sunt gata să plece la Înviere; numai ea s-a întârziat. Aşa o pate mama totdeauna; n-are stare până ce nu-şi vede mai 'nainte fata gătită. Îi şed foarte bine Ilenei mânecile noi. Mama a pierdut prea multă vreme privind-o din toate părţile. Ileana însă mai ales de una se bucură: că le-a făcut ea însăşi, cu spata lui Bujor.

Clopotele şi toaca n-au sunat încă. Este însă grabă, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întâi la uliţă. Grăbeşte dar Stan, ca să meargă cu toţii.

Aici naica Sanda îşi făcea de lucru cu copiii. Astăzi ei au fost cei dintâi treziţi. Ouăle roşii nu i-au lăsat să doarmă. Totuşi, însă nu sunt îmbrăcaţi; îşi pierd vremea asemănându-şi ouăle. A rămas ca al Antiţei este cel mai frumos; altfel, ar merge plângând la biserică, iar astăzi nu e bine să plângă omul.

– Aici sunteţi cu toţii!

– Numai mătura am lăsat-o acasă.

Sună toaca. Vântul fură câte o bucăţică din sunetul ei: oamenii stau şi ascultă. Încep clopotele, precum vântul adie, mai tare, mai slab: dară clopotul Boarului s-aude neîntrerupt. E cam departe biserica; nu e însă negură; cerul e senin; vântul se mişcă leneş în răcoarea dimineţii, şi calea are să fie plăcută. Abia puţin se vede, înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec. Cocoşii cântă, cântă privighetoarea, cântă un câne, câte o vacă s-aude din când în când, râul ici alunecă de-a furişa peste prundişul lins, colo se izbeşte în râpă şi murmură mai înspre vale: printre toate, toaca şi clopotele. O puşcă se descarcă, încă una.

Acum putem pleca!

Ileana le dă copiilor câte un ou, schimbă şi cu fetele mari câte unul, apoi sărută pe Antiţa, care astăzi nu se mai desparte de dânsa, o ia de mână şi toţi pleacă. Copiii fug înainte; trec după aceea bătrânii puntea, iară în urma lor, muierile şi cei mai tineri. Bujor îi lasă pe toţi să treacă. Avea el un gând: să dea Ilenei oul cel roşu, la care a lucrat trei zile cu vârful cuţitului. Dară nu l-a dat: gândea că e mai bine să-l deie astăzi la joc.

E Sfânta Liturghie, biserica e plină. Astăzi satul întreg a venit să cânte Hristos a înviat. Marian a citit Sfântul Apostol; Stan, ctitorul, a umblat cu tasul prin biserică, cu capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare, oprindu-se la fieştecare "mărire Tatălui." Şi pe dinaintea Ilenei a trecut; şi înaintea ei a stat privind-o cu bunăvoinţă. Bujor a cântat irmosul. Când el a rostit cuvintele "Îngerul a strigat", ca o săgeată a trecut sunetul cântării prin sufletul Ilenei: faţa i s-a roşit, inima îi bătea tare şi ochii îi rămaseră aţintiţi spre buzele cântăreţului. Bujor a cântat adeseori, şi cânta bine; însă parcă se temea că acum el va rămânea de ruşine. Şi într-adevăr, când Bujor ajunsese la "saltă acum", unde irmosul este mai frumos, ochii lui întâlniră, între sute de alţi, doi ochi, a căror privire aţepenită îl făcu mut. "Saltă acum", şi mai departe nimic. Irmosul, pe care l-a cântat de atâtea ori şi atât de bine, acuma nu-i mai era în minte. El stete în mijlocul cântării; o clipă privirea lui rămase aţintită asupra Ilenei, apoi încongiură, speriată, împregiurimea sa, cărţile şi oamenii.

Irmosul i-a ieşit din minte şi glasul îi lipsea. Ileana voi să fugă din biserică, şi totuşi, acuma, tocmai acuma, nu putea. "Mai departe, dă înainte, că merge bine!" zicea privirea ei, şi astă privire a dat lui Bujor fir şi glas. A cântat apoi mai departe, şi sufletul lui întreg era în astă cântare.

În viaţa ei, mai fericită Ileana nu a fost. În vreme ce Bujor cânta şi după ce el a cântat, numai auzul ei era la dânsul, ochii treceau printre oameni şi pe fieştecare faţă ea vedea aceea minunare, care era în sufletul ei. Şi privirea aceea! Astfel el nu a privit-o. Îi venea să plângă aici în biserică; atât de mare plăcere simţea, încât dureri îi erau plăcerile.

Până la sfârştiul Liturghiei a trecut o clipă vecinică. Bujor şi Ileana vorbeau în priviri şi cu privirile se îmbrăţişau. "Încă o dată privesc la el, apoi nu mai privesc." "Ea nu este mânioasă!" "El nu este mânios."

La sfârşitul Liturghiei, Bujor a trecut cu coatele printre oameni şi în câteva sărituri a fost la uşa bisericii. Aici aşteptă pe Ileana. Privirile lor se întâlniră peste oameni. Cu cât însă Ileana era mai aproape de uşă, cu atâta mai cu cinste se arăta către femeile mai bătrâne, lăsându-le să treacă înaintea ei, şi cu atât mai dinadins vedea Bujor că nu-i şade să închidă calea. Rămăseseră numai câteva muieri în biserică, şi Ileana tot nu putea ieşi.

"O aştept mai la vale!" grăi Bujor când văzu că Ileana chiar vine, şi plecă, mergând încet.

Marta, Ghiţă şi Ana stăteau împreună la o parte, necăjindu-se că nu mai vine Ileana. Bujor pe aceştia nu-i văzu decât atunci când, mai la vale, ei trecură pe lângă el cu Ileana.

– Dară tu ce stai? întrebă Ghiţă.

– Aştept pe tata! răspunse Bujor.

Ei merseră înainte, iară el rămase necăjit pe sine însuşi.

Trecând înspre casă, Ileana a stat foarte multă vreme înaintea Stăneştilor. Erau aici multe de văzut. Surorile au văruit casa; pe dinlăuntrul ferestrelor au boit cu vânăt, iar pe la margini au tras vrâste cu roşu. Era frumos aşa. Ileana s-a hotărât însă ca ea să facă mai frumos. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădit-o Marta la ferestre. Gardul era alcătuit în chipul lui Bujor, care a făcut şi portiţa. Mai frumoasă era însă vramiţa. Lucru de nimic şi totuşi frumos. Patru leaţuri cioplite frumos şi încheiate laolaltă. Înspre mijloc sunt încă doauă mai scurte, iar între aceste o cruce. Este făcută numai în semn de vramiţă. Pe un stâlp este o moară de vânt. Când bate vântul, moara se învârteşte, şi doauă cătane, cioplite din lemn şi întocmite cu iscusinţă, încep a se bate în săbii. Pe celălalt stâlp este altă morişcă, care pune pe un faur în mişcare; dă faurul în ileu, tot dă şi nu mai încetează. Poznaşe lucruri a făcut Bujor.

IV

După prânz oamenii mai stau de vorbă, apoi se duc la vecernie. Înaintea bisericii e satul întreg: copiii la jucării, bătrânii la sfat, iară fetele şi flăcăii împregiurul lăutarului.

Bujor n-a mâncat astăzi cumsecade, deşi era ziua de Paşti. Se necăjea foarte de lucrul ce a făcut azi. El a lăsat pe Ileana să treacă pe lângă dânsul! Acuma voia să-şi îndrepteze greşeala.

"Astăzi mergem împreună la joc!"

V

Crucea din sat este tocmai în marginea râpei. Râpa, tocmai înaintea casei Boarului. Dincolo de cruce este un proptiş făcut din câteva lemne, pentru ca să nu cadă vitele în pârâu. Bujor luă un pumn de pietre, merse la proptiş, în dosul crucii, se răzemă şi stete privind cum apa cade şi se izbeşte în râpă. Din când în când el arunca câte o petricea în râu, privea îndărăt când i se părea că prin murmurul apei aude portiţa din dosul lui, şi iarăşi privea cum cade apa, cade, se izbeşte, se prăbuşeşte şi apoi se alină mai în vale. El aştepta, şi totuşi, vremea îi părea scurtă.

Portiţa nu se auzea, şi totuşi, îi părea că vorbeşte cu Ileana. Dorea să vadă pe Ileana, şi totuşi, tresărea când îi părea că aude portiţa, temându-se că ea va ieşi.

Ileana privea din tindă la crucea de piatră. Tocmai când voia să plece, pentru ca să meargă cu Marta la joc, ea a zărit pe Bujor la cruce. Îi era oarecum frică să iasă.

– Nu mergi, tu fată, la joc?

– Aştept pe Marta, mamă!

Ileana văzu pe Marta trecând puntea înaintea lui Ghiţă. Fără ca să ştie de ce, ea făcut un pas îndărăt, ca să nu fie văzută, iară după ce ei trecură, începu să numere petricelele ce Bujor arunca în apă. I-ar fi plăcut să vadă cum cad aceste petricele, să audă picatul lor; i-ar fi plăcut să ştie ce vede Bujor în apă de priveşte atât de dus la ea. Totuşi, dacă ar fi început să ardă casa în capul ei, acuma ea n-ar fi păşit de la prag. Numai atunci când Bujor arunca privirea la portiţă, ea păşea în tindă, lăsând un ochi peste uşchior.

Uşa de la casa cea mare făcu pe Ileana să tresară. Dac-ar fi fost mai luminos în tindă, naica Floarea ar fi întrebat-o: "Ce e cu tine, fată?" În întuneric însă nu se văd toate. Ea crezu dar când Ileana îi spuse că şi-a uitat cârpa acasă, deşi chiar şi prin întuneric ar fi putut vedea că Ileana ţine cârpa în mână. Biata fată răsufla însă atât de cu greu, încât tot omul trebuia să creadă c-a fugit cale de-un ceas ca să-şi caute cârpa.

Naica Floare coborî treptele, iară Ileana intră în casă pentru ca să-şi ieie cârpa din dulap.

Când iarăşi se afla pe prag, Ileana privi speriată, privi încă o dată, fugi la portiţă, privi de aici în toate părţile. Nu era, ca în palmă; Bujor s-a dus.

– Bujor! strigă Ileana. Noroc c-a strigat atâta de încet, încât abia c-auzea ea însăşi. Dar a doua oară nu strigă, ci stete puţin locului, apoi merse, stând la fiecare pas, spre crucea de piatră, unde a fost stat Bujor, de unde el arunca pietricele şi privea în apă. Apoi ea se propti şi privi în apă. Nu vedea nimic deosebit. Tot cum a mai fost. Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un pas îndărăt şi şezu necăjită pe piua crucii.

Piatra e piatră, dar mai nemişcată rămase Ileana după ce se aşeză pe ea. Un fior, o roşaţă în obraji, şi în urmă ca o beţie groaznică: Bujor şedea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf. După aceea rămase neclintit ca dânsa.

Când oamenii şed aşa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este însă o limbă tainică, care nu are vorbe şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine. Într-un târziu, Ileana suspină de trei ori într-o răsuflare - suspinul cu care se trezesc copiii speriaţi în vis.

– Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!

Ileana nu i-a zis să nu sară. Acuma şi ea ar fi sărit bucuroasă. A privit însă la el lung şi blând, încât trebuia să rămână neclintit sub această privire, apoi a început să-i netezească aripa sucmanului, privind la ţesătura firelor.

– A fost foarte bună spata pe care mi-ai făcut-o!

– Bună? Da... ştiam eu că are să fie bună. Tu ai zis s-o fac aşa!

Ileana îi povesti apoi lui Bujor cum a ţesut pânza, câte fire i s-au rupt, câte crâmpiţe i s-au făcut, ce-a zis mama, cum o dată a sărit motanul peste război şi au căzut trei fuşteie: le-a povestit toate îndeamănunt, una câte una; avea atât de multe de a spune, încât Bujor numai a ascultat.

Când umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră. Era vremea ca să se mulgă vacile şi să se adape boii.

– Noapte bună, Bujor!

– Noapte bună, Ileană!

Pesemne, pentru că i-a poftit-o Ileana, Bujor a avut astă dată o noapte foarte bună - bună nu pentru că a dormit bine, ci pentru că nu putea dormi. Lumea îi părea atât de frumoasă, încât nu se îndura să închidă ochii să n-o mai vadă. El nu ştia că acea lume este cea mai frumoasă pe care o vede cu ochii închişi.

Când intră pe portiţă, cânele Flocan sări de lângă trepte, unde era culcat, şi fugi de-a lungul casei, pentru ca să se ascundă dinaintea lui Bujor. Era o neplăcută aducere-aminte. Astăzi, când Bujor sosea de la biserică, cânele petrecea gonind găinile împregiurul ogrăzii; pentru asta, Bujor şi-a vărsat veninul asupra lui. Acum, la întâlnire, amândurora le veni în minte întâmplarea de dimineaţă şi Bujor se simţi cuprins de o durere nepricepută, amestecată cu ruşine, când văzu cânele fugind de el.

Îl chemă înapoi cu atâta duioşie, încât cânele se opri şi îl lăsă să se apropie de el.

– Vezi că nu-ţi fac nimic, bietul de tine! îi zise Bujor netezindu-i părul, apoi îi luă capul sub braţul drept şi, îmbrăţişându-l astfel, îl privi în ochi.

Un câne a împăcat Bujor, şi această împăcăciune îl bucura atât de mult, încât ar fi stat noaptea întreagă îngenuncheat lângă perete ca să petreacă cu el. Antiţa însă i-a sărit din dos în spate, şi, cuprinzându-l cu braţele, a început să-l hăţească.

– Ia-mă, bădică, în spate!

În spate şi în braţe a luat-o apoi bădica. A sărutat-o, a dezmierdat-o, a necăjit-o: iară cânele juca împregiurul lor, sărind câteodată sus spre Antiţa, care se juca cu el ţipând nebunatec când cânele o atingea cu labele.

– Încă o dată, bădică!

Bujor îi săruta ochii şi făcea încă o dată.

Încă o dată şi încă o dată... tot mai rar, tot mai încet, mai alene, mai obosit, până ce mica adormi în braţele frăţine-său. Bujor o duse la Marta, o dezbrăcară tiptil-tiptil, ca să nu se trezească, şi apoi o culcară. După aceea Bujor ieşi din casă, mai stete gânditor până ce-i veni fluierul său în minte. De mult l-a fost uitat: acum însă simţea dor de el. Jos, tocmai în fundul grădinii, pe unde curgea apa peste pietricele, locul este atât de liniştit, mai ales acuma seara. Aci se duse Bujor. Se aşeză pe pajişte, se propti cu spatele de nucul cel tânăr şi începu doina tărăgănată. Câţiva paşi la dreapta, cânele, întins la pământ, cu capul aşezat pe labele de dinainte, zăcea privind la cântător, ca şi când el ar şti ce vrea să zică doina aceea.

Alene vântul, alene râul, alene doina - o lume legănată alene...

Dar tot mai încet sună fluierul, până când el se sfârşi într-o duioasă şoptire. Bujor îl puse pe iarbă lângă sine şi rămase privind la pălăria sa, pe care o pusese într-un par din gard.

Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit; el o urma cu privirea, iară când luna nu se mai văzu decât în marginile argintate ale nourului, el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele ce se dezveleau din sufletul său, părându-i ca nişte vedenii fără de trup, care se leagănă în văzduh. Vedea biserica, oamenii în biserică şi pe Ileana între oameni; se vedea pe sine aşteptând la uşă, i se reivea simţirea de bucurie fioroasă² cu care aştepta şi iarăşi trecea roşeaţa peste obrajii lui, aducându-şi aminte vorba: "Aştept pe tata". Crucea de piatră şi apa ce cade şi se izbeşte în râpă se iveau pretutindenea , rupând şirul gândurilor sale; iară mâna Ilenei mereu dezmierda aripa sucmanului său. Naica Floare şi badea Mitru - greu a supărat pe aceşti doi oameni. Mult ar fi dat dacă într-astă clipită ar fi putut să-i împace. Ar fi dorit să sărute mâna naichii Floarei şi ca badea Mitru să-i dea o palmă şi apoi să-i pară rău c-a făcut-o. Aşa se năştea un gând pe altul în sufletul lui; intra tot mai adânc în această lume, până aici nu mai ştia dacă se află aici ori acolo. Iarăşi se simţea crescut în casa Boarului şi se mustra pentru greşelile ce le-a făcut de când a ieşit din această casă. Mai deunăzi a trecut pe lângă holdele Mitrii. Erau rău lucrate. Şi boii au fost prea slăbiţi de când nu mai steteau sub îngrijirea lui. Ar fi trebuit să-i spună stăpânului, fiindcă el nu poartă grijă de nimic. "Mâne dimineaţă, în crepetul zorilor, trebuie să vorbesc cu el!" zise Bujor grăbit, şi se ridică de la pământ.

– Ce faci tu, fată, în grădină? s-auzi glasul naichii Floarei de peste gard.

– Nimic, mamă! răspunse Ileana speriată - răspunse pentru sine, căci nimeni nu o putea auzi.

Bujor tresări. Îi venea să plângă, căci găsi că Ileana a fost stat în apropierea lui. Apoi grăbi la gard şi o văzu fugind spre casă.

– Ileană! Auzi tu, Ileană! o chemă el, dar atât de încet, încât nu se auzea.

VI

În vreme ce tinerii petreceau la cruce, bătrânii steteau de vorbă.

De la slujba de seară vecinii plecaseră împreună înspre casă. Era Stan şi Mitrea, Gligor, tatăl lui Ghiţă, şi Păvăloc Ţăpăloiu, om bogat şi din neam ales, ca şi Gligor. Puţină vorbă se schimbă între vecini, până când Stan nu începu, arătând spre o vrâstă de nori, ce se vedea înspre apus.

– Dacă ar da bunul Dumnezeu!

– Zău, o ploiţă n-ar strica. Grânele sunt cam pălite, zise Gligor.

Păvăloc era casier la sat şi om care se pricepe la destăinuirea firii. El privi mai îndelungat la nori, apoi încredinţă pe vecinii săi că mai 'nainte de mâne dimineaţă nu se poate aştepta la ploaie.

De aici înainte vorba se întinse asupra ploilor. Fiecare ştia să povestească despre câte un rămăşag pe care l-a câştigat de la cutare şi cutare.

– Eu îţi dau rămăşag că plouă la noapte! îi zise Stan lui Păvăloc.

– Nici vorbă! înainte de zori, nu!

– Vere Mitre - grăi Gligor - ce zici, o să plouă la noapte?

– Să vedem ce zice el.

– Vezi aşa, îi zise Stan, eşti mare meşter într-asta. Totdeauna ştii când e vremea de semănat. Dacă nu ploauă după ce ţi-ai pus tu sămânţa în pământ, apoi rămâne secetă vara întreagă.

– Parcă-i călindar, aşa o potriveşte de bine. Iacă, eu, unul, vă spun că totdeauna aştept cu sămânţa şi cu prăşitul până ce nu văd pe Mitrea că seamănă şi prăşeşte!

– Apoi asta o face satul întreg!

Mitrea se îndreaptă cu faţa mândră, ca şi dintr-o buiguială îndelungată, şi încongioară cerul cu privirea.

– N-are să ploauă chiar nici mâne! zise el hotărât.

– N-am zis eu că nu plouă la noapte!?

– N-am zis eu că nu ploauă mâne dimineaţă!?

De aci înainte vorba trecu la holde. Mitrea, era mai vorbăreţ, dar tot scurt şi măsurat.

– Ăst timp ţi-au ieşit semănăturile cam rău.

– Ce ai semănat pe lângă şipot, în sus pe coaste? îl întrebă Gligor.

Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roşeaţa peste obrajii lui.

– E păpuşoi, dar n-a răsărit încă! zise Păvăloc.

– Măi Stane, la tine am văzut păpuşoiul frumos.

Stan îşi suci mustaţa:

– Apoi când are omul trei feciori ca mine!...

– Asta să fie zisă - îi răspunse Păvăloc - plugar ca Bujor al tău nu mai este în sat!

– Pe asta o au unii de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pământul. Mai în vară aram ca să semăn ovăz aici. "Rău faci că pui ovăz aici, îmi zise Bujor; este pământul cam gras şi ţi se păleşte." Aşa am şi păţit-o. Apoi la potrivirea vremii nimeni nu se pricepe mai bine decât Bujor.

Oamenii începură să-l laude pe Bujor.

– Ei! vezi ce lucru pocit, zise Păvăloc, arătând la păpuşile lui Bujor, care în adierea vântului îşi făceau jocul.

– Mare meşter! mare meşter!

– Ei bine, grăi Stan fălos, Bujor îţi face carul mai trainic şi mai frumos decât cel mai vestit rotar.

Vecinii plecară înainte spre casa lui Mitrea, care i-a fost poftit la un scaun de odihnă şi mai multă vorbă bună; Mitrea însă rămase privind păpuşile lui Bujor; îşi aducea aminte că în tinereţile sale şi el îi făcea asemenea bucurii lui Păscuţ, copilul care-i murise acum opt ani. Deci, ca totdeauna când îşi aducea aminte de Păscuţ, el era cam trist intrând pe portiţă.

Naica Floare acoperi masa cu pahare. Se bucura totdeauna când putea să vadă oameni cinstiţi la casa ei. Vorbăreaţă precum era, îi plăcea să fie de faţă când se înşiră vorbele, aşteptând să-i vie şi ei rândul la glumă, ca şi la vorba înţeleaptă. Acuma însă oamenii au fost urmat vorba de la păpuşile lui Bujor. Stan îşi lăuda fata şi feciorii, iară naica Floare îşi da toată truda să arate că numai nişte piscoi sunt toţi pe lângă Bujor.

– Iacă, să spuie Mitrea, el ştie mai bine cine este Bujor. Vro şase ani de zile el singur a purtat gospodăria noastră, şi aşa gospodărie nu era în sat. Acuma, de când s-a dus el de la noi, toate merg avalma.

Toţi aşteptau răspunsul lui Mitrea. Dar Mitrea era necăjit de laudele care i se făceau lui Bujor. Nu pentru că nu l-ar fi ştiut pe Bujor vrednic de laudă, ci pentru că vedea pe Stan fălindu-se cu el.

– Apoi da, zise el cam cu jumătate de gură, e flăcău harnic.

Într-astea, paharele se schimbau. S-a închinat în sănătatea tuturora. Stan a închinat un pahar chiar în sănătatea clopotului celui mare, care s-a făcut pe socoteala lui Mitrea. La asemenea rânduri Stan se pricepea mai bine: a stat adeseori la vorbă şi s-a veselit la masă cu popi, cu dascăli şi cu alţi oameni cărturari, care ştiu potrivi vorba în placul altora.

Păvăloc privea pe fereastră la cruce. Era tocmai în vremea când Ileana şi Bujor şedeau acolo. El trase pe Mitrea de sucman şi-i făcu semn să privească. Şi-i plăcea lui Mitrea să privească. Bujor era înalt şi spătos, iar Ileana, făptura tătâne-său, numai cu o palmă mai mică. Se potriveau bine lângăolaltă, iar asta el n-o găsise până acuma.

Şi Păvăloc pricea cu plăcere. El ridică paharul plin şi-l închină lui Mitrea:

– Vere Mitre! să jucăm la nuntă! Soră Floare! Vecine Stane! să fim cu veselie!

Şi Gligor ridică paharul, închinând pentru încuscrire. Dar Mitrea era dus pe gânduri şi nu pricepea gluma, iar naica Floare o pricepea şi nu voia s-o priceapă. De când Ileana era mică, ea se dezmierda cu dorinţa de a fi o dată soacra părintelui din sat. Ileana e făcută să fie preuteasă. Dar cum gândea acum la Bujor, ar fi dorit ca el să fie popa, şi mai că n-ar fi fost în stare să închine şi ea.

Nici Stan n-a gândit încă la asemena lucru şi era cam supărat c-au gândit alţii. Tot nu prea era omul lui Mitrea. Om însă care niciodată nu rămâne dator, el ridică paharul şi cumpăni puţin vorbele:

– Cam grăbit, vere Păvăloc. Ai greşit casa. Iacă, vărul Gligor, om bogat, are fecior voinic. Eu?! mai sunt şi alte sate. Pe Bujor îl ştie lumea. Şapte fete pe un deget.

– Hai! că n-am eu fată! Să am şapte fete, toate i le-aş da lui Bujor.

Stan începu a-şi răsuci mustaţa, privind cam aspru şi fălos la Mitrea.

Mitrea porni în răsuflat greu, se aprinse în sfârşit, sări şi dete cu pumnul în masă.

– Să n-am Dumnezeu de nu crap masa asta în două! În casa mea eu sunt stăpân, strigă el mânios.

Toţi se uimiră de asemenea purtare pripită.

– Dar ce te-a supărat, dragă? îl întrebă Floare, care de vro opt ani nu l-a văzut aşa de aprins.

– Să nu se fălească cu el, că eu l-am făcut om; din casa mea a ieşit, în a mea cinste este cum este! răspunse Mitrea hotărât.

– Ce!? nu cumva ai voi să-mi iai feciorul?

– Ţi-l iau, că e de casa mea. Eu l-am făcut om!

Să nu mai lungim vorba, pentru că nici n-a mai ţinut mult. Aprins era Mitrea, Stan aprins: vecinii s-au despărţit cam supăraţi. Naica Floare era necăjită de cele petrecute. Ileana e fată mare, dar ea încă nu ţine minte să o fi ocărât mamă-sa vrodată. Acuma naica Floare o luă de scurt şi-i spuse că unei fete mari nu-i şade bine să umble prin grădini.

– Tu eşti fată de măritat, trebuie să-ţi păzeşti numele.

De asemenea vorbe Ileana s-a foarte amărât, şi amarul ei multă vreme n-a lăsat-o să doarmă.

Badea Mitru nu se mai cunoştea pe sine însuşi. Părea c-a găsit o comoară. Afară din seamăn era mulţumit de vorbele pe care le-a fost zis lui Stan. L-a lovit tocmai unde mai tare îl doare. Apoi simţea că a zis adevărul. Bujor îi era ca fecior. Atât de tare o simţea asta, încât numai acuma începu să se mânie pe Bujor pentru că a ieşit din casa lui, şi ar fi fost în stare să meargă acum noaptea să-l aducă acasă.

Astă-seară era răcoare de primăvară, dară Bujor şi Ileana ştergeau sudori când calde, când reci. Când Bujor plecă de la tei, Ileana era în pat, dar nu putea dormi. Naica Floare se cam neliniştea auzind-o suspinând şi întorcându-se mereu de pe o lature pe alta. Dacă oricât ar fi dorit să o liniştească, nu ştia cum să înceapă. Era şi ea cuprinsă de gândurile sale.

Deodată Ileana se ridică în pat, stete puţin, apoi se coborî şi ieşi încet din casă. Naica Floare îşi opri răsuflarea, dar nu mai auzi nimic.

Ileana a ieşit să se astâmpere puţin. În casă găsea că era năbuşeală. Ea se aşeză pe prag şi stete câtăva vreme aici neliniştită, muşcându-şi buzele şi hăţând legătura rochiei, pe care n-a fost lepădat-o. Într-un târziu ea se ridică iute şi plecă cam fuga spre portiţă, o deschise şi ieşi, lăsând portiţa aşa.

În casă, naica Floare se neliniştea tot mai tare.

– Ileană! auzi tu, Ileană! Ileana mamii!

Nici un răspuns.

Ea se coborî din pat şi ieşi. Ileana nu se mai vedea nicăieri. Speriată, se întoarce în casă şi sculă pe Mitrea, care dormea dus ca un copil scăldat şi bătut.

– Ce e? întrebă el buiguit.

– Ei, du-te de vezi unde e Ileana.

– Apoi unde e?

– A ieşit şi nu ştiu unde a perit.

– Ori tu ţi-ai ieşit din fire!?

– De un ceas a ieşit şi nu mai vine. Am fost s-o caut şi n-o găsesc.

Mitrea se coborî din pat şi ieşi în cămaşă, precum era.

Afară numai cânii îi ieşiră în cale, mişcându-şi cozile şi scheunând încet. Privi în toate părţile, dar nu se vedea nimic. Ar fi chemat-o, dar îi venea greu să-şi strige fata în capul nopţii. El o chemă de câteva ori încet, dar nu primi nici un răspuns. Dacă nu era atât de aprins în căutarea fetei sale, ar fi văzut portiţa deschisă şi ar fi găsit calea. El plecă însă spre grădină, apoi suci pe la capul casei.

– Ileană! auzi tu, Ileană!
Nici un răspuns.

– Păcatele mele - zise el plin de îngrijire - unde poate fi fata aceea?!

În clipa aceasta sosi la colţul casei. În dos, între casă şi gardul lui Stan, văzu ceva mişcându-se.

– Tu eşti, Ileană!?

Nici un răspuns, dar şi arătarea care se vedea rămase neclintită.

– Cine e acolo? strigă badea Mitrea, păşind mânios spre el.

– Eu sunt, bade Mitre! zise Bujor cu glas tremurător, văzându-se un pas de la Mitrea.

– Dar ce dracul cauţi tu aici pe vremea asta?!

Bujor stete câtăva vreme turburat, apoi scoase vorbele fără de legătură.

– Bade Mitre! Să-mi dai pe Ileana, s-o măriţi după mine, că zău nu-i bine dacă nu faci aşa!

Mitrea rămase uimit de vorbe şi de felul în care erau zise.

– Ei bine, zise el, apoi acuma noaptea vii tu să-mi peţeşti fata?

– Dară n-o peţesc acuma, nici n-am venit de asta, grăi Bujor amărât, apoi se suci în călcâi. Adecă nu mi-o dai. Nu mi-o da. Ţine-ţi-o ţie!

Când Mitrea văzu că Bujor pleacă, făcu un pas spre el.

– Auzi, măi Bujor, zise el molcotit,³ d-apoi că n-am zis eu că nu ţi-o dau.

Zicând aceste, îl apucă cu mâna de braţ şi ei steteră multă vreme aşa, fără să se mişte, fără să grăiască careva vrun cuvânt.

– Dar Ileana unde e? întrebă Mitrea mai în urmă.

– Ileana? Nu e în casă?

– A ieşit şi nu ştiu unde a pierit.

Bujor tresări la aceste cuvinte. De mult a văzut el uşa deschisă, a auzit chiar când cineva a deschis-o, ba a şi gândit că Ileana ar fi putut să iasă pe uşa aceea.

Când se găsiră la uliţă, Bujor plecă spre cruce.

– Stăi, grăi Mitrea. La dreapta!

Ileana şedea pe laiţa de dinaintea casei lui Stan şi se săruta cu naica Sanda, muma lui Bujor.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA