Editura Global Info / Literatură

Ion Grămadă

Serafim Cărăşel

De bună seamă că nu l-aţi apucat pe Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai din târgul Sucevei. Un moşneguţ prizărit, cu părul cărunt retezat în frunte şi cu mustaţa tuşinată scurt deasupra buzei.

Se îmbrăca cu antereu lung, ca pe vremuri, purta ciubote de iuft, unse cu dohot, iar pe cap şapcă cu cozoroc, de sub care clipeau doi ochi căprui, neastâmpăraţi ca două boabe de argint viu. Era neam cu Solomia, prescurăreasa de la „Maica Domnului” şi cu Isaia Firfirică, dascălul târgului.

Cărăşel era o moşnegărie plină de draci, ce ştia multe porogănii încă de pe vremea când fusese, peste douăzeci de ani, cătană la împăratul de la Beci. Pe atunci, colindase el lumea, chiar şi pe acolo unde creşte numai urzica şi spinul şi unde şi-a înţărcat dracul copiii.

Lumea-l poreclise „Popa Bâr” şi asta-l scotea din sărite pe Cărăşel.

În tot locul te împiedicai de dânsul: pe drumuri, în bărbieria lui Iordachi Ştirbul din colţ, unde se auzeau şi cloceau toate minciunile mahalalelor, dar, mai ales, îl întâlneai în bolta de la „Şapte draci” ori la „Craiul negru”, cu-o ulcică de vin dinainte.

Era om vesel şi pişicher, dar Dumnezeu ori dracul – nu ştiu care din ei doi – îl înzestrase şi cu darul suptului; ba nici Cărăşel nu se sfia să mărturisească, când se trecea cu deochiul.

– Măi, mie mi-au dat, la naştere, să beu pe gât de raţă şi, de atunci, m-am pricopsit cu podoaba asta…

Veşnic îl zăreai înconjurat de o mulţime de gură-cască, toţi de-ai craiului, care-l „cinsteau” numai să le-nşire palavre, iar el, după ce lua în cap, minţea ca din carte de-ngheţai numai de ce ieşea dintr-însul.

– Măi pârliţilor! se răstea, adesea, la dânşii. La ce meşteşug vă pricepeţi voi? Faceţi numai degeaba umbră pământului. Eu am fost, măi bade, cu pajurile împărăteşti în ţara franţuzească, împotriva lui Napoleon împărat, şi solomonar ca mine nu găseşti pe podul pământului; şapte ani am supt la maica ţâţă ca să mă fac zodier şi cetitor în stele. Alung sloata şi-ncalec pe balauri, măi, iar punga mi-i plină de zimţaţi. Trebuie să ştii a trăi, în ziua de azi, ca să poţi prinde oleacă de său, zicea, apoi închidea dintr-un ochi. Căci celui bogat îi leagănă şi dracul copiii, iar celui sărac îi trage mâţa de coadă.

De multe ori, făcea botezul răsteului şi, apoi, ieşea în halul acesta pe drum, spre bucuria băieţilor ce-l înconjurau din toate părţile. Serafim oprea, totdeauna, vreun alunar sau simigiu ce umbra cu tabla, plină de covrigi, pe cap şi cu un scăunaş subsuoară, îi cumpăra marfa şi o împărţea „plozilor”. Se aşeza, apoi, pe un pârleaz, cu cârja de-ndemână între picioare, îşi da cozorocul pe ceafă, şi-i întreba cimilituri:

– Măi dimonilor, ce-i aceea: cureluşă unsă, sub pământ ascunsă?

Băieţii ridicau din umeri.

– Măi zăluzilor, asta-i râma, care îmblă pe sub pământ. Cine va ghici-o astălaltă capătă un covrig întreg de la mine: Gâsca ară, omul mână, ghici condeiul ce-i?

– Acela-i condeiul, nene Cărăşel! ţipau demonii, întinzând mâna după covrig. Cărăşel ridica, atunci, cârja şi se făcea că se ia de dânşii:

– Acuş’ n-am să vă pot ajunge! Auzi tu obrăznicie de mahalagiu!?

Serafim Cărăşel trăia într-o necontenită sfadă şi hârjoneală cu plozii oamenilor, tocmai pentru că-i erau dragi şi-i plăcea să-i tragă pe sfoară. Odată, fiind în duşi buni, le povesti istoria trişcăi de os pe care o purta, totdeauna, în brâu.

– Vedeţi, măi, trişca asta?

– Vedem, nene Cărăşel…

– Dar ştiţi voi de ce cânt eu aşa de frumos într-însa?

– Nu ştim, nene Cărăşel, răspunseră prichindeii, scociorându-se cu un deget în nas şi rozând la covrigii ce erau pe sfârşite.

– Păi voi, ţâncilor, ce ştiţi? Abia vi s-a uscat laptele pe bot, iar din nas… Ştergeţi-l, măi, că vă picură şi acuma! Aferim! Ruşine obrazului să vă fie; cogeamite feciori ca voi! Ca mâine îmblaţi după fete, sărind gardurile, şi cu lumânări la nas?

Atunci, ţâncii lui nenea Cărăşel dădură, ca la comandă, cu mâneca pe sub nas, în dreapta şi în stânga, de li se roşea sfârla.

– Dacă vrai să ai aşa o trişcă, pândeşti un vultur de cei mari, iai puşca şi… dar aveţi voi puşcă acasă?

– Avem, nene Cărăşel, avem; tata are una de cele cu crăcană, răspunse unul din ceata „dimonilor”, dar a ascuns-o mama-n pod ca să nu ne primejduim.

– Destul, măi hodoroagă! Cum zic, iai puşca, ocheşti… şi, când îţi vine vulturul la ţintă, pâc, tragi cocoşul şi dai foc. Tai, acum, piciorul galiţei, îl cureţi de măduvă şi-l fierbi în lapte clocotit ca să se ducă carnea de pe dânsul. Aşa am făcut eu asta. Cărăşel scoate, iarăşi, trişca din brâu şi le-o arată. Băieţii se-ndeasă mai aproape, c-un ochi la diac şi cu altul la trişca de os alb. Glasul lui Cărăşel scade, acum, prefăcându-se într-un şoptit tainic:

– În noaptea spre Sfântul Gheorghe, o împli cu vin pelin şi-i astupi borţile cu ceară. Dar la ce, măi Piticot?

– Să nu curgă vinul, nene Cărăşel, răspunse iute băiatul dulceţăresei Iordăchioaia.

– Când e miezul nopţii, de dorm şi apele - atunci joacă dracii şi strigoii între hotare –, pe la vreme aceea mergi în câmp, pe un fânaţ, şi ascunzi fluierul într-un muşinoi de furnici, care-i scos taman pe hotar. Apoi, te-ntorci acasă, fără să te uiţi îndărăpt, iar la nouă zile te duci, iarăşi la miezul nopţii, şi-ţi iai trişca. O scoţi din furnicar, îi destupi borţile şi bei frumuşel vinul; după aceea, o faci înspre casă, cântând din trişcă, dar aşa de frumos că cine te aude trebuie să plângă şi să râdă. Dar, în urma ta, parcă se năruie tot cerul, aşa fac „ei” gălăgie, strigându-te pe nume şi jurându-ţi averi. Să te puie, însă, Tartorul să priveşti îndărăpt, că-ţi suceşte gâtul ca la puiul de vrabie!

Moşneagul îşi roti ochii peste întreaga ceată, mândru de sine şi vesel de spaima ţâncilor.

– Cântă-ne ceva, nene Cărăşel! îl rugară băieţii, aşteptând cu nerăbdare să vadă ori de vor plânge şi vor râde, dacă le va cânta diacul din trişcă. Împrejurul ochilor lui Cărăşel flutură, un răstimp, o lumină de zâmbet viclean, apoi dispăru. Diacul începu mai întâi din gură:

Doi ochi am iubit într-a mea viaţă
Unul era chior şi altul cu albeaţă…

Făcând ochii mici, puse trişca de os la gură, îşi rotunji buzele şi ţârlăi de vreo câteva ori.

Băieţii uitară, de curioşi ce erau, că-s cu gurile căscate.

– Închideţi-vă leopa, măi, să nu vă intre o scroafă cu purcei înăuntru! tună, atunci, Cărăşel, aruncându-le colb în gură.

Începură să scuipe ca mâţele, dar, pentru asta, i-a şi copt una spânzuratul dulceţăresei, care era cel mai bătrân între dânşii.

În vreme povestirii, scosese diacul chizeaua de tutun, punând-o jos, lângă dânsul, unde o uită ca din pământ. Diavolul de băiat îi suceşte, pe ascuns, o ţigară, presură niţică iarbă de puşcă într-însa şi o vârî iar în chizea.

Înainte de a cânta iar din trişcă, îi vine, din întâmplare, lui Cărăşel gust să tragă o tămâie şi, aflând ţigara sucită, o ia între dinţi şi-o aprinde cu iască.

Puf! puf! Trage diacul un fum, două, şi suflă; însă ghiduşii icneau a râs într-înşii, ascunzându-se unul de altul.

– Staţi, măi ghiavolilor, să vă mai zic una din trişcă! şi iar suge din ţigară.

Deodată, iarba de puşcă face „sbuf”! şi-i pârleşte mustaţa lui Cărăşel. Băieţii o luară, de cu bună vreme la sănătoasa, strigând din răsputeri:

– Popa Bârrr!… Popa Bârrr!…

Serafim se înfurie, acum, şi svârr! cu cârja după ei.

– Măi împieliţaţilor şi feciori de lele, am să vă iau de toarta capului, că veţi pomeni şi ţâţa care-aţi supt-o! Ia-n poftiţi mai aproape, să vă joc eu, şi apoi las’ pe mine de veţi mai zburda voi!

Demonii ţipau în gura mare:

– Popa Bârrr!… Popa Bârrr! şi fugeau de le sfârâiau picioarele, băgând în groază, cu ţipetele lor, toate babele şi câinii din mahalaua Precestei…

Cărăşel era un pezevenchi şi jumătate şi, măcar că se afla cu un picior în groapă şi cu altul deasupra, totuşi, nu se lăsa de ghiduşii.

Într-un rând, cumpărase cu trei lei „sain” o iapă de la un ţigan, bătrână şi slabă de-i ieşeau coastele prin piele. O aduse acasă, noaptea, ca să nu-l vadă nimeni; îi legă în bot o lulea cu ciubuc, la gât – o oală spartă, şi, de coadă, un prepeleac: apoi, o priponi la poarte lui Cristian Kauk, un şvab colţat, de la Pătrăuţi, cu care se mânca Cărăşel de vreo câţiva ani.

Şvăboaica credea în vrăji mai tare ca în Sfânta Cruce şi, de aceea, când o zări, dimineaţa, la poartă, leşină, gândind că-i făcătură şi zăcu trei săptămâni la pat. Kauk o duse la comună, suduindu-l amarnic pe Cărăşel, căci numai el putea să fie poznaşul. „Domnii” de la comună îl chemară pe Cărăşel printr-o mărcuţă, cum era obiceiul pe vremea aceea, ca să-şi dea seama de fapta lui.

Serafim se duse la comună cu faţa smerită ca un călugăr. Iapa cu pricina se afla în ogradă, slabă de abia se putea ţine pe picioare.

– A cui e iapa asta, jupâne Cărăşel?

Diacul se cârni, se suci, la început, dar în urmă răspunse:

– Apoi… e a mea, cinstite persoane.

– Şi cum de îmblă pribeagă pe drumuri?

– A sărit poarta şi a luat-o la sănătoasa…

– Dar de ce i-ai legat luleaua-n bot?

– Ca să nu muşte.

– Şi prepeleacul?

– Să nu zvârle din picioare, căci are nărav haramul!

Domnii se uitară cu înţeles unul la altul şi-l lăsară în pace pe Cărăşel, căci pricepură păcăleala…

În bolta de la „Şapte draci” din marginea târgului Sucevei, zbârnâie cobza şi suspină vioara: Serafim Cărăşel, bătrânul diac de la Sfântul Nicolai, e ales căpitan peste gardişti¹ şi face „cinste” de să-mbete un capăt de ţară. El şade pe un poloboc desfundat, cu ulciorul în mână, iar roată-mprejur cinstesc şi joacă cărţi „băieţii lui”, gardiştii, cei mai mulţi – staroşti de bresle, cu bărbile ca nişte mături stufoase, şi armeni tineri, cu mustaţa de-abia înspicată.

Au părăsit tejgheaua ca să-ncingă sabia şi să hoinărească, noaptea, pe drumuri.

Crâşmarul Mandache Sorcovăţ scoate din beci vinul cu garafa şi-l toarnă în ulcele, umblând jur-împrejur pe la mesele ticsite de gardişti înarmaţi cu suliţe şi cu săbii ruginite. Unii au la brâu pistoale ferecate în alămuri galbene, iar pe spate poartă arciş puşti vechi cu cremene. Sunt fioroşi cu pălăriile lor calabreze, late-n boruri, împodobite cu panaşe şi fleoncuri roşii-albastre, în culorile ţării, pe care-i cusut numărul companiei. Toţi, afară de Cărăşel, căpitanul lor, care n-a vrut să-şi schimbe portul, sunt îmbrăcaţi în tunici albastre cu parole roşii, iar pe picioare au pantaloni suri, de dril, şi ciubote cu tureatcă înaltă.

– Ce veste se aude în ţară, căpitane Cărăşel?! întreabă Sorcovăţ, împingând spre diac, cu dosul mâinii, o ulcică plină de vin.

– Sabie şi foc, jupâne Mandache! Azi, a venit ştafetă că l-au scos pe-mpăratul din ţară şi că oaste-mpărătească bate Beciul² de trei zile.

– Grele plăgi vin pe ţară, nu ne mai rabdă Dumnezeu: celui ce moare în război i se iartă păcatele! răspunde diacul, ridicând ulcica. Noroc să dea Dumnezeu, numai pace-ntre-mpăraţi şi crai!

Asta era vorba lui, când închina cu paharul.

– Grai de aur grăieşti, vere! replică Sorcovăţ, ciocnind amândoi ulcelele.

Serafim îşi dă, cu dosul mâinii, puţintel şapca pe spate, bea vinul dintr-o duşcă şi, ştergându-şi mustaţa cu dreapta, strigă răstit, ca şi când s-ar sfădi cu cineva:

– Ce plângi? Ce? Astea-s nevoi, de-acum? Floare la ureche, măi băieţi! Vă temeţi, poate, că va intra sabia-n ţară? Cordunul e deprins cu amarul, că mulţi duşmani au trecut pe la noi, călări şi pe jos, încât mă mir că n-au luat caii lor cu tot pământul pe copite şi să nu-l svânture în toate părţile lumii! Dar au trecut ca şi o furtună şi noi tot la glia noastră am rămas până astăzi. Că, dacă a mai semănat Dumnezeu bine pe pământ, apoi de mila celor săraci şi necăjiţi a făcut-o. Pe vremea me, cânt trăia Bunăparte, împărat de la ţara franţuzească, era necaz de-şi scuipau bieţii oameni sufletul. Douăzeci de ani a ţinut Bunăparte bătaie cu toţi împăraţii şi craii, de potopise pământul de oameni: femeile şi băieţii purtau plugul de coarne, iar nu bărbaţii, căci erau duşi la bătaie. Nu-i vorbă, şi-a ţara franţuzească era jălanie, căci bătaia e ca şi când ai tăia lemne la trunchi: sar, şi-ntr-o parte, şi-n alta, surcele.

După ce-ngenunchiase Bunăparte mai toată lumea, mai rămăsese moscalul mare şi tare. Moscalul e mult ca frunza codrului şi se zice că, la vremea de apoi, când se va stârni bătălie între crai şi împăraţi şi ca fi mare cumpănă, de va sufla vântul şi părul de pe bou, numai moscalul are să rămâie pe pământ. Şi-a trimis Bunăparte, împărat de la ţara franţuzească, carte la împăratul nostru de la Beci să-i dea fata şi să-l ajute cu oaste împotriva rusului alb. Împăratul i-a dat fata şi, ca om bătrân ce era, l-a sfătuit să nu scoată sabia. Dar Bunăparte era rânzos şi nedeprins să asculte de altul. Ce crezi Domnia ta? Om plămădit din oţel şi din cremene, vere! Dar, totuşi, l-a răzbit moscalul. Am fost şi eu, atunci, în ţara moscălească, cu Bunăparte. Regimentul meu se chema Bianca…

Cărăşel povesteşte, a suta oară, istoria aceasta şi, de aceea, nu-l mai ascultă nimeni. Cu părere de rău în ochi, îi priveşte diacul pe rând, cască a somn şi case pe gânduri, cu capul rezemat în palmă şi cu privirile pironite în gol.

Iar s-a trecut cu deochiul!

Pe la mesele murdare, fac gălăgie gardiştii beţi, izbind cu pumnul în masă. Pe podele-s împrăştiate cărţi de joc şi ulcioare goale, iar baragladinele zic şi din gură, şi din scripcă, de gândeşti că piere lumea.

Cărăşel nici nu-i bagă în seamă, ci clipoceşte mai departe. Într-un colţ, înconjurat de cele trei fete frumoase ale lui Sorcovăţ, şuieră din gură un gardist îndrăzneţ, iar drăcoaicele zâmbesc. Una-i toarnă cântăreţului vin în cupă, alta stă în picioare, cu mâinile în şold şi cu o lumină de zâmbet în ochii şireţi, iar a treia stă plecată, cu coatele pe genunchi, şi ascultă cântecul gardistului:

Foaie verde trei migdale
La crâşmuţa cea din vale
Vinu-i bun şi oca-i mare,
Crâşmăriţa – hâdă tare:
Beu voinicii de-a călare…

Fetele râd, ghiontindu-se, ţiganii zdrăngănesc din cobză, şi gardiştii se-ndeasă cu toţii în jurul cântăreţului, bat din palme şi strigă „Bravo! Bravo!” de răsună bolta.

Mandache Sorcovăţ, roşcovan la faţă şi gros cât o bute, cu pestelcă de piele dinainte şi c-un smoc de chei la cingătoare, stă rezemat de perete şi râde de-i saltă burta.

Poznaşul de gardist îşi răsuceşte mustaţa, zâmbind în colţul gurii, şi urmează, mai departe, cu glas legănat, ochi în ochi cu Tinca, fata lui Mandache, cea plecată cu coatele pe genunchi:

Foaie verde smeurică,
La crâşmuţa din vălcică
Vinu-i rău şi oca-i mică,
Crâşmăriţa – frumuşică:
Beu voinicii de se strică…

Viorile ţipă nebune şi gardiştii hohotesc, ciocnind paharele cu cele trei fete.

Cărăşel se ridică de la masă, rezemându-se-n cârja lustruită de alun, şi pleacă spre casă, fără să asculte de Sorcovăţ, care-l îmbie să cinstească încă un pahar, la botul calului.

Spre răsărit, crângul cerului era galben ca şofranul: se iveau zorile. În colţul unei uliţi, moţăia străjerul de noapte sub un gard şi striga somnoros, în răstimpuri:

– Te văd!… Te văd!…

– Vezi tu pe dracul! Nici vârful nasului nu ţi-l zăreşti, zise Cărăşel, care era tare vesel în urma chefului de peste noapte.

El locuia în mahalaua Precestei, pe uliţa Sălcioarelor, într-o casă veche, cu obloane verzi. Dinainte – ogradă largă, plină de troscot, romaniţă şi păpădie galbenă, ce se împânzea din cerdac şi până-n poartă, unde străjuiau doi brazi înalţi, vestitori de vânturi şi furtuni.

Acasă-l aşteptau pe Cărăşel cele trei fete ale sale: Viorica, Garofiţa şi Florica, ce trăiau ca nişte mucenice, retrase de lume. Bietele erau bătrâne, bătrâne şi urâte ca o noapte de iarnă. Coseau, mai toată vremea, la gherghef, în liniştea odăilor pline de miresme de gutui şi de odogaci, fără să iasă în lume şi fără să întrebe cineva de dânsele. Numai mătuşa lor, Solomia, prescurăreasa de la „Maica Domnului”, mai dădea, din când în când, pe la ele. Într-adevăr, se uscau ca şi busuiocul de la sfintele icoane, cum zicea Cărăşel, pentru care îngrijeau, totdeauna, la masă de o bucăţică mai bună şi de un pahar de vin, vin păstrat într-un şipuşor, sub pat.

De abătea, însă, vreun străin în sihăstria asta, atunci ele se-mbrăcau în straiele lor mai bune, păstrate în ladă, sub lăcată, îşi puneau zorzoane la gât şi se-mbrobodeau cu barizuri verzi, apoi veneau în odaia în care se afla străinul cu o tablă mare, pe care se afla un gavanos cu dulceaţă de cicoare sau de nuci.

Cărăşel le aşeza tustrele în rând, pe divanul din fund, ce era acoperit ca de sărbătoare, cu o velinţă vrâstată în galben şi ruginiu, ca ogoarele în vremea toamnei, şi le prezenta astfel:

– Astea-s floricelele mele!

Ele stăteau nemişcate, cu mâinile pe genunchi, privind când la străin, când la tatăl lor.

Mahalagiii cei răutăcioşi îl întrebau pe Serafim, mai înainte, în batjocură:

– De ce nu-ţi măriţi fetele, nene Cărăşel?

– Să se mai coacă strugurii, măi vere! răspundea el, cu o durere mare în voce şi în suflet, plecând capul în jos.

Junimea literară, anul IV, nr. 9, sept. 1907

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA