Editura Global Info / Literatură

Ioan Slavici

Petrea prostul

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un om care era bogat de nu-şi mai ţinea seama bogăţiilor. Avea ogradă largă de se puteau învîrti în ea de şapte ori cîte şapte care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare şi sure, grajduri şi şoproane si fel de fel de alte olate; avea ţarini întinse, vii şi livezi, crînguri şi fineţe; avea boi de jug şi cai de ham o mulţime, vaci cu lapte cireada întreagă, turme de porci, de oi şi capre; nici că se poate spune ce n-avea, căci în belşug îi erau toate. Pe deasupra îi mai făcuse Dumnezeu parte şi de trei feciori, tot unul şi unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauţi pereche, iar cel mai mic, Petrea, şi mai prostănac, căci, de! ori şi cît ar fi trăit în lume, el tot mai mic, tot prîsle rămînea.

S-a nimerit că omul acela, aşa bogat cum era, a trăit, ca toţi oamenii, cît i-a ţinut firul vieţii, apoi a murit, lăsînd cu limbă de moarte ca cei trei ficiori ai lui să împartă bogăţiile rămase frăţeşti, fără de gîlceavă între dînşii.

— Hm! Ce-i aia!? întrebă Petrea nedumerit, cum se face cînd se împarte frăţeşte?

— Cum se face? răspunse fratele cel mare, care era şi mai cuminte. Foarte uşor se face! împărţeala frăţească: iai din toate cîte trei, zici: "Una mie, una ţie şi una lui" şi bagi de seamă ca toate trei să fie la fel. Ai înţeles?

— Am înţeles, grăi Petrea dumirit. Iai, zici şi ţii odată cu capul să fie la fel.

— Pentru ca — adăugă fratele mezin, tot cu minte şi el — nici înşelat să nu fii, nici pe altul să nu înşeli.

— Nici, nici! grăi iar Petrea, acum de tot dumirit.

După ce i-au făcut dar tatălui lor o înmormântare cum se cuvenea unui om de seama lui, cei trei fraţi se apucară să facă împărţeala frăţească a noştenirii ce le rămăsese de la dînsul : „una mie, una ţie şi una lui".

E însă mai greu s-o faci dccît s-o zici.

Lasă că erau atît de multe şi de deosebite lucrurile pe care aveau să le împartă, încît ei steteau şi se uitau zăpăciţi unul la altul, neştiind de unde să înceapă şi cum să urmeze, dar mai era şi alta.

— De! zise Petrea. Toate sunt ale noastre şi-o să le împărţim cum le vom fi împărţind; unde pun eu însă pe ale mele?

— Aşa e! grăiră ceilalţi doi fraţi, cel mare şi cel mezin, care erau mai cu minte. Unde să le pună fiecare pe ale sale?

Era lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă înainte de toate, curtea cea mare si largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale sale.

Cum s-o împartă însă?

— Cît mie, atît ţie şi atît lui, zise Petrea, care ţinea să se împlinească-ntocmai voinţa tatălui său şi ştia acum ce fel să face împărţeala frăţeasca.

După multă bătaie de cap, fraţii luară între dînşii înţelegerea ca cel mai mare, ca mai mare, să se aşeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să treacă la stînga, iar cel mezin, ca mezin, să rămîie la mijlocul ogrăzii, apoi începură, mergînd Petrea şi fratele mai mare spre mijloc, iară fratele mezin spre Petrea — să-şi măsoare fiecare cu pasul său partea: „unu eu, unu tu şi unu el" Cînd Petrea ajunse pept la pept cu fratele săi mezin, împărţeala era făcută şi avea fiecare unde să pună pe ale sale.

Mai rămînea, nu-i vorbă, neîmpărţită bucata de la mijloc, pînă la partea fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gîlceavă, au împărţit-o fraţii mai mari între dînşii.

— Aşa! grăi Petrea, şi-a făcut fiecare parte dreaptă. Hai la celelalte!

— Haid'! ziseră fraţii lui.

Fiindcă găinile alergau în toate părţile şi nu ţineau seamă de împărţeala făcută, ci rîcăiau şi ici, şi colo, hotărîră să le-mpartă, ca să ţie fiecare pe ale lui în partea lui.

„Una mie, una ţie şi una lui" — nu e nimic mai uşor. Rămase însă în cele din urmă un cocos: ce să facă cu el?

Ba că mie, ba că ţie, ba că lui...

— Haid' să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigera şi să-l mîncăm! grăi Petrea.

Mai frăţească împărţeală nici că s-ar fi putut.

Îi tăiară dar gîtul, îl jumuliră, îl traseră în frigare şi-l fripseră.

— Staţi! strigă acum Petrea. Fiindcă fui mai 'naite la margine, lăsaţi-mă acum pe mine la mijloc.

— Bun! zise fratele mai mare, şi-apucă el o pulpă, fratele mezin altă pulpă, iar lui Petrea îi rămase tîrtiţa; el o aripă cu o parte din piept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din piept, iar lui Petrea îi rămase gîtul, pe care e, precum se zice — atîta carne, că nu e nimeni în stare s-o ciugulească toată.

Porniţi o dată aşa, aşa au şi dus-o strună înainte; şi le-au împărţit toate cîte erau în casă şi-mprejurul casei, şi raţe, şi gîşte, şi curci, şi oi, şi capre, şi porci, şi cai, şi boi, şi unelte de tot felul, şi lucruri din casă, zile întregi de-a rîndul au tot zis „una mie, una ţie, una lui", şi şi-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine între fraţi.

A rămas în cele din urmă să facă împărţeala casei, a hambarelor şi a şurilor, a grajdurilor şi a şoproanelor şi a celorlalte olate ce mai erau împrejurul ogrăzii celei mari.

— Asta e asta! grăi fratele cel mai mare şi mai cu minte. Cum să-mpărţim casa, care e mare, frumoasă şi cu multă lărgime, dar una singură!?

— Asta e, vezi, asta! grăi şi fratele mezin. Cum să-şi ieie fiecare partea?

Petrea se uită mirat cînd la unul, cînd la altul.

— Cum!? zise el. Tot cum le-am împărţit şi pe celelalte: „una mie, una ţie, una lui", şi bagi de seama ca să fie la fel.

Au sucit-o fraţii şi au învîrtit-o, s-au gîndit şi socotit, au chibzuit şi au răschibzuit şi în cele urmă au ajuns, ca oameni cu minte, să înţeleagă că tot nu le râmîne decît să dărîme casele şi hambarele, grajdurile şi şoproanele, şurile şi celelalte olate si să-şi facă fiecare partea din toate: „una mie, una ţie şi una lui".

S-au pus dar pe muncă grea şi au asudat şi azi, şi mîne, şi poimîine, dar nu s-au lăsat pîn, ce n-au făcut împărţeala frăţească.

— Halal să ne fie! grăi fratele cel mare şi mai cu minte. Mult a fost, puţin a rămas; să ieşim acum la ţarini şi la livezi, la vii şi la crînguri, la fîneţe şi la imaşuri.

— Să ieşim! grăi fratele mezin.

— Să mergem! grăi Petrea, care înţelegea şi el că numai asta mai rămîne.

Nu-i însă chip să-i împaci pe oameni cînd au să împartă ceva între dînşii. Chiar fraţi să fie, ei se gîlcevesc pentru te miri ce lucru de nimic cînd li se pune ceva de-a curmezişa.

Au ieşit cei trei fraţi şi-au început să-şi mă¬soare după rînduiala făcută o dată cu paşii săi partea: „una mie, una ţie şi una lui". Au împărţit şi via butuc cu butuc, şi livezile pom cu pom. şi crîngurile copac cu copac, şi tufă cu tufă, dar cînd au ajuns la imaşul unde păştea cireada de vaci s-au încurcat. Au făcut, nu-i vorbă, împărţeala vacilor şi a viţeilor, tot: „una. mie, una ţie şi una lui", „unul ici, unul colo şi unul dincolo". Mai 'era însă şi taurul, ăsta singur el în întreaga cireada, şi taur să-i tot cauţi perechea şi să tot alergi şi să n-o poţi găsi, şi mare, şi lat în piept, şi puternic în cerbice, şi cu capul mic, si cu coarnele mari şi ţapoşe, şi cu nişte ochi mari, încît să te uiţi în ei si s-o rupi la fugă! S-alergi pe la toţi împăraţii şi asemenea taur n-o să găseşti.

— Dar cu ăsta ce facem? întrebă fratele mai mare, care ştia ce va să zică un taur frumos — fală în lume, nu altă!

— Asta e, vezi, ce facem cu ăsta!? grăi fratele nezin, care ştia şi el.

— Ce să facem!? răspunse Petrea. Ce am făcut cu cocoşul: îl tăiem, îl jupuim, îl frigem şi-l mîncăm.

— Ferit-a sfîntul! strigară cei doi fraţi mai mari într-un glas. Cocosul e cocoş, iar taurul e taur!

Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ţinea fiecare ca taurul să rămîie întreg şi să fie al lui şi numai al lui, şi s-ar fi încăierat în cele din urmă fraţii dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui Petrea un gînd bun.

— Ştiţi ce!? grăi dînsul. S-o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare cîte un grajd si, cînd grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul: în al cărui grajd va intra, al aceluia să fie!

— Aşa să facem! ziseră ceilalţi doi, care nu se îndoiau nici unul, nici altul că va şti să potrivească lucrurile aşa, ca taurul în grajdiul său să intre.

Fratele cel mai mare, isteţ mare minune, căută dar pe cei mai vestiţi zidari şi meşteri de tot felul şi se învoi cu ei ca să-i zidească un grajd frumos cum n-a mai fost, cu fel de fel de turnuleţe şi floricele, încît taurul să alerge cu ochii închişi la el după ce-l va fi văzut.

Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul ca grajdiul să-i fie pe cît se poate mai şi mai decît al fratelui său mai mare.

Petrea, prostănac cum era, trăgea şi el cu ochiul şi stătea buiguit, nu ştia cum să înceapă, cum să umeze mai departe şi amîna lucrurile de azi pe mîne. Degeaba-i dedeau zor ceilalţi doi, căci el zicea mereu: „Grija mea! De mine să nu vă doara capul!"

După ce fraţii mai mari îşi isprăviră fiecare grajdul, mare frumuseţe amîndouă, încit nu mai ştiai ce să zici, ei nu mai voiră să aştepte şi nu-i rămase lui Petrea decît să-şi facă şi el în pripi ceva ce seamănă a grajd. Se duse dar în crîngul lui, tăie cîţiva copaci, încarcă vreo trei care de crăci cu frunzar şi-şi alcătui în pripă un fel de covergă cu pereţii de frunzar şi cu acoperişul de şovar verde.

Rîdeau fraţii lui în pumni, dar şi lui îi rîdea inima de bucurie cînd se uita la verdeaţa cea frumoasă.

Dar cînd au adus taurul şi i-au dat drumul la mijloc, între cele trei grajduri, şi l-au lăsat să-şi aleagă după plac adăpostul!?

Era zi de vară, caldă şi cam cu zăduf; musculiţele de tot felul deteră din toate părţile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătina mereu din cap şi se apăra cît putea, făcîndu-si vînt cu coada. Orişicît de frumos şi de puternic, el tot fire de bou avea, şi nu vedea nici turnuleţele, nici floricelele, ci se plimbă cîtva timp mai încoa, mai încolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeaţă şi intră în coliba lui Petrea, dar intră încît nici cu bici de foc nu l-ai mai fi putut scoate.

Cei doi fraţi, cel mare şi cel mezin, rămaseră-ncremeniţi, arşi, fripţi.

— Prost dobitoc! grăi cel mai mare. Care va să zică, s-a mîntuit: a intrat, Petre, la tine şi al tău e.

— Asta e, vezi, asta! grăi cel mezin. A luat-o prosteşte şi n-ai ce să-i mai faci.

Nu degeaba se zice, că prostul şi norocul umblă pe acelaşi drum şi la tot pasul se întîlnesc.

Mare catran pe cei doi fraţi mai mari cînd îl vedeau pe Petrea fălindu-se cu taurul lui! Lasă că rîvnea fiecare la el, dar nici că era aşa frumueţe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă el? cum să-i poarte de grijă!?

— Măi Petre, grăi fratele mai mare. Hai să facem una, ca să fie făcută: dă-mi taurul mie, că-ţi dau pentru el a patra parte din partea mea.

— Atîta dau şi eu ca să mi-l dai mie! strigă fratele mezin, că om sunt doară şi eu.

Petrea se uită zăpăcit cînd la unul, cînd la al¬tul din fraţii lui. Ar fi dat, ca să nu fie gîlceavă, dragă inimă, taurul, dar nu ştia căruia dintre amîndoi să-l deie, căci împărţeala fusese făcută frăţeste şi a patra parte a unuia era întocmai a patra parte a celuilalt.

— De! ce să fac?... zise el. Care dă mai mult, acela să-l aibă şi să-l stăpînească.

— Dau jumătate! strigă fratele mai mare.

— Dau şi eu tot atît! se îndărătnici cel mezin.

— Dau trei pătrimi! strigă iar cel mare.

— Dau şi eu tot atît! se îndărătnici cel mezin.

— Dau tot ce am!

— Dau şi eu!

Aşa sunt oamenii cînd se îndrăcesc: chiar fraţi să fie, nu se dau, nu se lasă, şi dacă fratele cel mai mare şi-ar fi dat şi căciula pe deasupra, şi-o dedea şi cel mezin pe a lui. Pace şi înţelegere frăţească nu mai era cu putinţă decît dacă Petrea-şi păstra taurul.

Ba nici aşa.

De cîte ori Petrea-şi scotea taurul la păşune şi fraţi-l vedeau, cearta era gata.

Era destul ca fratele mezin să se uite la el, pentru ca fratele mai mare să se facă pară de foc şi să-i strige:

— Ce te uiţi aşa!? Degeaba, că nu e al tău!

— Dar nici al tău! răspundea fratele mezin. Iar de acolo înainte cearta se înteţea şi se nădea, încît îi prindea noaptea ocărîndu-se unul pe altul.

Iar dacă nu se uita fratele mezin la taur si se făcea că nu-i pasă, fratele mai mare crăpa de necaz si striga:

— Nu-l vezi? chiorule!

— Las', că-l vezi tu, îi răspundea celalt, şi iar se înteţea şi se înnădea cearta.

„Vai de maica mea! îşi zicea Petrea. Mare pacoste taurul acesta! Ce să fac cu el ca să scap de gîlceavă!? Tot mai bine ar fi fost să-l tăiem, cum am zis eu."

Vai ar fi fost însă de capul lui dacă s-ar fi încumătat să-i pună cuţitul în piept, căci l-ar fi făcui mis-fărimiş fratele mai mare si cel mezin.

— Am, — zise el, — să-l duc la tîrg şi să-l vînd, ca să scap de el, celui ce-mi va da mai mult.

Aşa a şi făcut.

Într-o dimineaţă, cînd l-a scos la păşune, nu l-a mai oprit la vaci, ci a plecat cu el la tîrg, ca să-l vîndă.

Petrea la tîrg! Mare încurcătură! Să-i zici „prostul tîrgului", şi nu alta!

Nu mai fusese adecă Petrca la tîrg, nu ştia ce e tîrgul şi cum se tîrguiesc oamenii ; ştia numai aşa, din auzite, că la tîrg e multă lume şi încă mai multă vorbă, că unul întreabă, iar cellalt dă răspuns şi că cel ce vrea să vîndă mai scade din preţ, dacă nu i se dă cît cere.

„Las' pe mine, că ştiu eu! îşi zise el. Pe mine n-are nimeni să mă prostească."

Apucînd drumul de ţară care ducea spre tîrg, el mergea a-ndelete, ca omul care n-are grabă şi ştie să-şi facă treaba, taurul înainte si el pe urma lui, taurul mugind din cînd în cînd, iar el ici fluierînd, ici cîntînd din frunză.

De la o vreme, începu să întîlnească oameni care ie întorceau de la tîrg.

— Bun întâlnit, vere! îi zise unul mai doritor de vorbă. Frumos taur! îl duci la tîrg? Ţi-e de vînzare? Ce ceri pe el?

„Hait! am sosit în tîrg! îşi zise Petrea. Acum tin-te bine şi nu te da!"

— Mulţam dumitale! îi răspunse apoi drumeţului. Mi-e şi-l duc şi cer o mie de lei si o sută de gologani şi zece parale, şi cer atît, ca să am de unde să mai las.

— Mulţi bani, dar si taurul e frumos, îi răspunse omul, care n-avea gînd să cumpere şi-şi căută de drum.

Peste puţin se întîlni Petrea cu alt om.

„Aşa-i la tîrg: unul pleacă si altul vine", îşi zise el.

— Frumos taur! grăi şi acesta. Ţi-e de vînzare şi-l duci la tîrg: ce ceri pe el?

— Nouă sute nouăzeci şi nouă de lei şi nouăzeci şi nouă de bani si nouă parale, răspunse Petrea, ca să arate că ştie să se tîrguiască.

Drumeţul se uită cam cu coada ochiului la el şi-şi căută de drum.

Iar se-ntîlni apoi Petrea cu alt drumeţ şi cu iar altul, la fiecare pas cu cîte unul, cu mulţi de-a rîndul, şi toţi ziceau că e frumos taurul şi-l întrebau ce cere pe el, iară el, om care ştie să se tîrguiască, scădea mereu din preţ şi-a tot scăzut pînă ce nu mai avea ce să scadă.

„Mare bucluc pe capul meu taurul acesta! îşi zise el amărît. Toţi întreabă, dar nici unul nu stă la tîrg. Ce va fi avînd taurul acesta de nu vrea nimeni să-l cumpere!?

Ar fi fost în cele din urrnă-n stare să-l deie şi de pomană — numai să scape de el.

Iată, în sfîrşit, şi unul care voia în adevăr să-cumpere.

Acesta se suci, se-nvîrti-mprejurul taurului.

Se uită la peptul lui şi zise:

— Frumos pept!

Se uită la cerbice şi zise :

— Minunată cerbice!

Se uită la cap şi la coarne şi zise:

— Aşa cap si aşa coarne, mai înţeleg şi eu! Ei, ce să-ţi dau pe el?

— Un leu — răspunse Petrea — şi un gologan şi o para: nu mai am din ce să scad.

Omul se uită încruntat la dînsul.

— Spune vorba de om cu minte — îi zise — şi nu-ţi bate joc de mine! Prea e frumos taurul ca să mi-l dai cu aşa preţ şi să vede că vrei să mă iei drept cine ştie cine...

„Ahaha! îşi zise Petrea înviorat. Ştiu acum şi eu de ce nu vrea nimeni să-l cumpere: prea e frumos, şi se tem, precum se vede, toţi, ca să nu le fie pricină de gîlceavă, cum mi-a fost mie, la casă."

— Să vii mai tîrziu, îi zise apoi omului, c-o să ne înţelegem.

După ce apoi omul îşi urmă drumul şi se mai depărta, făcu Petrea ce făcu şi rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni că ele sunt prea de tot frumoase.

— Frumos taur! grăi un trecător. Păcat că are numai un corn!...

Iar făcu Petrea ce făcu, şi-l rupse şi pe acesta, ca să nu se mai oprească ochii lumii asupra lui.

Mai merse cît mai merse aşa cu taurul ciut şi ciuf. Călca ţanţoş şi-şi purta nasul în vînt, ca omul care a ştiut să facă treabă bună. Acum însă drumeţii treceau înainte fără ca să-l mai întrebe dacă vinde ori nu taurul şi cît cere pe el.

"Se vede că-i supără urechile cele mari, care atîrnă de să văd cît colo", zise el, şi-i tăie taurului mai întîi urechea de la dreapta, apoi cea de la stînga, ba în cele din urmă şi coada, ca să nu-i mai atîrne nimic.

Te prindea mila cînd te uitai la bietul de dobitoc ciopîrţit şi pocit, dar Petrea mergea tot ţanţoş în urma lui, căci ştia, că nimeni n-o să mai zică şi acum că prea e frumos, nimeni n-o să se mai gîlcevească pentru el.

Nu-l mai întreba însă nici acum nimeni care e preţul la care ţine, şi-i se urîse omului să-l tot ducă şi să meargă după el.

Păcatele mele! îşi zise el. Ce-a căzut taurul sta năpaste pe capul meu!? îmi vine să-i dau în cap, ca să se mîntuie odată!"

N-a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o. şi l-a spetit de unul din picioarele de dinapoi, încît călca biata vită şoldiş şi abia se mai mişca de ici pînă colo.

Drumul de ţară trecea cînd printre ţarini, cînd pritre livezi şi fineţe, cînd iar printre crînguri şi păduri, cum trec toate drumurile care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrînă — codru, nu alta, — taurul, chinuit cum era, s-a oprit în umbra unui copac bătrîn si noduros, s-a lăsat jos şi n-a voit să meargă înainte.

"Bună şi asta, zise Petrea, că obosit sunt acum şi eu şi zor prea mare nu avem. Aşa e cînd mergi la tîrg: mai mergi, mai te opreşti, ca să faci popas, şi iară mergi, şi iar te opreşti, că vreme e destulă pentru omul care n-are altă treabă."

Era aşa cam prin amurgul serii, şi se pori vîntul, încît fremăta codrul.

Copacul cel bătrîn şi noduros pare-mi-se că scorburos, căci începu să scîrţie din cînd în cînd în bătaia vîntului, şi de cîte ori scîrţîia, se pornea din el un sunet parc-ar fi scuturînd cinevs undeva o pungă de bani.

Petrea trase cu urechea.

Lihnit cum era să-şi vîndă taurul, ca să se scape de el, era în stare să intre în tîrg şi cu copacii din codru.

„Mare minune! îşi zise. Te pomeneşti că e fermecat copacul acesta, copac năzdrăvan, care vorbeşte pe scîrţîite!"

— Nu cumva-ţi vine să cumperi taurul de s-a oprit tocmai aici la tine? întrebă dînsul.

"Scîrţi! scîrţi!" făcu copacul clătinat de vînt şi iar s-auzi ceva parcă s-ar fi scuturînd o pungă cu bani.

"Cum ai zis!? grăi Petrea. Marţi, marţi? Să ţi-l dau, că-mi dai banii marţi?"

Scîrţi! scîrţi!" făcu iar copacul.

"Bine, fie şi marţi, grăi Petrea. Se fac daraveri şi pe aşteptare, şi mare lucru nu e să aştept pînă marţi. Vorba omului e vorbă: un leu, un gologan şi-o para şi vin marţi să-mi iau banii."

"Scîrţi, scîrţi, scîrţi!" făcu copacul şi-a treia oară, şi de aci înainte putea Petrea să se-ntoarcă cu gîndul împăcat acasă.

S-a si întors liniştit şi a-ndelete, ca omul care şi-a făcut treaba şi ştie că nu mai are nici o grije.

A dat însă de dracul după ce a ajuns în faţa fraţilor săi.

Se bucura, ce-i drept, cel mare că n-o să mai poată vedea cel mezin taurul, cel mezin, că cel mare n-o să-l mai poată vedea, şi se bucurau amîndoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucura şi a scăpat de gîlceavă; au sărit însă amîndoi i ca înţepaţi de vespe cînd au aflat cui i-a fost vîndut taurul.

— Auzi, prostul tîrgului! strigară ei. Curat ca în poveste, să intre în vorbă cu copacii de la marginea drumului şi să părăsească aşa frumuseţă de taur zicînd că l-a vîndut!

Las' pe mine, că ştiu eu ce-am făcut! răspunse Petrea tare încredinţat c-o să-şi ia banii, preţul taurului.

S'a şi dus marţea viitoare, cum fusese vorba, ca să şi-i ceară, dar copacul făcea si acum: „Scîrţi, scîrţi!"

Împrejurul copacului erau risipite ciolanele taurui, pe care-l mîncaseră, precum se vede, lupii.

"Cum ai zis!? grăi Petrea. Iară marţi, altă marţi!? Taurul l-ai mîncat, precum văd, pînă la ciolane, şi cu banii mă amîni!? Haid', fie şi asta! Te mai aştept, că pe aşteptate ţi l-am dat, dar să ştii că marţea viitoare nu mai vin cu mîna goală, ci iau cu mine securea şi ori îmi iau banii, ori te tai — parcă n-ai fi stat niciodată în picioare.

Aşa a şi făcut.

Marţea viitoare a luat cu el securea — un securoi, nu glumă, şi, fiindcă copacul tot scîrţîia şi numai scîrţîia şi acum, Petrea s-a suflecat, şi-a mai strîns cureaua de la brîu şi dă-i cu securea, dă-i cu toată virtutea, ca să-l crape si să-l doboare ca pe un nemernic care nu se ţine de vorbă.

Copacul acela era scorburos, şi-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost, fugind, pesemne, de niscaiva duşmani care-l urmăreau şi neputînd să-şi ducă cu sine comorile, le-a ascuns în scorbură, cu gîndul de a veni apoi — aşa, mai pe furiş — ca să şi le ia. Se vede, însă, că n-a mai putut să se întoarcă, deoarece, crăpînd copacul la loviturile de secure, deodată începură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimţii neatinşi, noi-nouţi şi sclipitori parcă ar fi ieşind chiar acum din tipar.

— Aşa mai vii de acasă! grăi Petrea mulţumit. Acum ne mai ajungem la vorbă. Ne cam încurcăm, ce-i drept, că n-ai, precum se vede, mărunţiş, dar o s-o descurcăm şi asta!

El luă apoi din grămadă un galben şi plcă cu el acasă, pentru ca să-l schimbe, să-şi ia leul, gologanul şi paraua şi să se întoarcă dup-aceea om cinstit, cu restul.

Fraţii lui, cel mai mare şi cel mezin, se uitară zăpăciţi unul la altul cînd aflară cum a dat el de bani. Vedeau ei că în scorbura copacului e o comoară şi că mare prostie a făcut Petrea de n-a luat-o întreagă de acolo.

— Măi! Tare eşti prostănac! îi zise fratele mai mare. Nu vezi ta că copacul nu s-a tîrguit cu tine, ci ţi-a zis să vii marţi şi să iei drept preţ al taurului tot bănetul ce vei fi găsind!?

Cam aşa i se păreau şi lui Petrea lucrurile, căci copacul în adevăr nu se tîrguise.

Dar e mult bănetul, foarte mult! grăi dînsul.

— Mult, puţin, cît o fi, întîmpină fratele mezin, norocul nostru e! Fiindcă taurul era singur şi nu l-am putut împărţi, am lăsat-o la un noroc şi norocul e că putem împărţi galbenii fraţeşte, cum a lăsat cu limbă de moarte tata, fie iertat. „Unul mie, unul ţie şi unul lui!"

Asta o înţelegea şi Petrea: dac-aşa a lăsat tata cu limbă de moarte, aşa trebuia să fie.

Şi-au înjugat dar fraţii boii, fiecare la carul său şi au plecat să împartă comoara, s-o ridice să-şi aducă fiecare partea acasă.

Haide-haide, încetişor, cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: „unul mie, unul ţie şi unul lui", cu băgare de seamă, ca nici să nu înşeli, nici înşelat să nu fii, mai răsufli puţin, mai schimbi o vorbă: pe înserate plecaseră, iar cînd s-au pornit cu carele încărcate de galbeni spre casă, era în amurgul dimineţii şi se mai porniseră şi alţii la drum.

— Am păţit-o! grăi fratele mai mare cînd zări un şir de care ce veneau din cealaltă parte spre dînşii. Te pomeneşti că prind de veste că avem bani în care şi ne omoară, ca să ia banii de la noi. Voi să nu fiţi însă proşti, ci să le spuneţi, dacă vă vor fi întrebînd, că aveţi în car fie porumb, fie mălai mărunţel, fie orz pentru păsări.

— Aşa o să facem! răspunse fratele mezin.

Întîlnindu-se apoi cu drumeţii, aceştia le deteră, cum se obişnuieşte între oameni, bineţele cuvenite şi-i întrebară de unde pînă unde şi ce duc în care.

Iacă, nişte porumb, minţi fratele mai mare.

Iacă, nişte mălai mărunţel minţi fratele mezin.

Petrea însă nu mai minţise încă în viaţa lui, nu ştia să mintă nici acum şi nu ştia ce să răspundă.

Ca să nu supere însă pe fraţii lui, el o scaldă în două ape.

— Bani buni, răspunse el, aşa ştiu eu, dar nenea zice să vă spun că e orz pentru păsări.

— Bani buni să iei pentru el! răspunseră drumeţii căutîndu-şi de drum.

Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă!

În carul fratelui mai mare era porumb şi numai porumb, în carul fratelui mezin era mălai mărunţel şi numai mălai mărunţel, iar în carul lui Petrea rămăseseră întregi şi neatinşi galbenii pe care-i încărcase.

Cei doi fraţi mai mari rămaseră uitîndu-se buzele umflate unul la altul. Ştie însă omul deşte să iasă din orişice încurcătură.

— Vezi tu, măi, ce e norocul cînd se ţine de capul omului! zise fratele mai mare. Ce am face noi cu atîta bănet dacă n-am avea ce să mîncăm. Ca să nu murim de foame, Dumnezeu a rînduit ca unul să aibă porumb, altul mălai mărunţel, iar al treilea bani, ca să le împărţim frăţeşte toate. O baniţă mie, una ţie şi una lui!

— Cum a lăsat tata cu limbă de moarte, grăi Petrea, care înţelegea si el că aşa are să se facă.

Se puseră dar din nou la împărţeală.

Cînd colo... caută încoa, caută încolo, scocioreşte, răstoarnă-le toate de-a valma, fă-le val vîrtej: n-aveau si n-aveau la casa lor baniţă, cu care să măsoare.

— Haid'! îi zise fratele mai mare lui Petrea, dă fuga în vecini, la popa, şi roagă-l să ne împrurnut pînă pe-nsărate baniţa lui. Să nu te pună însă păcatele să-i spui că avem şi bani de împărţit, te pomeneşti că se pune la pîndă, şi-i hapsîn popa, face ce face ca să rămînem fără de ei.

— Mie-mi spui!? răspunse Petrea. Las' pe mine, că ştiu eu cum să-l iau pe popa!

Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior în prag cu altul în portiţa popii.

— Să ne dai, zise, pînă pe-nserate cu împrumut baniţa, că ţi-o dăm cu camătă cu tot, dar să nu crezi că sunt niscaiva bani ceea ce măsurăm cu ea. E porumb şi mălai mărunţel şi ce-o mai fi.

Popa îi dete baniţa şi rămase pus pe gînduri. Nu i se părea lucru curat vorba cu banii. De! îl ştia pe răposatul om bogat, şi mare minune n-ar fi fost sa le fi lăsat feciorilor săi vreo comoară, pe care o împart „cu baniţa mea între dînşii".

„De! mai ştii!? îşi zise. Nici cu gîndul n-ai gîndi de unde-ţi sare iepurele! Ia să-mi caut eu treabă."

Un rînd dar, două, umplură şi deşertară fraţii, şi cînele începu să latre, aşa, mai rar, apoi tot mai înteţit şi în cele din urmă parcă l-ar fi apucat ceva totul de aproape. Nu mai rămînea îndoială că e prin apropiere cineva care dă năvală şi nu vrea o dată cu capul să o ieie înapoi.

— Teamă mi-e, Petre, zise fratele mai mare, iar ai făcut vreo prostie şi popa stă la pîndă, lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te şi vezi, ce e şi cum.

Petrea ieşi într-o săritură şi, ieşit, rămase cu gur a căscată.

Ce era adecă?

Popa, nemaiputîndu-şi stăpîni rîvna, în adevăr ieşise, ca să steie la pîndă. Cînd era însă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cînele şi a sărit la el. Dă cînele să-l tragă jos, dar dă şi popa să sară înapoi şi, cum era cuprins de spaimă, şi-a pierdut sărita, a căzut într-un par şi-a rămas înfipt în el într-o ţeapă, încît se zbătea ca vai de el dînd din mîni şi din picioare.

Aoleo! strigă Petrea şi, om milos, alergă să-i vie într-ajutor şi să-l scoată cumva din ţeapă.

Popa se zbătea însă ca scos din minţi, şi cu cît mai rău se zbătea, cu atît mai adînc intra parul ascuţit în el. Cînd Petrea sosi la el, parul era intrat adînc de tot si abia mai putu să prindă vorbele:

— Săi, taică, şi mă scapă, că n-o să mai stau cît voiu mai trăi la pîndă!

Nici n-a mai stat, că acolea i s-au înfundat zilele.

— Am păţit-o! strigă Petrea cuprins de groaza după ce se întoarse la fraţii lui. A murit popa tras în ţeapă şi-o să ne scoată pe noi vinovaţi de a-l fi omorît.

Fratele mezin, cuprins şi el de groază, luă ce-i căzu la îndemînă, sacul cu galbeni în spinare, şi-o porni gata de fugă.

— Staţi, măi! strigă fratele mai mare, care era şi mai cu minte. Aţi căpiat, de-o luaţi atît de-a razna!? Domol, cu chibzuială, că graba strică treaba! Să-l luăm pe popa de acolo unde-o fi, să-l aducem aici, să batem un cui mare în uşă şi să-l spînzurăm de el, că lumea o să zică că a venit să fure şi, temîndu-se ca nu cumva să fie prins, s-a spînzurat el însuşi.

— Aşa-i! grăi fratele mezin dezmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul şi să-l spînzurăm.

Cît ai da din palme, o şi făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa, fratele mai mare cu un sac de galbeni înainte, fratele mezin cu alt sac după el, iară Petrea, ca cel mai mic, în coadă cu un sac de mălai mărunţel, ca să aibă şi de mîncare.

— Trage, prostule, uşa după tine! strigă fratele mai mare fără ca să se mai uite înapoi.

— Să trag uşa după mine!? Cum s-o trag!? îşi zise Petrea buimac.

El aruncă sacul, scoase uşa din ţîţîni, o luă cu popă cu tot în spinare şi porni după fraţii săi, care se duceau cum se duce omul care vrea să scape de o primejdie mare.

S-au dus ei aşa şi s-au tot dus, pînă ce n-au ajuns într-un codru des, unde i-a prins noapte

— Ptiu! spurcăciune de om! strigă fratele mai mare cînd îl văzu pe Petrea ducînd uşa-n spinare cu popă cu tot.

Era-n codrul cel des şi-ntunecos urît să tot fugi. Se auzea, parcă, pe ici, pe colo clefăit de lupi, normăit de urşi şi scîşnituri de fel de fel de alte fiare, care puteau în fiecare clipă să sară la ei şi să-i sfîşie, ca să-şi facă pofta de fiare. Popă mort în spinare le mai trebuia lor!? De unde ştii ce e-n stare să-nceapă un popă mort!?

— Ei, bine! N-am decît să-l arunc, grăi Petrea, care gîfîia ducîndu-l de atîta timp.

— Ferit-a sfîntul! strigă fratele mezin. Te pomeneşti că, văzîndu-se singur, se dezleagă şi se ia după noi.

— Aşa-i, stărui fratele mai mare. Acum, noaptea, e puterea morţilor: ţine-l de-aproape; nu-i da răgaz!

S-au mai dus ei aşa, unul înainte, cellalt după el şi al treilea-n coadă, dar era întunerec şi urît, nu ştiau unde se duc şi erau obosiţi de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă!? Ar mai fi dat ei să odihnească, dar le era frică şi de una, şi de alta, şi de toate, căci nu ştii ce se iveşte-n timp de noapte-n mijloc de codru des.

Ca oameni cu minte, îşi căutară-n cele din urmă un copac mare şi crăcănat, se urcară în el şi se cuibăriră toţi trei între crăcile lui, ca să mai răsufle, ba să şi doarmă chiar, dacă vor fi putînd.

— Măi Petre! grăi fratele mai mare. Să nu te pună păcatele să adormi: stai de pază, ca să ne vesteşti dacă s-ar ivi ceva, şi bagă de seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vreo poznă. După ce ne vom fi făcut apoi rîndul, stăm noi de pază şi-o să dormi tu.

Petrea răzămă uşa de două crăci şi-o sprijini de trupina copacului, pipăi cuiul din ea, ca să vadă dacă e ţeapăn, puse mîna pe funia de la gîtul popii şi se-ncredinţă că e bine strînsă.

— Grija mea! răspunse apoi. De mine capul să nu vă doară. Dormiţi liniştiţi ca la voi acasă, că stau eu de pază.

Mai stete apoi cît mai stete uitîndu-se cu ochi de pisică pînditoare cînd înainte, cînd înapoi, cînd la dreapta, cînd la stînga.

Deodată, el îşi opri răsuflarea.

Se auzea parcă prin apropiere fîşîit de frunze, ba peste puţin se iviră prin întunerec nişte mogîldeţe în chip de om, una, două, trei, multe, tocmai douăsprezece, şi încă una pe deasupra.

Erau doisprezece tîlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor, harambaşa, care era al treisprezecelea, şi veneau încărcaţi de fel de fel de scule, mătăsuri, catifele şi alte scumpeturi pe care le adunaseră de pe ici, de pe colo, şi se opriră tocmai sub copacul cel crăcănat, ca să poposească şi să-şi facă rost de masă bogată.

Inimile celor trei fraţi se făcură cît un purice.

— Ne-am topit! şopti fratele mai mare. Ne zăpsesc şi iau sacii cu galbeni de la noi.

— Ba te pomeneşti că ne mai şi strîng de gît, adăugă fratele mezin.

— Şi ne spînzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urît lucru să stai pitit între crăcile copacului sub care poposesc doisprezece tîlhari de codru cu căpitanul lor, harambaşa.

Ei se puseră să adune vreascuri si crăci, ca să-şi facă foc, şi adunau şi tot adunau, cum adună tîlharii, ca să facă foc tîlhăresc.

— Aoleo! şopti Petrea după ce focul fu aprins. Ne-neacă-n fum! ne pârjolesc!

— Taci măgarule, că ne dai de gol, îl mustră fratele mai mare.

— Şi ne duci la pierzare, adaogă fratele mezin.

— Bădiţă! grăi peste cîtva timp Petre, îmi vine să tuşesc, că mă îneacă fumul.

— Taci! Stăpîneşte-te! se răsti fratele mai mare.

— Bădiţă! grăi iar Petrea, m-apucă sughiţul.

Fratele mezin îi dete un ghiont.

Tîlharii luară-n vremea aceasta un berbece pe care-l aduseseră cu dînşii, îl tăiară, îl traseră aşa nejupuit în frigare şi-ncepură să-l frigă.

— Mă-năbuş, bădiţă! şopti Petrea înecat de fumul cel greu al lînei date la pîrjol.

Fraţii lui îi deteră fiecare cîte un ghiont, deşi se-năbuşeau şi ei.

Tîlharii aceia prădaseră, din întîmplare, şi o biserică, din care luară cu dînşii, între altele, şi un sac de tămîie. Fiindcă e păcat să prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dînşii era cuprins de căinţă şi, fiindcă lui Dumnezeu îi place mirosul de tămîie, luară, ca să îmblînzească mînia lui Dumnezeu, fiecare cîte un pumn de tămîie şi-l aruncară în foc, încît se ridică deodată spre cer un fum curat, de care mirosea toată pădurea.

— Eu strănut, bădiţă! şopti Petrea. Nu mai pot! strănut!

N-au ajuns fraţii lui să-i dea cuvenitele ghionturi, cînd el şi strănută un strănutat, încît răsună toată pădurea, se zgudui el si se cutremură uşa cu popa, de cheia se suci în ea şi căzu din zăvor în mijlocul haraminelor.

Cei doi fraţi, cel mare şi cel mezin, rămaseră pe jumătate morţi, iar tîlharii săriră deodată în picioare şi toţi doisprezece dimpreună cu căpitanul lor rămaseră cu nasul în sus, uitîndu-se în copac, de unde auziseră strănutul şi de unde căzuse cheia.

Acum era acum!

Fiindcă jos era lumina focului, iară sus era şi fum, şi întunerec, s-au înholbat tîlharii cît s-au înholbat, dar n-a putut să desluşească nici unul nimic.

— Măi, dar blegi mai sunteţi! grăi în cele din urmă unul mai cuminte şi mai cu frica lui Dumne¬zeu. Nu vedeţi voi că s-a ridicat fumul de tămîie pîn' la poarta raiului şi Sf. Petre a strănutat şi de bucurie ni-a arunca cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rindul lui?

— Numai să nu fi vrut cumva-n supărarea lui cea păgînească să ne lovească cu ea în cap, întîmpină altul mai fricos.

— Se poate şi asta, zise altul.

— Mai ştii?! grăiră iar alţii, şi o grea îngrijare îi cuprinse, ca pe nişte oameni păcătoşi ce erau.

— Bădică, zise iar Petrea, cade uşa cu popă cu tot, nu mai pot să-l ţiu pe popa...

Şi nici n-a zis-o bine, cînd, „hurduluc", a şi lunecat uşa şi-a căzut cu popă cu tot în mijlocul nenorociţilor de tîlhari.

— Ne-am topit! strigară ei. Iaca şi Sf. Petru, el însuşi, cu poarta raiului cu tot!

Cuprinşi apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu căpitanul şi se risipiră ca puii de păturniche, lăsînd acolo şi berbecul cel fript în coaja lui, şi sculele, şi mătăsurile, catifelele şi celelalte scumpeturi, şi sacul cu tămîie, tot ceea ce adunaseră prădînd azi ici, mîne colo.

— Ha-ha-ha! începu să rîda Petrea, mare grabă v-a apucat!

Rîdeau acum şi fraţii lui, cel mare şi cel mezin: le plăcea comedia, că era frumoasă şi neaşteptată, şi nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tîlhari fugind ici cu genuchele-n nas, colo cu călcîiul în ceafă.

Văzîndu-i pe tîlhari spulberaţi, fraţii se deteră jos din copac şi se aruncară asupra boccelelor rămase-mprejurul focului. Acum însă nu mai făcură împărţeală frăţească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădea la-ndemînă şi ce putea să-ncarce şi să ducă. Pe cînd fratele cel mare şi cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele şi cu alte scumpeturi, Petrea — el tot el — scoase cuţitul de la brîu şi, lihnit cum era de foame, începu să taie din berbecele fript de tîlhari şi să mănînce, să mănînce cum ştie omul, care numai la pîntecele lui se gîndeşte şi nici n-aude, nici nu vede pînă ce nu se satură.

Sătul în cele din urmă, el se uită-mprejur şi se pomeni singur.

Fraţii lui, încărcaţi odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentru ca nu cumva tîlharii, viindu-şi în fire, să-şi schimbe gîndul, să se-ntoarcă şi să-i prade.

Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.

— Sărac de tine, popă, grăi dînsul. Te-ai sucit şi tu şi te-ai învîrtit, şi tot ai făcut un lucru creş¬tinesc şi după moartea ta. N-am, însă, nici eu să te părăsesc păgîneşte, ca să te mănînce corbii, şi vulturii, şi fiarele codrului.

Om cu suflet creştinesc, el se puse dar pe lucru şi începu să scurme pămîntul cu cuţitul cel mare, ca să facă groapă şi să-l înmormînteze pe popa.

— Biet de sufletul tău! grăi apoi. De murit, ai murit fără de luminare, de bocit, nu te-a bocit ni¬meni, de prohod, n-ai avut parte: să-ţi dau cel puţin tămîie, ca să-ţi treacă sufletul cu fumul ei în cealaltă lume.

El luă apoi coşul de tămîie şi-l deşertă peste jăratecul rămas în vatra tîlharilor.

Acum da, fără doar şi poate se ridică fumul şi se-nălţă pînă la poarta raiului, unde şedea Sfîntul Petre, care ştia că tămîia a fost pusă cu inima curată pe foc.

Nici c-a mai stat mult pe gînduri, ci s-a pornit, acum cu adevărat s-a pornit de-acolo de sus din cer şi nu s-a mai oprit decît în faţa lui Petre, care şedea pe un buştean şi se uita cum se ridică fumul de tămîie.

— Bun găsit, nepoate, îi zise Sf. Petre cu blîndeţea lui de om bătrîn. Dar ce mai faci?

— Păi ce să fac!? Iacă, stau si eu pe buşteanul ăsta, răspunse Petrea uitîndu-se în ochii moşneagului. De sătul, sunt sătul, pe fraţii mei i-au dus vîntul şi păcatele lor, pe popa l-am îngropat; nu mai am altă treabă decît să stau.

— Bine faci, nepoate, grăi. Sf. Petru, i se cuvine odihna omului care şi-a făcut treaba. Şi fiindcă bunului. Dumnezeu din cer i-au plăcut şi-i plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud în numele lui.

— Mulţămim dumitale, grăi Petrea ridicîndu-se puţin de pe buştean.

— Şi mi-a poruncit bunul Dumnezeu — urmă Sf. Petre — să-ţi spun să ceri ceva de la el, că ţine să aibă mulţumirea de a-ţi împlini o dorinţă, orişicare ar fi ea.

— Nu cer nimic; n-am nici o dorinţă! răspunse Petrea foarte răspicat.

— Nu se poate, tizule, stărui sfîntul cu barbă scurtă şi creaţă, împotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le ştie toate şi toate le poate: cînd zice să ceri, trebuie să ceri, cînd îţi dă, trebuie să iei!

— Dară-i aşa şi merge pe de-a sila, ce rnă mai întreabă pe mine!? răspunse Petrea.

— Nu te obrăznici, omule! îl mustră purtătorul cheilor de la rai. Cere-ţi bogăţii cîte vrei, c-o să le ai.

— Am, răspunse Petrea, destule, şi-nu ştiu ce să fac cu ele. Belea, nu altă!

— Cere sănătate! urmă Sf. Petre.

— Nu mă vezi!? răspunse Petrea. Cum aş putea s-o cer cînd o am?

— Cere-ţi viaţă lungă! stărui Sf. Petre.

— Auzi vorbă! întîmpină Petrea. Să cer punga cînd nu ştiu ce-i în ea? De unde ştiu eu ce-am cerut cînd cer viaţă.

— Cere noroc! se răsti Sf. Petre perzîndu-şi răbdarea.

— Mai norocos decît mine cine se simte!? răspunse iar Petrea. Lăsaţi-mă cum sunt, că mai bine decît aşa nu poate să-mi fie.

Sf. Petre, care ştia mai bine decît orişicine ce e porunca de sus, se apropie şi-i şopti cu glas adimenitor la ureche:

— Cere-ţi, prostule — îi zise — nevastă si copii si casă cu rost.

— Aoleo! grăi Petrea dîndu-se trei paşi înapoi. Nu ţi-e ruşine, om bătrîn, să mă ispiteşti!? Asta o aştepţi pe tăcute, că vine cînd e să vie, şi nu poţi să scapi de ea.

Sf. Petru îşi încreţi acum sprîneenele.

Văzînd că nici aşa, nici aşa n-o scoate la capăt cu el, întoarse foaia.

— Nu-nţclegi, omule, că-i poruncă, şi la porunca lui Dumnezeu trebuie să te supui! îi zise cu as¬prime.

— Dacă e pe poruncite — răspunse Petrea, n-am încotro, şi pe sufletul tău să fie. Iacă, cer... ce să cer!? Cer — grăi, ca să ceară ce nu i se poate da — cer să-mi dea nişte cimpoi de ţînţar.

Nu ştia, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l înşele, că lui Dumnezeu orişice ai cere tu, îţi dă ce-ţi vrea el.

Sf. Petru se depărta dar, şi cît dai în palme se şi întoarce cu cimpoile de ţînţar, nişte cimpoi subţiri de abia puteai să le vezi cu ochii şi le ţineai în mînă fără ca să sîmţi că ai ceva!

— Uite, băiete, iacă cimpoile pe care ţi le-ai cerut, şi să ştii că atunci cînd cînţi din ele, îţi pere ţie şi le pere celor ce te-ascultă şi foamea, şi setea, şi supărarea, şi durerea şi oboseala, te simţi ca-n slava cerului şi joacă toate împrejurul tău. Aşa să ştii! zise Sf. Petre, şi se făcu nevăzut.

Petrea rămase ca un căzut din cer, uitîndu-se cînd în zarea în care se perduse sfîntul, cînd la cimpoile pe care abia putea să le vadă şi simtă între degetele lui şi-n care nu-ndrăznea să sufle, ca să le-nfoieze.

— Iată-mă şi cu cimpoi, grăi în cele din urmă, dar nu ştiu ce să fac cu ele.

Cum stătea însă el aşa, iată că lupii din codru, care muşinaseră mirosul de berbec fript în coaja lui, începură să se adune, şi peste puţin el se văzu-n'unjurat din toate părţile de haita flămîndă şi cu ochi scînteietori, nişte lupoi mari, care clefăiau şi-şi arătau pe rînjite dinţii, gata să-l sfîşie şi să-l mănînce.

— Staţi, grăi dînsul, că am eu leac şi pentru blănile voastre! Dacă vi-e foame, vă satur eu! zise, apoi suflă o dată-n cimpoi si începu să cînte cum îl duceau degetele.

Acum să vezi lucru nemaipomenit! Lasă că frica i-a trecut într-o clipă, dar lupii se-nblînziră şi începură să deie ca nişte căţeluşi din coadă, apoi se porniră să joace, să salte, să se deie de-a tumba şi să facă fel de fel de-nvîrti-i, încît era mare frumuseţe să-i vezi şi te sîmţiai ca-n altă lume.

Vazînd aşa, Petrea plecă mergînd înainte, ca să iasă cumva din codru la luminiş şi la lume cu oameni, că i se urăşte omului singur şi la alţi oameni îl trage firea. Lupii, după el, tot săltînd, jucînd, dîndu-se de-a tumba şi făcînd fel de fel de alte giumbuşuri.

Cînd fu, colea, prin revărsatul zorilor de zi, Petrea ieşi la marginea codrului şi văzu 'ntinzîndu-se 'n faţa lui ţarini şi livezi şi fineţe ca pretutindeni unde omul e om la el acasă.

"Aşa! îşi zise. Acum e şi mai bine!"

Lupii, cînd el încetă a mai cînta din cimpoi, se speriară de luminiş şi o luară la fugă, întorcîndu-se acasă la ei, în desimea cea-ntunecoasă a codrului.

Petrea — ce să facă? — încotro să apuce? unde se ducă?

A luat-o aşa pe cîmp, printre ţarini şi livezi şi ici, pe colo şi peste ele, s-a dus si s-a tot dus, pînă ce a ajuns la un sat cu oameni, iar aici s-a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.

— Bună ziua, părinte!

— Noroc bun, fiule! Dar de unde şi pînă unde?

— Vin de acasă, părinte, şi nu mai ştiu de unde am plecat, pe unde am fost, unde am ajuns şi-ncotro să apuc.

Popa, om cu multă pricepere, a înţeles din vorbele aceste că are a face cu un om zăpăcit, care a pierdut cărările, umblă buimac şi nu-şi găseşte rostul.

„Aşa om îmi trebuie mie, îşi zise; nici de ici, nici de colo, sade unde şi cum îl pui".

— Să intri, băiete, urmă, slugă la mine, că ai puţin de lucru şi-ţi dau simbrie bună. Uite, urmă iar, dimineţile te scoli, rîneşti prin grajduri, apoi mai stai, după aceea duci vitele la adăpat şi le dai nutreţ şi iar stai, în urma tai lemne, faci focul la bucătărie şi iar stai, în sfîrşit, pleci cu caprele la păsune şi stai toată ziua fără de nici o treabă, iară după ce te-ntorci cu caprele, tot ca dimineaţa, mai faci cîte ceva şi stai şi iar stai. Iar simbria o să fie pe an şapte capre cu iezii lor şi-un ţap cu coarnele răsucite, ca să nu pleci de la casa mea cum ai venit.

— Să intru, părinte! grăi Petrea, şi rămase slugă la casa popii, ca să aibă şi el rost în lume.

Le-a făcut apoi, dimineaţa, toate cîte erau de făcut şi-ar mai fi stat să răsufle dac-ar fi avut cînd şi unde; vai, însă, de sufletul lui după ce a ieşit cu caprele popii la păşune.

Îndată ce-a ajuns acolo, s-au risipit parc-ar fi intrat toţi dracii-n ele. Una se urca pe stînci, alta se cobora-n gropi, iar alta sărea şanţurile, rodea coaja de la copaci ori se vîra prin garduri la varza vecinului. Nu degeaba e dată capra şi la poarta cerului în paza necuratului: alerga omul cu limba scoasă cînd în jos, cînd în sus, cînd dreapta, cînd la stingă, dar nu era-n stare să adune şi să le ţie la un loc.

— Staţi, zise el în cele din urmă, că n-o să fiţi voi mai cu moţ decît lupii: am eu leac şi pentru bărbile voastre!

El scoase apoi cimpoile şi-ncepu să cînte.

Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor şi cu ţapii cei cornuraţi împrejurul lui şi porniră pe un joc nebunesc cum numai caprele ştiu îndruga. Nu le mai era acum nici foame nici sete şi tot neastîmpărul firii lor se potolea îl jocul care făcea să le tremure bărbile lungi şi urechile atîrnate.

A stat dar Petrea toată ziua în umbra uniui tei cu frunzele late şi a cîntat în mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmîndu-şi jocul. Seara însă, cînd s-au întors acasă, caprele erau lihnite de foame, că nu le mai cînta Petrea din cimpoi, şi au tăbărît pe gardul popii de l-au stins ca lăcustele.

A doua zi tot aşa si a treia nu altfel.

— Taică părinte — grăi preuteasa, care era cam pestriţă la maţe — mie nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu ştiu ce o fi făcînd omul ăsta al nostru cu caprele, că se-ntorc seara flămînde, dau şi mai puţin lapte şi ne rnănîncă toate gardurile.

— Cam aşa mi se pare şi mie, răspunse popa, care popă şi om cu frica lui Dumnezeu din vorba vestei sale nu ieşea, că ţinea să aibă pace-n casa lui.

— Ia du-te tu — urmă preuteasa — şi stai la pîndă, ca să vezi ce e şi cum.

Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă tura-vura rămase, nici că s-ar fi putut altfel, pe a preutesei, şi zorile dimineţii următoare popa se duse şi se ascunse într-un mărăciniş, ca să stea la pîndă şi să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.

Vai de mama lui, că-n rău ceas l-a făcut!

Se porniră caprele, şi iezii, şi ţapii la joc cînd Petrea începu să cînte din cimpoi, dar se porni cu atît mai vîrtos popa, care avea fire de om, şi tremurau bărbile ţapilor, dar mai rău tremura barba popii, căruia spinii din mărăcini îi sfîşiau hainele şi-i zgîriau pielea şi obrajii de-ţi era mai mare mila de el. Nu-l usturau însă pe popa zgîrieturile, nu-l obosea jocul, nu-l supăra nimic, căci cimpoile le stingeau toate şi-i îndulceau firea de se uita şi el cu drag la Petrea şi, de cîte ori sălta-n joc, îşi zicea: „I-o dau! i-o dau!" Un copil avea şi el la casa lui, o fată, boboc de fată, şi era gata acum să i-o deie şi pe aceasta lui Petrea de nevastă, căci aşa ginere nu-şi mai putea găsi.

Toată ziulica a dus-o aşa, şi nu i-ar fi părut rău dacă s-ar fi lungit ziua — una din trei.

Ce-a păţit apoi cînd, seara, s-a-ntors acasă cu hainele zdrenţuite, cu barba-ncîlcită şi cu trupul plin de zgîrieturi asta-i altă vorbă, pe care ţi-e s-o laşi încurcată.

— Om eşti tu şi bărbat, şi popă, cogeamite popă!? îl mustră preoteasa. Un prostănac ca el să te facă astfel de rîsul lumii şi de batjocura copiilor!

— Taci, muiere, şi-ţi pune pază gurii, că nu ştii tu ce e aia! se dezvinovăţi popa. Aş vrea să te văd pe tine, ce-ai face cînd l-ai auzi cîntînd din cimpoile lui! Chiar în biserică dac-ai fi, n-ai putea decît s-o porneşti pe joc.

— Eu? aşa cum mă vezi aci! strigă preuteasa. Eu să joc, dacă nu vreau!? Asta aş vrea s-o văd! Eu nu mă las, nu mă dau, nu mă pornesc nici dac-ar fi să crap! Nu sunt doară o motoloagă ca tine.

— Bine! îi zise popa. Las', c-o să-ţi văd virtutea! O să-l pun, cînd s-o întoarce, să cînte şi-o să te văd dacă te mai ţanţoseşti ca acum.

Nu-i dedea maichii preutesei mîna să zică nu, a rămas dar ca Petrea să-i cînte din cimpoi după ce se va fi întors cu caprele.

Ştia dînsa că n-o să joace, dar cu cît rnai aproape era timpul ca Petrea să se-n toarcă, cu atît mai îngrijată se simţea dînsa.

„De unde ştii — îşi zicea — ce fel de drăcii o fi avînd prostul acela, şi ruşine tot n-aş vrea să pat.

Ea-şi căuta dar o ascunzătoare, cînd auzi tălăngile turmei de capre. Dar unde să se ascundă, în vreun butoi din pivniţă? Prea era înfundat. Ea se urcă răpede-n pod, dete peste lădoiul în care-şi ţinea caierele de in şi de cînepă, sări-n el trase capacul, ca să se-nchidă bine, apoi rămase acolo pitită şi oprindu-şi răsuflarea.

Au găsit însă sunetele cimpoilor pe biata femeie şi-n fundul lăzii, şi cînd Petrea a început să cînte, s-a pornit şi ea pe joc, şi dă-i acolo unde se vîrîse, dă-i cu toată virtutea, încît juca si lădoiul cu ea — hodoronc! hodoronc! pînă ce n-a ajuns în gura podului, de unde a căzut — hurduluc! — în tinda casei.

— O dau! i-o dau! strigă preuteasa, gata' şi ea să şi-l facă ginere pe Petrea.

S-a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, şi iată-l şi pe Petrea om cu rost, cu casă şi cu masă, ba-n urmă şi cu copii.

Iară cînd avea vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori cînd i se punea ceva de-a curmezişa, îşi lua cimpoile, cînta şi toate erau bine.

Cine o ştie mai departe, mai departe s-o spună.

Călindarul poporului pe anul comun 1887, Sibiu

TE-AR MAI PUTEA INTERESA