Editura Global Info / Literatură

Ion Grămadă

In Abbiategrasso

În seara zilei de 3 iunie 1859, se aşezase batalionul nostru de vânători ardeleni nr. 23, împreună cu brigada Hartung, în Abbiategrasso, un sat mic, nu departe de Magenta. Noi, câţiva ofiţeri şi vreo treizeci de soldaţi, aveam să rămânem în ogradă la signor Vacano. Parcă-l văd şi acum, cu comănacul pe-o ureche, barba stufoasă, sură şi cu lulea în colţul gurii; toată vremea zâmbeşte fericit, poveste întâmplări din viaţa lui şi ne tratează cu tabac de nas dintr-o tabacheră veche de mesteacăn. Şi, dacă unul strănută, el îl bate prieteneşte pe umăr, închide şiret dintr-un ochi şi ne întreabă la cine am gândit.

Casa morarului era o clădire mare, veche şi zidită în stil şviţerean; jos era moara, iar în rândul de sus locuia signor Vacano. În seara aceea, el şedea pe trepte, cu soţia sa, signora Giulia, o femeie puţintică la trup, dar încă frumoasă la vârsta ei: să fi avut vreo patruzeci de ani. El fuma, răzimat cu un cot pe genunchi, şi privea la roata morii dus pe gânduri; ea dezghioca mazăre în poală şi alunga, din vreme-n vreme, găinile de dinaintea lui.

În ogradă ardeau focuri vioaie: soldaţii îşi fierbeau mâncarea în căldări.

Prin amurgul vioriu, se zărea satul Abbiategrasso într-o pâclă deasă: din hogeaguri ieşea fum, femei şi fete spălau cămăşi la pârâu şi, pe malul verde, păşteau cai împiedicaţi. Câte un sunet răzleţ de goarnă se clătina pe deasupra satului.

Nemişcată pluteşte secera palidă a lunii peste valea lui Naviglio Grande şi noaptea adâncă înfăşură satele ca o mână uriaşă a morţii ce acoperă totul. Numai de departe, dinspre Magenta, se aud pârâituri de puşti, ce mor în răstimpuri şi în răstimpuri învie iarăşi, slabe, tremurătoare, ori tunurile bubuie înfundat.

Din ogradă, se uită soldaţii spre asfinţit, unde se încolăcesc flăcări uriaşe şi ard satele, şi un miros de fum greu, înăbuşit, pătrunde până la noi. Ici şi acolo, se aude zuruit surd de arme: sunt coloane de marş ce-şi caută posturile. Dar, încetul cu încetul, se face linişte, o linişte adâncă, înfiorătoare, ce prevesteşte o catastrofă groaznică: întocmai ca liniştea cea moartă, înaintea unui orcan…

În umbră, abia zăresc faţa lui signor Vanco.

Doamne, cum se schimbă şi omul! Cum era bătrânul înainte şi cum îi acum! Când l-am rugat, mai înainte, să ne îngăduie să rămânem la moară, el s-a sculat binişor în picioare, a băgat o mână în buzunarul pantalonilor, iar cu cealaltă a luat pipa din gură, a scuipat de mai multe ori şi ne-a măsurat cu privirile din creştet până-n tălpi, fără să rostească o vorbă. Ochii lui negri, focoşi, îi jucau mereu în cap, sub sprâncenele stufoase.

– S-a mâniat piemontezul, măi frate! zise un soldat de al nostru.

Atunci, faţa lui signor Vacano se lumină, deodată, şi ochii cei negri deveniră blânzi, de nerecunoscut.

– Signorii-s italieni, aşa-i? ne întrebă, întinzându-mi mâna.

– Nu, noi suntem din Ardeal, îi răspunsei eu în italieneşte.

– Nuuu! Signorii-s italieni, dar nu vor să spună… Vă trădează limba. Dacă sunteţi italieni, vă primesc, de ce nu!?

Noi am tăcut, mulţumiţi fiind cu explicaţia lui signor Vacano. Apoi, el îşi duse mâinile la gură şi strigă tare, de vreo două ori:

– Giacomo!… Giacomo!…

Din moară ieşi un servitor, cu mânecile suflecate.

– Giacomo, adă scaune pentru signori, căci signorii-s italieni din Austria!

Şi, întorcându-se către noi, ne zice râzând:

Italieni, numai… mai corciţi!…

Noi, toţi câţi ştiam limba italiană, am izbucnit în râs.

Acum, eu şed pe scaun şi-l înfăşor cu privirile pe signor Vacano. El îşi scutură luleaua de scrum şi şi-o umple, iarăşi, cu tabac. Toată vremea, îi joacă pe buze râsul cel ştrengăresc, care-i stă aşa de bine, mai ales că are comănacul pe-o ureche şi luleaua-n colţul gurii, de parcă-ar zice:

– Pe moş Vacano nu-l înşelaţi cu una, cu două!

Şi, ca şi cum i-aş fi ghicit gândul, îl întreb aşa, în şagă:

– Ei, ce suntem noi, signore?

– Na, apoi italieni din Lombardia, ori din altă parte, căci Italia-i mare, nu-i aşa?

Degeaba încercăm noi să-l încredinţăm că suntem români din Ardeal, el rămâne la vorba lui.

Câteodată, ascultă la vorbele soldaţilor ce au aprins focuri şi pregătesc mâncare, apoi se bate cu mâna pe genunchi şi zice:

– Ce vă spuneam eu?! Pe Vacano nu-l înşelaţi!

Vreo doi ofiţeri se duc la iazul morii ca să se spele pe faţă de colb şi sudoare. Soarele asfinţise de mult; în vale, deasupra satului, pluteşte fumul albăstriu. O transmontana îmi răcoreşte obrajii arşi de soare şi cât de bine îmi prinde răcoarea asta după un marş obositor de o zi întreagă! Dinspre grajd, vine o fată tânără cu o doniţă de lapte; faţa-i îmbrobodită cu o basma albă până aproape de urechi. Un vânător ardelean o opreşte şi o întreabă nu ştiu ce. Ea stă locului şi-i răspunde ceva în limba ei, de care ceilalţi vânători râd.

Cine să fie fata asta zveltă? Uite cum dispare în gang!

Dinspre iazul morii vin ofiţerii, vorbind veseli între ei şi ştergându-se pe mâini cu batistele.

Cum îi vede, morarul pleacă capul pe spate şi strigă în sus:

– Giovannina, adă un ştergar pentru signori!

Fata de mai înainte aduce un ştergar, îi dă drumul în jos şi dispare în întuneric.

– Asta-i Giovannina, fiica mea. Cât e de sperioasă! şi-şi şterse cu dosul mâinii mustăţile-i ţepoase.
Signori, în astă-seară cinăm împreună! Du-te, Giulia, şi pregăteşte cina mai repede! Signorii-s italieni, oameni de-ai noştri, Giulia!…

Signora Giulia strânse boabele de mazăre în pestelcă şi urcă sprintenă treptele.

Vacano era vorbăreţ şi petrecător de-a mai mare dragul. Ne-a povestit că el nu-i din Abbiategrasso, ci din Anzio, de lângă mare, unde tatăl său era pescar. A fost de multe ori chiar şi la Roma, când tatăl său încărca două coşuri de peşte pe-un catâr şi-l vindea la piaţă. În Anzio, are neamuri multe, ba chiar şi în Monte Albano. În tinereţe, când a crescut mai mare, a cutreierat toată Italia, purtând negoţ cu jucării. Şi-n Abbiategrasso a întâlnit-o pe signora Giulia, fata avută a unui morar.

El tăcu şi se uită spre biserica ce se zărea, departe, în lumina lunii. Roata greoaie a morii nu se mai mişca; se auzea numai clipocitul apei şi freamătul chiparoşilor sprinteni, întunecaţi, adevăraţi copaci ai morţii. De altfel, era linişte şi un miros de răşină umplea aerul.

Şi, cum stăteam noi aşa tăcuţi, auzirăm, deasupra noastră, vocea signorei Giulia, care ne chemă la masă. Urcăm treptele, până ce dăm de cerdacul învelit în viţă sălbatică. În cerdac e aşezată masa, iar de sus, din tavan, atârnă lampa.

Ce fericită idee de a cina în cerdac, unde-i aşa de răcoros şi unde Transmontana se joacă cu frunzele!

Eu stau faţă în faţă cu Giovannina şi-i privesc gropiţa din bărbie, ochii, ciudaţii ochi, şi buzele ce par tăiate cu un pumnal. Ea ţine privirile pironite-n pământ şi rar când rosteşte câte o vorbă.

Ochii! Bată-i pârdalnicul de ochi, că-s prea neastâmpăraţi, când îi ridică în sus! Când râd, când devin serioşi nevoie-mare, însă aşa de comici că mai că mă păleşte râsul.

Ciudată fată!

Un ardelean povesteşte de ţara noastră, despre români şi despre traiul lor, iar signor Vacano ascultă cu luare aminte, le crede pe toate, afară de punctul unde-i vorba că suntem români, şi, de bucurie, îi şopteşte lui Giacomo, la ureche, să aducă vin de Genzano.

Hm! Iar m-a furat Giovannina cu privirea. Eu o întreb dacă a fost la Roma. Ea îmi răspunde că da, apoi îmi povesteşte cum a călătorit cu unchiul ei, Fra Sebastiano, un călugăr capucin, prin Monte Albano până la Anzio. Mergeau la neamuri, ea – călare pe catâr, iar el pe jos. Acolo, la Anzio, a văzut marea.

Cu câtă însufleţire nu-mi povestea ea despre mare, despre albastra şi nemărginita mare de la Anzio!
Şi câte flamuri, câte petreceri şi cântări nu se află la Anzio, un adevărat cuib de rai!

Eram răpit de povestirea şi de frumuseţea ei. În lumina lămpii, îl zării pe Giacomo venind cu vinul.
Vacano ne turnă vin în păhărele. Minunat vin e vinul de Genzano! Cum ni s-au deschis inimile la toţi!

Signora Giulia se îndreaptă către bărbatu-său şi zice:

– Cât de bine seamănă signorino cu Girolamo!

Numai mie îmi ziceau signorino, de ce, nu ştiu.

– Ce zici, Vacano, aşa-i că-i adevărat?

Vacano nu zise nimic, ci aftă.

– Da, mamă, mai ales la ochi, curat ochii lui Girolamo, şi gura, chiar şi râsul, ţi se pare că aduce lumină în casă, când râde, zise Giovannina, sorbindu-mă cu ochii.

Eu parcă căpătam aripi şi mă înălţam încetişor spre cer. Căpitanul Pavel cuteză că întrebe:

– Unde-i Girolamo acum? Trăieşte?

– A murit în lupta de la Mortara, când cu Radeţchi! fu răspunsul scurt, abia şoptit.

– Să bem vin, signori, căci vinul de Genzano alungă grijile şi-ţi înveseleşte inima! zise Vacano, umplând paharele, pe rând.

– Ei, signorino, poate semeni cu Girolamo şi poate eşti frumos, însă nu eşti ca dânsul! Să-l fi văzut pe el, mai ales la joc, înaintea osteriei, cum juca de frumos, de venea lumea din împrejurime să se uite la el! Beţi, signori, vin, ce vă uitaţi la mine?! Ce-am rămas eu acum? Un moşneag fără sprijin la bătrâneţe! Giovannina, adă-ţi mandolina şi ne cântă ceva! Să vedeţi, signori, cum cântă de frumos Giovannina!…

Fata aduse mandolina, se puse pe un scaun şi stârni câteva acorduri, neştiind cu ce să-nceapă.

– Cântă-ne ceva din gură, şi acompaniază-te de mandolină!

Ea plecă puţin capul pe umăr, se uită aşa, în deşert, ca şi cum şi-ar aminti ceva, apoi îşi pironi ochii ei de foc într-ai mei şi începu un cântec vechi italian:

Noz son rose senza spine…

Nu sunt roze fără spini… O melodie moale, ce-ţi răpeşte minţile, şi cuvinte îndrăzneţe, pline de patimă. Toţi încremenirăm cu paharele în mâini: era vorba de bucuriile lumeşti, care trebuie să aibă, odată, capăt; ne iubirea nevinovată, fermecătoare, după care vine uitarea ce s-aşterne ca o pulbere peste toate.

Şi ne gândim la noi, cum am fost smulşi din mijlocul fraţilor şi surorilor, din mijlocul celor ce ni-s dragi, şi-am plecat în război să ne putrezească trupurile în ţări străine, departe de căminul părintesc.

Şi, la urma fiecărei strofe, se repetă refrenul: Non son roze senza spine. Refren abia şoptit, ca în suspine.

Printre frunze, pătrunde luna liniştită, maiestuoasă.

Încă vreo câteva zdrăngăniri uşoare, apoi tăcere.

Am ciocnit cu toţii paharele, într-un sunet scurt, ascuţit, şi le-am deşertat dintr-o dată, căci inimile erau îndurerate.

Căpitanul Pavel se sculă în picioare şi ţinu următorul toast:

– Camarazi! Simt, parcă, că n-am să mă întorc acasă, dar voi să-mi salutaţi iubita din parte-mi, ştiţi voi care… Şi… şi… aşa-i viaţa: non son roze senza spine… Să vă trăiască iubitele, puilor!

Tuturor li se umeziră ochii, numai căpitanul Pavel se uita în deşert şi părea că nu gândeşte la nimic.

Signor Vacano voia să ne înveselească şi ne pofti să cântăm şi noi ceva, doar ne-ar trece supărarea. Ca prin minune se îndreptară privirile tuturor spre căpitanul Pavel.

– Ce vreţi, puilor, să vă cânt eu ceva? Bine, numai să mă acompanieze Giovannina cu mandolina…

Şi el cântă cu o voce puternică, de tenor, cântecul:

Măi bădiţă din Ardeal
Unde creşte grâul rar
Şi iarba numai podbal…

Când sfârşi, un ropot de aplauze făcu să răsune cerdacul.

Atunci, se sculă un cadet, tânăr şi subţire de părea tras prin inel: părul şi-l purta pieptănat cu cărare, şi pieliţa feţei era albă ca ghiocelul. Abia putea ţine paharul în mână de emoţie şi zise cu voce tremurătoare:

– Să trăiască Ardealul!

Ne-au podidit lacrimile, care curgeau din belşug pe obraz la vale. Chiar şi mustăţile căpitanului Pavel străluceau de lacrimi.

Pe uşă îşi grămădeau soldaţii capurile şi priveau cu ochii roşii de plâns.

– Ce-i, mă, cu voi? îi întreb eu.

– Păi dă, domnule locotenent, am vrut să ascultăm şi noi cântecul, răspunseră ei, ducându-şi mâna la chipiuri.

– Ei, dar ce-i cu ochii de-s aşa roşii?

– Poate de colb, domnule, căci azi era prăpădenie, aşa sufla vântul…

Afară-i o noapte caldă, o noapte dumnezeiască! Clară şi plină de farmec străluceşte luna între stelele ce par o ploaie de lacrimi mari. Nemişcaţi, vrăjiţi parcă de lumina lunii, aruncă pinii umbrele lor întunecate, uriaşe, peste poartă. Ascult fără de voie şipotul sonor al apelor pe scocul morii; frunzele viţei sălbatice foşnesc domol, când frumosul crai, vântul de noapte, se furişează printre ele; şi o pace adâncă se coboară din cerul înstelat, bătând din aripi spre a închide ochii obosiţi ai atâtor oameni depărtaţi de ţara lor. Dacă asculţi bine, ţi se pare că auzi răsuflarea grea a pământului sub farmecul nopţii de luni.

Ca în vis, aud cum se apropie un călăreţ în trap. Deschid ochii pe jumătate şi zăresc un aghiotant cum descalecă: luna-l luminează din creştet până-n tălpi. Iată cum intră repede în casă…

După câteva minute, iese iar şi încalecă pe cal, bătându-l uşor pe gât, iar calul nechează vesel, puternic, de se aude nechezatul lui până hăt, departe în văi; un soldat îi deschide poarta şi, lungă vreme, mi se pare că aud paşii calului: ta, tac, tac.

Simt atâta mulţumire în suflet, atâtea taine îmi vibrează în inimă şi atâtea icoane dragi îmi răsar din cele mai ascunse colţuri ale sufletului!

*

Doamne, parcă mă desfac, plutesc în sus ca un fulg uşor. Mă gândesc la cartea ce am trimis-o, ieri, acasă. Parcă prea puţin am scris. Şi ce bucurie o să fie pe biata mama! Tot satul o să ştie că ea a căpătat o carte din „bătaie”. Parcă o văd cum merge spre casa popii. Ce i-o fi scris feciorul? Puiul mamei!

E în amurg şi cucoana preoteasă şade pe trepte şi dezghioacă păstăi în poală. Prin fereştile deschise, în care-s aşezate oale cu măgheran, se revarsă râuri de melodii ce râd şi plâng. Sanda, fiica popei Toader, e la clavir şi cântă. Mama dă bună-seara şi sărută mâna cucoanei preotese, apoi stă mută locului, cu o mână subsuoară şi cu alta la ochi, suspinând cu sughiţuri.

– Ce-ai păţit? Spune-i maicii preotese, poate ţi-a ajuta cu ceva! îi vorbeşte cucoana Tinca, preoteasa popei Toader, cu blândeţe.

– O… car-te din… ca-tane…

– Ad-o încoace să văd ce-i!

Sanda încetează de cântat, lasă, pe nesimţite, storurile-n jos, ascultă, răzimându-se cu urechea de fereastră:

– Ce-o fi scris el în răvaş? Oare pomeneşte de mine?

Şi o cuprinde neliniştea. Ea ridică, iarăşi, un pic numai storul în sus, să vadă ce face mă-sa.
Preoteasa varsă boabele din poală într-o sită, se scutură pe mâini şi-şi pune ochelarii pe nas, apoi rupe plicul şi citeşte încet, ca bătrânii. Dar nimic nu înţelegi din cele citite. Ochii mamei nu văd alta decât faţa curioasă a preotesei, ca să poată citi într-însa ca într-o carte cuprinsul răvaşului.

Pe sub storuri se uită Sanda, cu obrajii îmbujoraţi de nerăbdare.

– De, zâmbeşte mama, apoi, de bună seamă, e vorba de mine…

Dar faţa preotesei e atât de liniştită, de nemişcată, ca tăiată-n marmură; numai din când în când îşi îndreaptă ochelarii, legaţi cu bumbac roşu, pe nas. Se apropie şi părintele, bătrânul popa Toader, rezemat în cârjă, stă locului, îşi dă pălăria cu margini late pe ceafă şi nu cutează să vorbească, ci se şterge mereu de sudori pe faţă. Iată că preoteasa zâmbeşte şiret, însă numai cu un colţ al gurii, dar se vede că citeşte ceva plăcut, căci chiar şi ochii îi strălucesc mai tare.

Sanda-i sigură că-i vorba de dânsa şi nu-şi află astâmpăr de bucurie; de aceea, lasă cu zgomot storurile-n jos şi se pune la clavir. Acordurile unui cântec vesel, nebun, se revarsă-n toată casa în valuri repezi, clocotitoare…

E atâta neastâmpăr, dar şi sete de viaţă, de iubire înflăcărată, că ţi se topeşte inima. Preoteasa conteneşte de citit şi-ntreabă:

– Ce-i cu tine, Sanda?

Dar cântecul curge mai departe ca un şuvoi ce nu întâmpină piedici în calea sa, ci inundă câmpii şi şesuri întinse.

Mamei i se luminează obrajii şi inima-i tremură de bucurie, când îi povesteşte preoteasa despre fecior, şi iar o podidesc lacrimile.

Părintele Toader intră-n cerdac, ca omul ce nu ştie ce să-nceapă. Sanda-i iese înainte sprintenă, veselă, cu obrajii rumeni de emoţie, îi sare de gât şi-l sărută fără întrerupere; apoi îl trage de mână, în casă.

– Tătuţă, să-ţi cânt ceva. Ce vrei? „Şapte gâşte” a dumitale sau „Cucuruz cu frunza-n sus, Ţucu-i ochii cui l-o pus”?

Părintele Toader se lasă târât, se-mpiedică de prag mai să pice şi murmură uimit printre dinţi:

– Sanda, draga tatei, a naibii să fii, ce-i cu tine astăzi?…

*

Nici că pot dormi, ci stau cu ochii uitându-mă-n sus. Căpitanul Pavel iese din casă, se uită pe cer, cască de vreo câteva ori a somn, apoi îşi strigă ordonanţa:

– Vasile, e hrănit calul?

– E hrănit şi adăpat, domnule căpitan, se aude o voce din întuneric.

Adă-l încoace, bre! căpitanul încalecă şi, când să iasă pe poartă, îmi strigă: Hei, măi signorino, dormi? Signorino!…

– Lăsaţi-l în pace, cine ştie ce visează sărmanul!…

Eu mă scol şi mă apropii de o grupă de soldaţi, care vorbeau prin întuneric.

– Voi sunteţi, măi?

– Noi, domnule locotenent.

– Ce credeţi, e mult până la ziuă?

– Nu, îndată trebuie să se zărească zorile.

– De ce nu fumaţi, bre?

– Doară musteţile ni le aprindem, căci tabac nu-i…

– Tabacu-i pacostea noastră! Cu foamea o mai duci, dar fără tabac te văd sfinţii, îmi răspunde altul.

Eu scot tabachera şi-i tratez cu câte o ţigară.

– Noi nu dăm cu de ăst domnesc; noi, mai aşa, pe ţărănie, cu de patru… Dar, dă!, la nevoie mănânci şi plăcinte…

Unul din ei, un bănăţean, îmi dă foc pentru ţigară, apoi îşi trage chipiul pe ochi, se şterge pe sub mustăţi şi zice aşa, într-o doară, ca şi când puţin l-ar interesa ceea ce spune:

– Ştiţi, domnule locotenent, că dracului naţiune de muiere e asta?

– Care, măi Vasile?

– Păi, fata morarului…

– Cum dracu’, bre?

– Apoi (se şterge pe sub mustăţi), aseară trece ea cu doniţa de lapte şi Toader îi zice: „Cum te cheamă, fă? Gură dulce?”. Dar ea stă locului, îl măsoară aspru cu privirile, şi-i răspunde: „Diabolo!”. Drept să-ţi spun, domnule locotenent, ciudaţi-s pământejii ăştia! Dumneata ce crezi? Ori n-ai vorbit cu dânsa?

Eu văd că vor să mă descoase şireţii, aşa, de departe, şi zic:

– Vă voi spune altă dată.

Şi mă depărtez. Acum se vede binişor afară. Toţi sunt treji şi focurile ard prin întunericul ce dispare. La roata morii aud strigăte vesele şi râsete: se scaldă soldaţii. Un sunet de goarnă tremură-n vale, altu-i răspunde.

Pe gard, bate din aripi un cocoş şi trâmbiţă vesel: cucurigu! E un fel de bună-dimineaţă şi îndată fierbe tot satul de trâmbiţări.

Giovannina, îmbrobodită cu basma albă, mătură sus, în cerdac, fără să se uite la noi. Şi moara s-a pornit, roata huruie asurzitor în încheieturi. Giacomo stă, alb de făină, în uşa morii şi ne dă: „Buona matina, signori!”. Lângă trepte, afară, aşteaptă cafeaua, scoţând nouri de aburi în aerul rece al dimineţii. Numai signor Vacano e cu noi, dar nu aşa de vesel ca ieri.

Îndată trebuie să plecăm; de aceea, ne luăm rămas bun de la Vacano şi de la signora Giulia, care tocmai coboară pe trepte, cu pestelca albă dinainte. Numai Giovannina nu-i nicăieri. Cum îmi pare de rău, măcar să-mi fi spus o vorbă bună de drum!

În câteva minute, suntem aşezaţi în ordine de marş. Gornistul pune goarna la gură şi intonează rugăciunea: toţi stau drepţi, nemişcaţi şi aşa-s de puternice, de zguduitoare şi de solemne sunetele acestea, că multora li se umezesc ochii. Darabanele duruie asurzitor şi goarnele sună de marş. Pornim încet, în paşi scurţi şi îndesaţi.

Morarul, signora Giulia şi Giacomo, cu comănacul uns de făină, ne petrec până la poartă, salutându-ne.
Îmi întorc capul înapoi şi mă uit: la fereastră stă Giovannina, cu ochii plânşi, şi-mi flutură mereu din batistă. „Când te-oi mai vedea, vreodată, în viaţa mea?…”

Un pârâit de puşti înfioară zarea, tunuri bubuie în depărtări, spre Magenta, şi-aş vrea să-mi întorc, încă o dată, capul, dar nourii de colb, stârniţi de drum, îmi răpesc orice privire…

Junimea literară, anul II, nr. 9, sept. 1905

TE-AR MAI PUTEA INTERESA