Editura Global Info / Literatură

Ion Grămadă

O noapte de groază

Amândoi păşeam domol, braţ la braţ, privind cum se lungesc, împrejurul nostru, umbrele înserării peste ogoarele dogorâte ale toamnei, şi vorbeam despre toate, despre ştiinţă, despre literatură, dar, mai ales, despre ce puteau vorbi doi studenţi la vârsta noastră: despre dragoste. Poate era şi taina înserării de vină, căci glasurile ne tremurau. Prin văzduh treceau cârduri de raţe sălbatice spre iazurile din apropiere, ca să se culce în păpurişul ce foşnea în bătaia vântului de seară, iar dinspre Suceava se auzea tocând şi trăgând clopotele.

Dar gândurile noastre luară alt curs, căci, deodată, răsări înainte-ne, de după sprânceana dealului, o turlă de biserică, a cărei cruce scânteia în focul asfinţitului: era mănăstirea Hagigadar, ce se ridică stingheră în mijlocul câmpului, drept în vârful unei uriaşe movile de pământ. Am hotărât să o vizităm, cu toate că era cam târziu, şi, de aceea, am intrat în ogradă, unde nu ne-a ieşit nimeni înainte, deşi uşa de la una din cele două chilii era deschisă larg şi un câine dormea întins pe prag.

Ca să dăm peste vreun suflet de om, ne-am uitat şi peste zid, în vale, unde se auzea larmă de glasuri: păzitorul schitului culegea, acolo, merele din pomătul ce se întindea pe coastă până la mijlocul zidului. O fetiţă de vreo cincisprezece ani urca dealul cu coşul plin de mere galbene şi roşii şi, cum ne zări, rămase locului uimită, puse coşul pe jos şi strigă după cineva, în vale.

La chemarea ei, urcă dealul păzitorul armean al schitului, împreună cu două „cucoane” şi o slugă. Le-am dat tuturor „bună vremea” şi le-am spus că vrem să vedem mănăstirea şi chiliile, deşi nu mai locuiesc, acum, călugăriţele întrânsele.

Măcar că eram străini, am fost primiţi foarte cumsecade: ne-au adus scaune să şedem şi ne-au servit câte-o dulceaţă şi pere galbene, ce ni le adusese copiliţa cea cu ochii negri. Cu tot întunericul înserării, am mai zăbovit puţin ca să întrebăm cine au fost ctitorii mănăstirii şi de când nu mai trăiesc călugăriţe întrânsa. Am aflat multe despre fosta mănăstire de călugăriţe armence, la care peregrinează, şi acum, o mulţime de armeni, mai ales femei, din pricina icoanei făcătoare de minuni, care se află înlăuntrul bisericii.

Prietenul meu, care citise, în tinereţe, o mulţime de romane haiduceşti, îl întreabă pe păzitorul schitului ori de nu îi e frică aici, în mijlocul câmpului, aşa de departe de locuinţe omeneşti. Răspunse „cucoana Aneta”, una din cele două femei, care era mai în vârstă şi se vedea că-i din România după vorba cea înţepată, dar, mai ales, după mâncărimea de limbă ce avea, că, uneori, vin şi pe acolo oameni răi, dar că toţi cei din mănăstire au fost apăraţi de icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni.

– Odată, am avut chiar eu o întâmplare, ne povesti cucoana Aneta, în tinereţile mele, şi anume în chilia asta, ce-o vedeţi înaintea dumneavoastră. Pe vremea aceea, eram fată mare şi-mi trăiau încă părinţii şi fraţii. E mult de atunci, şi totuşi, îmi aduc aşa de bine aminte de toate amănuntele, de parcă s-ar fi întâmplat ieri-alaltăieri…

Era după Crăciun şi afară se pusese o iarnă grea, cum nu se mai pomenise de multă vreme. Într-o zi, numai ce văd că vine la noi, la Suceava, frate-meu, Ovanes, care locuia aici, la mănăstire. Vine, zic, şi mă cheamă să stau vreo săptămână cu băieţii lui, la mănăstire, şi să dau seama de chilii, că el merge cu soţia în România, la Panciu, la celălalt frate mai mare, Garabet, care ţinea han acolo. Voia să fie la cununia fetei lui Garabet, Nataliţa, iar, după o săptămână, avea să se întoarcă. Eu încă m-aş fi dus bucuroasă, mai ales că, la urmă, se hotărâră şi părinţii mei să meargă la nunta lui Garabet, pe care nu-l văzuseră de multă vreme; ei însă începură să-mi vorbească despre iarna cea grea, de drumurile rele şi de guturai, aşa de stăruitor, încât am rămas acasă.

La început, am plâns niţel, dar m-am ogoit îndată, căci vedeam bine că mănăstirea nu putea să rămână aici, în mijlocul câmpului, pustie, fără suflet de om pe lângă dânsa, şi, de aceea, de voie, de nevoie, m-am înduplecat, cu atât mai mult că părinţii aveau să-l aducă, la întoarcere, pentru vreo câteva zile, şi pe logodnicul meu din Panciu, cu numele Cristea Manea.

Nepoţii mei erau mici, abia răsăriţi: băiatul, de vreo zece, iar copila – de vreo opt ani.

Ovanes mi-a dat toate cheile cămărilor pe mână, şi m-a sfătuit să închid, de cu vreme, uşa, îndată ce-a prinde a însera.

La mănăstire, mai era şi o slugă bătrână, un surd, care căra apă, tăia lemne şi îngrijea două vaci. Cum vedeţi, mănăstirea, înconjurată cu ziduri înalte, e cocoţată pe vârful unui deal, în mijlocul câmpului, şi, pentru că înăuntru nu sunt, acum, călugăriţe – ca pe vremuri, nu prea abate nimeni pe aici. Iarna, însă, când viscoleşte şi drumurile sunt astupate de troiene, nu zăreşti ţipenie de om primprejur, aşa-i de pustiu locul.

Dar mă dedasem cu urâtul: peste zi, hrăneam galiţele, spălam şi hrăneam copiii, făceam mâncare, mai coseam la gherghef şi mă gândeam la nunta de la Panciu şi la logodnicul care avea să vină să mă vadă.

Fricoasă nu eram din cale-afară, dar, totuşi, nu-mi era oarecum îndemână, mai ales îndată ce cădea noaptea, când începea să se audă, împrejurul zidurilor, urletul jalnic al haitelor de lupi, ce ieşiseră la drumul mare din pricina iernii celei grele. Ştiam că peste zid n-au să sară, iar porţile erau încuiate şi, de aceea, după ce culcam copiii, mă răzimam cu spatele de soba fierbinte şi citeam nişte cărţi sfinte, până ce mă pălea somnul.

În cea din urmă seară, însă, după ce-am căutat ori de-s porţile închise şi după ce-am pus sluga să-mi aducă apă şi lemne în casă, am încuiat, cam devreme, uşa cu zăvorul, am tras parul de-a curmezişul şi mi-am luat, apoi, colţunul să împletesc.

Pe slugă am trimis-o să se culce în grajd.

Cina o luasem de cu vreme, încă pe când se zărea afară. Copiii nu dormeau, ci se jucau prin casă cu un cal de lemn, înţepenit pe roate, pe care-l puneau să-l tragă mâţa.

Stam aşa, pe gânduri, şi împleteam, ascultând cum turbă viscolul, căci se pornise, după ce a înnoptat, o viforniţă straşnică, de nu se vedea lumea. În vuietul vântului, auzeam glasuri ciudate: parcă sunau clopote dogite, poate erau şi glasuri slabe de oameni rătăciţi, cine mai ştie!, căci vântul de iarnă uşor îţi înşeală auzul. Am tras perdelele la fereşti şi mă gândeam ce mi-or aduce, a doua zi, părinţii de la nuntă.

Într-un târziu, deodată, începe câinele să hămăiască aşa de furios de gândeai că se sfarmă. Mie mi se tăiară, atunci, picioarele de pe la genunchi şi-mi îngheţă inima de frică. Copiii se ghemuiră într-un cotlon, lângă sobă, cu ochii mari şi cu buzele deschise, aproape-aproape să înceapă a plânge.

Mă dau, încet, lângă fereastră şi ascult, lângă zid, cu urechea şi cel mai mic zgomot din ogradă, ca să pot desluşi ce este.

Viforniţa se potolise şi, acum, strălucea, afară, luna.

Gangul începu să trosnească şi, îndată, auzii bocănind paşi de om. De bună seamă, sunt hoţi, iar sluga doarme dusă.

Trosc! trosc! Făcea omătul călcat de ciubote.

– Sunt mai mulţi! îmi zic eu.

Începură să vorbească şi unul merse la uşă, încercând să o deschidă. Gândul că poate am uitat uşa descuiată mă înlemnise de spaimă! Numai cu mare greu, nici nu ştiu cum, m-am târât, pe lângă perete, în tindă şi am pipăit zăvorul: era tras! Parcă-mi veni inima la loc, căci uşa era de stejar vârtos, bătută cu ţinte, şi avea, de-a curmezişul, pus un par, iar fereştile erau întărite cu gratii groase. Înainte de a merge la uşă, slăbisem aşa de tare, întocmai ca şi când visezi că cineva vrea să te omoare şi tu nu poţi fugi, nici striga, căci parcă te-năduşi, iar picioarele ţi-s grele ca de plumb. Am vrut şi eu să strig, dar puteam să bag copiii în boli şi, apoi, cine m-ar fi auzit în pustietatea asta? Câinele mănăstirii, însă, un câine ciobănesc mare şi flocos, pe care-l dezlegam noaptea, nu-şi afla loc, acum, aşa lătra şi se zbătea, sărind să rupă tâlharii din gang, pe care-i auzeam cum se apără suduind.

Sluga, şi aşa surdă, dormea somnul drepţilor în grajdul vitelor, pe care îl încuiase cu grijire de cu seară.

Eram singură, numai cu Dumnezeu.

– Da’ dă-i un ciomag şi astupă-i gura! zise, mânios, unul dintre ei.

Şi, deodată, începu câinele să schelălăiască aşa de dureros ca şi cum l-ar fi înjunghiat cineva. De aceea, nu se mai apropia de hoţi, ci scheuna întruna pe un ton plângător, în mijlocul ogrăzii mănăstirii, împlând valea de groază. Copiii plângeau şi ei speriaţi, de nu-i puteam ogoi, iar eu am avut încă destulă vreme să sting lampa.

Am culcat copiii ce plângeau în pat, m-am pus lângă dânşii, plângând şi eu în tăcere, iar ei, bieţii, mă cuprinseseră de după gât, ţipând:

– Ţaţă! ţaţă, nu ne lăsa!…

Tot mai aveam nădejde că nu vor putea intra în casă, dar, când începură să izbească cu topoarele în uşă, inima mi se făcu cât un purice de mică şi mai că încetă să zvâcnească de spaimă. Pe frunte, îmi curgea sudoarea în şiroaie reci şi tremuram ca varga: aşa o noapte n-am mai petrecut în viaţa mea!

Afară, topoarele trosneau tot mai des, tot mai înfuriat, ameninţând să facă uşa ţăndări, iar eu tresăream la fiecare lovitură ca şi cum ar fi izbit în inima mea.

Văzând că uşa e prea tare, hoţii se apucară de gratiile fereştii ca să le îndoaie, dar nici aici n-au isprăvit nimic. Într-un târziu, conteniră: păreau că mai răsuflă. Nu se auzea nimic afară, decât doar schelălăitul câinelui, care se ascunsese undeva, după grajd.

Tâlharii începură să vorbească iarăşi şi să suduie groaznic, lovind din nou cu muchia toporului în uşă. Erau, însă, cele din urmă izbiri, căci îndată se auziră bocăniturile ciubotelor şi omătul trosnind pe gang.

Se îndepărtară.

De acolo, din pat, căutam să prind cu urechea trosnetul paşilor ca să ştiu în ce parte se îndreaptă, dar din pricina omătului celui gros, n-am putut.

Cât voi fi stat aşa, nu ştiu, dar, de la o vreme, nemaiauzind nimic, mă furişai încet pe lângă pereţi şi trasei un chibrit pe perete ca să văd câte ceasuri sunt şi ori de mai este mult până la ziuă, care parcă n-are să se mai zărească.

Ceasornicul stătuse din mers, iar arătătorul arăta un ceas şi un sfert după miezul nopţii. Cine ştie când va fi încetat să meargă!

Târându-mă pe lângă perete, am ajuns la o fereastră şi am ridicat, încet, un colţ de perdea: afară, era o lună de vedeai ca ziua, iar în ogradă nu se auzea, nici nu se vedea nimic, afară de câine, care trebuie să fi fost stâlcit rău, căci scheuna mai departe.

M-am întors în pat şi-mi făcui fel de fel de planuri.

Unde or fi hoţii acum? Ce vor fi făcând?

Câteodată, căutam să-mi fac fire şi-mi ziceam că vor fi trecut, poate, zidul şi se vor fi pierdut în noapte, apoi iarăşi mă întorceam şi mă frământam cu gândul să nu fi luat vacile din grajd sau poate că s-au urcat pe casă, spre a intra pe horn înlăuntru. Un gând nebun, de altfel, atunci, însă credeam că se poate şi aşa ceva şi, de aceea, răscolii repede focul din vatră, unde mai găsii puţin jăratic şi începui să pun pe foc vârtos. Era şi frig în casă, acum, dar mă gândeam, în mintea mea înspăimântată, că prin fum nu se vor putea coborî în casă.

Copiii adormiseră cu încetul. Tăcerea cea moartă a odăii mă înfiora şi mai tare decât hoţii şi, de aceea, mişcai ceasornicul ca să ştiu măcar ceva viu şi treaz în casă.

Ascultam!…

Gândul că mă aflu aşa departe de fiinţe omeneşti, cu viaţa în mână, în mijlocul unui câmp pustiu, mă îngrozea din ce în ce mai mult.

Lemnul trosnea în sobă, ceasornicul ticăia şi, odată cu căldura ce creştea în odaie, îmi venea pe-ncetul şi inima…

Aşa am vegheat toată dimineaţa aceea, iar când se vedea bine afară, aud zăngănitul vesel al clopoţeilor de la o sanie şi, de bucurie, sar la fereastră să văd ce-i. Nu se zărea încă nimic, dar sunetul de clopoţei stăruia, apropiindu-se. De bună seamă, se întorceau cei de la Panciu, care vor fi trecut prin vama de la Buneşti.

Am deschis, cu mare băgare de seamă, uşa, uitându-mă primprejur cu frică şi am trimis sluga să deschidă poarta. Săniuţele se repeziră în ogradă şi, dintr-însele, îmbrobodiţi în blănuri groase, se scoborâră părinţii, frate-meu cu soţia şi logodnicul meu.

Când m-au zărit, au rămas ca trăsniţi. Nu ştiam de ce, dar, uitându-mă, apoi, în oglindă, am priceput care-i pricina spaimei lor: faţa-mi era suptă şi galbenă ca ceara, ochii – roşii de nesomn şi duşi în fundul capului, iar pe tâmple îmi răsăriseră o mulţime de peri albi.

Mă mir că nu mi-am pierdut minţile de frică, dar, după aceea, a trebuit să zac la pat patru săptămâni încheiate şi, din pricina asta, nici nunta n-am putut să o fac în câşlegile acelea… Pe aici, n-am mai fost de multă vreme şi, dacă am venit acu’, în toamna asta, am făcut-o pentru că am voit să-mi văd neamurile din Suceava şi locurile unde mi-am petrecut tinereţile…

*

Se întunecase de-a binelea când ne-am sculat să plecăm, mulţumind „cucoanei” pentru povestire, iar celei din loc – pentru primirea frumoasă, cu toate că eram numai nişte străini.

Păzitorul mănăstirii, împreună cu sluga, căra poamele din vale, iar ca să vadă pe unde urcă, fetiţa cea mică le ţinea lampa, răzimată fiind de zid.

Mergeam repede, dar tăcuţi, spre oraş, uitându-ne, din când în când, înapoi, spre mănăstire.

Blânda lumină a lămpii ce rănea întunericul stărui încă multă vreme acolo, devenind din ce în ce mai mică, până ce se stinse cu totul ca o picătură de foc în marea de întuneric a nopţii.

Călindarul poporului Bucovinean, 1911

TE-AR MAI PUTEA INTERESA