Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Coconul Drăgan

Frăţica, scumpul jumătăţoi al coconiţei Drăgane, s-a fost chemat şi dumnealui coconul Drăgan şi noi nici nu ştiam. E mult de când se împărtăşise publicului portretul acestei coconiţe şi lumea nu ştia nimica despre boierul dumneaei, pentru că nu era aşa ieşit la obraze. Trebuie însă sa vorbim ceva şi de dumnealui, căci acum e între oameni.

Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ţine mereu de moda veacului. În vremea de mai nainte, după cum am zis, era un neiculiţă de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe român în bot şi-i lua din pungă tot; sau, dacă nu vrea hoţul de român să-i dea, atunci... atunci târnuit, scuturat, cu părul vâlvoi ţi-l băga (după limba dumnealui) la obedeală, îi da fum de ardei, şi lasă-l în pace apoi... De când am scăpat de acele vremi afurisite, după care suspină toţi Drăganii din ţară, coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc şi inimă albastră pentru patrie (însă numai când nu e în slujbă, ca să se ştie).

Acum, slavă Domnului că e în slujbă; şi a fost mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbuliţa i-a fost cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobândească. Lumea zice că, când s-a pus în această pâinişoară şi s-a dus acasă, ar fi intrat cu un aer foarte greu şi îngâmfat şi semăna, povestea ăluia, că ar fi zis: "Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, uşă!" ş.c.l.; noi însă nu credem. Coconiţa dumisale acum a luat un aer cumsecade, dar de vestitul "bată-te Dumnezeu!" încă nu s-a dezbărat.

Coconul Drăgan e în slujbă acum şi e numai foc, plin de activitate, un diplomat iscusit; aleargă în sus, în jos; când îl cauţi, îl vezi cu gazete în mână; când îl cauţi, se face că e zăpăcit, capul îi e cât o baniţă, tot cu duşii după lume are d-a face. Va fi făcând vreo treabă? Dumnezeu ştie, că noi nu vedem nimic, şi nici dumnealui nu vede mai nimic, mai vârtos din ale trebii. Are câţiva subalterni ce şi-au pierdut cumpătul de când a venit pe capul lor, pentru că coconul Drăgan e mândru, bădăranul: ca Satan, ţanţoş, mojicos, nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas; mai vârtos când se gândeşte la evghenia dumisale, îl apucă capul. Înfruntă, strigă, ba încă (după limba dumnealui) şi ocăraşte, când nu e vremea nici de înfruntat, nici de strigat şi când bieţii oameni nu s-ar lăsa una cu capul (cu iertăciune) să-i ocărască. Coconul Drăgan zice că ştie şi carte: nemţeşte, franţuzeşte, păsăreşte, afară de româneşte, pentru că, când era copil, cartea românească era cartea mojicilor, şi dumnealui bine vedeţi dumneavoastră că este evghenis ca aceia. Când te duci la dumnealui, sau acasă, sau la slujbă, de se va întâmpla să fii ceva mai ipochimen, sau cel puţin fecior de boier, îl vezi mai dezlegat la limbă; când îl cauţi e vorbă multă, adică sărăcia omului; iar de vei fi d-alde terchea-berchea, e posac ulubeasnea. Subalternilor săi le măsoară vrednicia cu un cot al său deosebit de genealogie şi de evghenie. Când a intrat în slujbă, şi-a făcut o listă de toţi impiegaţii săi, ca să vază câte nume se sfârşesc în an şi în esc şi câte nu; şi iar cele în anşi esc câte au reputaţie istorică şi câte nu; şi apoi cele cu reputaţie istorică, câte sunt ciocoieşti şi câte boiereşti, şi iar din cele boiereşti câte se pot apropia oarecum de dumnealui şi câte nu, şi felurimi de asemenea băgări de seamă genealogice şi ştiinţifice, pentru că este şi versat mult în ştiinţe; într-o zi spunea unui prieten că ştie şi teologia, căci la carte curat este zis că "nu este robul mai mare decât stăpânul său".

Să-l vedeţi acum cum caută treaba:

Vine câte un scriitor, îi înfăţişeză vreo hârtie mai bine sau mai rău scrisă, cum a dat Dumnezeu în zilele noastre; coconul Drăgan stă posomorât, îngâmfat ca un curcan; se uită la dânsul să vază fecior de boier este sau nu; să zicem că nu este — atunci:

— Ce sunt hârtiile alea?

— ...O hârtie la...

— N-am vreme acum; nu vedeţi voi că nu-mi mai văz capul de treburi¹? Ce sunt mojicii ăştia! Ei gândesc că noi, boierii, suntem hamali ca dânşii!

Scriitorul iese pufnind de râs.

Vine altul.

— Dar tu, ce-ai acolo?

— ...Hârtia... ştiţi dumneavoastră, către...

— Ad-o-ncoa! — şi i-o smulge din mână cam necăjit, cam cu o demnitate dregătorială.

— Ce scrisoare e asta? v-aţi luat şi voi după băieţoii ăia ce ies din şcoală? Na, citeşte! (Coconul Drăgan se ştie că de când era copil nu prea ştia bine să citească de mână, cu toată pricopseala dumnealui.)

Scriitorul citeşte.

— Nu-ţi e sintesis bun, logofete! Mergi de mai învaţă buchile! Ce vorbe sunt alea: va veni?! Ce va veni? — o să vie, mă! Mergi de-ţi îndreptează hârtia, ticălosule, şi prescri-o bine; vezi de pune stigmes d-alea mai multe, ca să se înţeleagă mai bine.

Într-o zi coconul Drăgan sta la vorbă, adică la taifas, cu un favorit al său foarte pricopsit — pentru că se înnebuneşte după pricopsiţi, mai vârtos când dumnealor îi spun că coconul Drăgan este cel mai mare patriot. Pricopsitul acesta e Lumea zice trebi; noi punem însă aci limba dumnealui. un fel de găgăuţă de bonton, care umblă bănănăind şi vorbeşte muşcându-şi buzele, un domnişor care ştie de toate: e şi politic, şi diplomatic, şi patriot, şi liberal, după vremi, şi om al trebii (de l-ei căta), şi literat, un dezmetic ce se înţeapă de a trece totdauna cu duh. La acest taifas dregătorial mai veni şi un străin de aceia ce n-au nici o patrie, ce se interesează de toate patriile şi mai vârtos de Tara Românească, unde găseşte toate d-a gata, un domnişor ce s-amestecat în toate, vorbeşte de toate: de politică, de comerciu, de arte, de ştiinţe, de literatură, şi mai vârtos e foarte amator de limba românească: când o vede împestriţată şi corcită, îi place de minune şi urăşte pe toţi câţi se ocupă să o curăţe şi să o reguleze. Câte-trei se făcură o treime ca aceea.

Iată şi un scriitor din cei juni, smerit şi plin de geniu — pentru că geniul cel adevărat e totdauna smerit.

— Nu vezi c-avem treabă? ce mi-ai venit cu hârtia aia? — se răsti coconul Drăgan.

— E grabnică; e răspuns la...

— Hei, ad-o-ncoa — citeşte!

Junele citeşte. Între alte vorbe, nu ştiu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic. Coconul Drăgan, ce asculta ca un cotoi în cenuşă, ardică capul şi zice junelui să îndrepteze vorbele organic şi politic şi să puie organicesc, politicesc.

— Ce ziceţi, domnilor, n-am dreptate?

— Ai dreptate, ziseră deodată amândoi dalcaucii.

Atâta aştepta s-auză şi coconul Drăgan, căci dumnealui are şi bunătatea asta de a nu prea se încrede pe părerea dumisale; atât, zic, aştepta, şi unde se scoală odată năbădăios:

— Hai! auzit-ai? organicesc, mă! politicesc? pe româneşte; ce vorbe sunt astea? V-aţi luat toţi după Eliad ăla. Du-te şi schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toţi! Hai! organic! organicesc, mă! organicesc, învaţă româneşte!

— Organic şi politic e mai româneşte, domnilor, zise junele cu smerenie.

— De unde până unde româneşte? ziseră câte-trei deodată; care e cuvântul?

— Cuvântul este că dumitale, domnule literat, oamenii îţi zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale, care eşti străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îţi zic venetic, iar nu veneticesc; şi dumitale, cocoane Drăgane, de când eşti în slujbă, zău, toată lumea îţi zice lunatic; crede-ma, să te crează Dumnezeu, că pe nici un român n-am auzit să-ţi zică lunaticesc.

Domnii cei doi, iscusiţi şi literaţi, rămaseră cu gurile căscate; coconul Drăgan, la astfel de jucării de vorbe e totdauna om al lui Dumnezeu: nu înţelege mai nimic. Pe urmă, după ce va lua seama bine vorbei, atunci sa-l vedeţi. Acum atât i se păru, că scriitorul e cam limbut, şi-l dete afară zicându-i să-şi prescrie hârtia.

Îi rămaseră însă în ureche vorbele lunatic şi lunaticesc şi întrebă cam pe departe pe favoriţii săi; ei, după câteva desluşiri, îl făcură sa înţeleagă obrăznicia bietului băiat de a cuteza să spuie coconului, de faţă, ce zice lumea de dumnealui. O astfel de impertinenţă, de a spune dregătorilor ce se vorbeşte şi se face p-afară, nu se poate suferi; şi nu ştim acum ce soarte aşteaptă pe bietul copil neîncercat cu slujba.

Multe istorii de astea mai are coconul Drăgan. Colecţia anecdotelor şi năbădăilor sale ar forma câteva volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui; pentru că şi dumnealui e nostim. În numerele viitoare vom da câteva anecdote; şi suntem gata a primi orice anecdotă de felul acesta, care va îmbogăţi colecţia noastră, atât în proză cât şi în versuri. Asemenea anecdote sunt foarte folositoare pentru formarea junilor după nişte modele şi tipi aşa de progresivi ca coconul Drăgan, care cu adevărat e Drăgan şi în nume, şi în fapte. Nu râdeţi însă, căci Drăgan pe limba dumnealui va sa zică Agapie, şi mă rog să-l iubiţi.

1844

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA