Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Bată-te Dumnezeu!

(Coconiţa Drăgana)

Coconiţa Drăgana¹ s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei. Ninecuţă-sa, pe lângă celelalte, a învăţat-o şi meşteşugul zugrăviei: ştie de minune a-şi încondeia şi îmbina sprâncenele şi, când voieşte, se face albă ca peretele şi roşie ca racul (şi nu ştiu cum se întâmplă, că dumneaei mai totdauna este astfel) şi e frumoasă de minune.

Acum nu mai este fătă mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Când a ieşit din braţele părinţilor, băbăcuţă-său i-a dat o zestre bunicică, între care se cuprind şi câteva suflete de ţigani (pentru că băbăcuţă-său e creştin bun şi i-a dat Dumnezeu putere şi peste sufletele ţiganilor; când va le vinde, le dă de zestre, le dăruieşte, le face danie pentru iertarea sufletului său, ba încă, când va voi, le poate da şi dracului). Ninecuţă-sa iară i-a dichisit bisahteaua şi i-a pus înăuntru, cu toată rânduiala şi cu toată dragostea părintească, felurimi de sculişoare: sticluliţa cu stricat, pe care dumneaei îl numeşte dres, pămătuful, alune arse îndestule, făcăleţe mititele de paie de mătură alese, firele de ibrişim, hârtiuţele cu stiubeci, pudră, făioară, rumeneală ş.c.l., strânse, rânduite foarte binişor; o, ce dragoste părintească! nostimă şi tinerică o să mai fie coconiţa Drăgana!

Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră. Oamenii îi zic neiculiţă, iar cocoana dumnealui îi zice: frăţico. E un bărbat bun frăţica, nu ştie ce să mai facă soţioarei dumnealui; se miră şi de ducaţioanea, şi de frumuseţile coconiţei dumisale.

Coconiţa Drăgana am zis că are de zestre şi suflete de ţigani, şi fiecare are câte un nume, două, deosebite, peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bătrână; pe Ioniţă băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuţa fata, împeliţata; pe Călin bucătarul, baraonul de râtan ş.c.l.

Coconiţa Drăgana ştie bine să vază de casă, este şi econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc câteva cărămizi de când trăia răposatul socrul coconiţei. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta şi alta în stânga, sau două d-o parte şi două de alta, sau mai ştiu şi eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche de case. Nu cereţi şi dumneavoastră socoteala de toate până într-una. Când era copilă, dumneaei pomenise la părinţi masă rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă, sau în patru colţuri. La masă, pentru economie, acoperişul şi şervetele nu prea sunt curate, ca nu cumva cu deasa spălătură şi frichinire să se rupă curând; tacâmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, şi furculiţele, de la patru şi trei dinţi, ajung cu adevărat furculiţe cu câte doi dinţi, şi care rămân numai cu unul, acelea se pun în coada mesei; şi multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în toată pulberea şi murdalâcul lui cel primitiv, amestecat şi cu argint-viu.

Dumneaei, pentru dragostea ce are către frăţica şi către toţi prietenii, mâncând ciorba şi bucatele, ia tot de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură, iar o bagă în castron, şi aşa mai încolo. De multe ori, când mănâncă lapte, rumeneala de pe buze începe a-i da culoarea roşatică. Ioniţă băiatul e un sufragiu dibaci: când schimbă talerele are un talâm minunat, aruncă tot după uşă, unde aşteaptă pisica şi căţelul, învârteşte otrepul o dată pe taler, ţi-l face de sticleşte şi pe urmă iar ţi-l pune pe masă, ca să-ţi facă poftă de mâncare. Ce e drept nu e păcat, coconiţa Drăgana are o regulă minunată şi în casă, şi la masă. Să vedeţi însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum văzurăm, este o femeie rară şi vrednicuţă, apoi nu ştiu de unde până unde, că a căpătat şi un drept mare să-şi facă vătaf de curte pe însuşi Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; căci, când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toţi oamenii din casă îi trimite să-i bată Dumnezeu.

Ia să vedeţi cum se fac trebile în casa dumneaei. Să luăm, spre exemplu, vremea când se întoarce frăţica de la curte; pentru că, să le spuie cineva toate, unde mai are vreme? Cu toate acestea n-ar fi rău să mai adauge câte ceva cum îşi mână trebile când se găteşte să meargă la nuntă, la bal sau şi la biserică — pentru că dumneaei merge şi la biserică, mai vârtos când are să arate lumii că nu cutează nici o marţafoaică să-i meargă înainte la mir. Odată s-a întâmplat una ca aceasta şi s-a făcut lucrul dracului în toată mahalaua; dar mai spuie şi alţii câte mai ştiu!

Aci să luăm vremea când se întoarce frăţica de la curte cu călimările la brâu sau (de e îmbrăcat nemţeşte) cu cravata răstignită pe piept — pentru că şi dumnealui se ţine de modă.

La scară, în pridvor, sunt câţiva hamali ce se ţin după un jupân ce strigă: "Marfă! marfă!", cărând teancurile în spinare. Jupânii sunt înăuntru vreo patru, şi coconiţa, greceşte sau turceşte în pat, făcută foc:

— Dar bată-te Dumnezeu, jidane! când ţi-am mai luat eu marfă şi nu ţi-am plătit? Auzi, bată-l Dumnezeu, frăţico! mi-am luat câteva fleculeţe, şi acum nu va să le lase; zice să i le plătesc! bată-i Dumnezeu să-i bată de ovrei! n-au lege, afurisiţii! Ce e, mă jidane? cine o să-ţi mănânce banii? Lasă marfa aci ş'ei veni altădată, ludo!

Bieţii jupâni încep a da din cap, încep a lega marfa şi se duc să vie altădată după parale, şi altădată, şi altădată...

Acum coconiţa îşi aduce aminte că trebuie să gătească de masă, pentru că am spus că dumneaei este foarte îngrijitoare. Călin în vremea aceasta şade pe vatră la cuhnie, cu nasul pe tăciuni, cu ciubucul ăl scurt între dinţi, la o parte; tocmai când da cu unghia degetului celui mare în cenuşa lulelei, coconiţa bate în palme în pridvor:

— Bre! n-auziţi voi, cioroilor? bată-vă Dumnezeu! Dracu o să vă ia!

Măriuţa, fata, abia azi scoase din fiare şi din coarnele de fier, pentru că, cu câteva zile mai nainte, avusese păcatele să spargă o sticluţă când se gătea coconiţa Drăgana să meargă la bal. Ce va fi fost în sticluţă, nu se ştie; biata Măriuţa însă crede că va fi fost ceva scump, pentru că apa ce s-a vărsat pe jos albise scândurile întocmai ca obrazul coconiţei.

Aşa zisei că coconiţa bate în palme şi slugile aleargă grămadă, şi Măriuţa cu ei, Călin cu părul vâlvoi, pentru că căciula (de va fi avut căciulă) căzuse jos, izbindu-se cu capul de corlată, cu poturii fără copci pe picioarele goale şi cu un fel de fotă dinainte.

— Râtane, gata sunt bucatele? c-a venit coconul!

— Piper şi oţet nu e, coconiţă, să fac perişoarele.

— Dar bată-te Dumnezeu, baraoane! afurisitule! acuma îmi spui?

— Vezi că aveai treabă cu jidanii ăia.

— Şi mai răspunzi, bala dracului? unde e diavolu de Ioniţă?

— Aci sunt, coconiţă.

— Uite, până nu s-o usca scuipatul să fii aci, diavole, că vai de pielea ta! Du-te curând, ia vin, oţet, untdelemn şi piper; şi vino de pune masa.

— Dă-i să ia şi sare, coconiţă, că n-am ce pune în solniţe.

— Na, şi nu mai căsca gura... Uite, bată-l Dumnezeu, că mai şade! ce stai, buzatule, şi te uiţi la mine? Fa, împeliţato! ce? îţi vine rău fără coarne? Dar lasă, Avestiţo, că nu te las fără dânsele... Nu vezi c-a venit coconul? Mergi în casă, teşmenito!

— Soro, dar ce nemăturat e în casă!

— Apoi s-o bată Dumnezeu pe cioroaica a bătrână! D-o sută de ori i-am tot zis astăzi, şi nu-ş' ce face!

— Vezi că cu jidanii ăia mai putea cineva să stropească ori să ia mătura în mână!

— Auzi! auzi? baraonoaica dracului! şi încă mai răspunzi, bătu-te-ar Dumnezeu de afurisită? Lasă că ţi-oi scutura eu praful de pe tine!

E câţiva ani acum de când s-a măritat coconiţa Drăgana şi are şi copii, cărora ţiganii le zic "coconaşii"; dumneaei însă le zice: diavolul de Iancu, diavolul de Alecu. Copiii iau casa în cap şi coconiţa Drăgana strigă:

— Tăceţi, stâmpăraţi-vă, diavolilor, bată-vă Dumnezeu! viu la voi! Oh, frăţico, mi s-a mâncat de carne cu satanele astea de copii!

Hei! ce gândiţi? cum să nu meargă bine unei astfel de case, unde coconiţa Drăgana pe Dumnezeu şi-l făcuse singură, încă de când era la ninecuţă-sa vătaf de curte, sau armaş, sau zapciu! Dumnezeu nu mai are acum decât să stea cu gârbaciul în mână, să tot dea când în unul, când în altul, unde va porunci coconiţa: patt, plici, chiutt, puf!

— În cine să mai dau, coconiţă? să dau şi în frăţica?

— Dar să-i bată Dumnezeu pe toţi, că s-au pus să-mi mănânce zilele!

— Auzi?!... ia-l de păr, ceauş arhanghele, că coconiţa a zis să târnuim niţel şi pe frăţica.

Iar bună casă! Trebile merg ca găitanul: vătaf de curte are bun coconiţa, — şi n-are de ce nu avea, căci e şi creştină bună, după cum am zis, fiindcă vinerea nu lucrează, duminica merge la biserică (mai vârtos când frăţica i-a făcut şi ceva nou), gătiţică, înţepată,-ntindicheată.

Ce zici, dragul meu cititor? când s-ar uita Dumnezeu la noi, pe cine ar bate? pe bieţii ţigani, sau pe noi ăştia, ce fără ruşine ni l-am făcut întocmai ca pe un armăşel? Eu însă isprăvesc: milui-v-ar Dumnezeu, coconilor şi coconiţelor, să cunoaşteţi ce ziceţi şi ce faceţi!

1839

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA