Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Dispoziţiile şi încercările mele de poezie

Învăţam greceşte, cum se învăţa pe atunci, octoih şi psaltire: nu înţelegeam nimic. Într-o duminică am văzut la poarta bisericii Creţulescului lume multă adunată; am stat şi eu să văz ce este. Un fecior sau vizitiu citea în gura mare Alexandria, şi câţi treceau pe drum se opreau şi ascultau. Când m-am oprit eu, citirea venise dimpreună cu Alexandru până la Ivantie împărat, unde zice: "Mira tebe brate" ¹ ş. c. l. Nu mă putui dezlipi de acolo ascultând descrierea acelui loc plin de răcoare, de verdeaţă şi adăpat de fântâni cu apă vie. A trebuit să tacă acel om minunat pentru mine (vizitiul, zic) ca să fug şi eu d-acolo. Am venit acasă şi am cerut foarte rebel, plângând, să-mi dea doi lei să cumpăr o carte. Eram rău când plângeam: sculam vecinii în picioare. A trebuit să mi se dea banii, şi alergai îndată şi-mi cumpărai cartea preţuită şi plină de minuni. Dar ce să fac cu dânsa? că în mâinile mele era mută. Vrui să citesc; câteva slove se potriveau cu cele greceşti, dar mă împiedica o grămadă de alte încurcături ce semănau, unele, turnuri, Д; altele, caracatiţe sau scorpii, Ж altele, ţesturi şi ciuperci Ѫ, Ѧ. Tata nu era în Bucureşti să-mi spuie, mama ştia carte numai grecească. În via grădinii lucrau câţiva olteni; vreo doi dintr-înşii erau cu călimările la brâu şi ştiau carte. Mă rugai de unul, care mi se păru mie mai procopsit şi pe care îl recomanda către mine şi numele lui (îl chema Alisandru). El îmi spuse, pe picior lângă un dud favorit al meu, ce-l găurisem de mai nainte şi prin care petrecusem o funie cu mare meşteşug ca să învăţ să săr pe funie ca comedianţii ce văzusem că jucau la dulap la Cişmigiu. Acolo, lângă acel dud, începui a slovni româneşte: "Împărăţea la răsărit" ş.c.l. Într-o jumătate de ceas nu mai aveam trebuinţă de dascăl, începui a citi: şi în patru zile isprăvii Alexandria din scoarţă până-n scoarţă. Se înţelege însă că în acele patru zile dascălul de greceşte nu m-a văzut prin şcoala lui. Plecam dimineaţa să merg la şcoală, dar mă întorceam pe altă uliţă, intram prin grădină şi, pe după case, pândind să nu mă vază nimeni, mă urcam în pod; mă băgam sub un coş şi acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel Mare, cum s-a bătut cu racii, cu furnicile şi cu Por împăratul ş.c.l. Tot sub acel coş am învăţat să scriu şi numerele arabice până la 100, cum şi să scriu slovele româneşti ca de tipar. Îmi făcusem nişte foiţe pe care scriam şi prescriam; dar vream ca cu dânsele să-mi rămâie şi numele nemuritor. Aşa, făcui altele, cărora le didei formă de carte, cu titlul ei după orânduială. Mă luai după titlul Alexandriei şi făcui şi la compoziţia mea un titlu foarte iscusit şi însemnător, după cum urmează:

ACEASTĂ CARTE
Făcută de mine
Niţă sau Ion
Rădulescu²
În zilele
Polcovnicului Ilie (Tata)
Şi cu blagoslovenia
Sfinţiei-sale Frusina (Mama).
1811

Astfel, în patru zile învăţai a citi româneşte, scriam numere şi mă făcui şi autor al vestitei compuneri: Această carte. Mă gândeam eu că dacă fac la cărţi când sunt de nouă ani, dar când m-oi face mare! Eram încredinţat în mine c-o să mă fac un mare cărturar, dar nu mă credea nimeni.

Procopseala, însă, şi autorlâcul mi-a dat prin piele; că o drăcoaică de slujnică s-a suit a patra zi în pod să dărăcească la in, fiind vremea cam ploioasă. Eu a trebuit să ies odată din coş, dar mă primejduiam să mă vază şi să mi se dea pe faţă îndărătnicirea mea de a merge la dascăl; îmi luai inima în dinţi, ieşii din cabinetul meu de lectură (din coş) şi făcui să ţipe biata Ilinca, cât alergară toţi din casă. Mă deteră binişor din pod, mă puseră în cârcă lui moş Mâinea şi mă trimiseră la şcoală. Dascălul mă primi în bătăi şi mă puse iar la psaltirea grecească. Eu uram cartea grecească, dar din ziua aceea o urâi şi mai mult, ş-a trebuit s-o sufăr până când dete Dumnezeu ciuma de la Caragea, din 1812. Toată lumea era tristă atunci; numai eu eram vesel, c-am scăpat de dascălul Alexe şi de psalteria lui, pentru că fugeam la moşie, afară.

Până atunci nu intrasem în şcoalele elenice, ca să mă numească Eliade. Mai un an am fost slobod, şi nu-mi petreceam vremea decât la o stână de oi, unde păstorii aveau felurimi de cărţi. Aceşti oameni veneau sărbătoarea în sat şi cătau la zodii fetelor şi flăcăilor, la un calendar ce era tipărit nu ştiu unde, că semăna slova rusească. Li se duse vestea în sat, şi fură chemaţi şi la curtea boierească (cum am zice, la noi acasă). De aci mă cunoscui cu dânşii şi nu mă mai putu ţinea în frică nici câinii de la stână, ce era să mă rupă o dată. Într-o vară citii cu ei împreună Poarta pocăinţei, Epistolia ce a căzut din cer, Viaţa sfântului Alexe, omul lui Dumnezeu, scrisă de mână, Viaţa părintelui Macarie, Avestiţa, fata Satanei, Pogorârea Maicei Domnului la iad, şi alte vieţi ale sfinţilor.

Mai pe urmă veni din Braşov acestor păstori şi Istoria lui Arghir. Eu până atunci, din câte citisem, ştiam pe dinafară numai Epistolia ce căzuse din cer la Palestina; îmi plăcea unde zice că se jură Hristos pe braţul său cel drept, şi când declamam pe dinafară, ardicam şi eu braţul.

Când văzui însă pe Arghir, eram în ceruri de bucurie: învăţai mai într-o săptămână cântarea întâi. Mă încurca însă că nu ştia nimeni să-mi spuie ce este muză; într-un cuvânt, eram de minune în casă când mă auzeau fetele spuindu-le pe dinafară, în stihuri, Istoria frumosului Arghir şi a preafrumoasei Elene. Când ziceam: "Hip! hop! la a mea iubită", aveam şi biciul în mână; plesneam cu dânsul şi săream în sus, dar mi-era necaz de ce n-are şi biciul meu puterea aceea de farmec (să mă facă să zbor).

Pe toamnă dete un guturai mare în toată casa şi eu, deprins din versificaţia lui Arghir, făcui versuri guturaiului, care începea astfel:

O, guturai, guturai!
Mulţumeşte-te încai
Că te odihneşti prin nasuri
Şi prin gâturi faci taifasuri...

În vremea ciumei învăţasem multă carte, că eu ţineam citirea în biserica satului; alde ţârcovnicul ajunsese nimic pe lângă mine (o spuneau toţi sătenii).

Întorcându-ne la Bucureşti, după încetarea boalei, auzii că se plângeau părinţii că trebuie să fi uitat eu tot ce învăţasem mai dinainte; şi cu adevărat uitasem, căci pe Macarios anir citeam tot atât de încet ca şi pe psalmul cel din urmă, Miros imin... Bietul dascălul Alexe murise, şi pe atunci se dusese vestea unui dascăl, călugăr la Sfântul Niculae, părintele Naum. Era cam departe până la Sf. Niculae, dar hotărâră părinţii sa mă dea acolo.

Începui la bietul Naum: acesta ştia elinică, dar era român, şi zise părinţilor să-mi ia cartea lui Papazoe ori Polizoe. Mă puse la Istoria sfântă prin întrebări şi răspunsuri; din greceşte îmi tălmăcea româneşte. Din ziua aceea nu-mi mai fu urâtă cartea, în scurtă vreme mă puse la Grămatică, la Hrisorora, la Esop, şi ajunsei în doi ani şi până la tom. Chipul, mergeam bine, că înţelegeam ce învăţam, pentru că bietul Naum tălmăcea băieţilor săi din elineşte în greceşte, şi din greceşte în româneşte.

Trecui de aci la şcoala grecească de la Măgureanul; eram de vro 13 ani atunci, ş-am învăţat acolo până a venit G. Lazăr, în anul 1818.

La deschiderea şcoalei româneşti am vrut să fac versuri, care n-au plăcut conşcolarilor mei; ei însă credeam că de pizmă nu le place. Începeam astfel:

Muzele la Olimp cântă,
Săltând, cununi împletesc;
Dup-a lor, dar, pildă sfânta
Veniţi să mă veselesc...

Când n-are cineva ce să spuie, când capul îi e sec şi inima rece, atunci poate alerga la duşii de pe lume, să vorbească de muze, de Olimp, de Apolon, de Cerber, de Pluton, să grămădească vorbe d-alde astea câte voieşte, că potriveşte şi versul şi seamănă şi a poet. Bieţii conşcolarii mei râdeau de poeziile mele, dar eu, după cum zisei, credeam că râd de pizmă; şi paguba era a mea, că mă necăjeam să nu mă atingă nimeni de liră.

La moartea mamei am vrut să fac o tragedie, pe care, luându-mă dupe titlul grecesc Αίας Μαυγοφόρος, ce învăţam atunci, o intitulai şi eu: Ion ţel zalnic; pentru că eram peltic pe lângă celelalte. Pelticia nu ştiu de era firească sau câştigată din limba grecească. Cu intrarea în şcoala românească, slavă Domnului că m-am dres, pentru că eram prea fricos de râsul dracilor de băieţi. P-atunci să mă fi pus cineva din câţi zic ca să scrie românul cum pronunţă, p-atunci, zic, să mă fi pus să fac o ortografie românească, că s-ar fi dus pomina de dânsa, de le-ar fi rămas şi dumnealor numele nemuritor, şi mie; n-aş fi rămas un om aşa neînsemnat ca acum.

Făceam, cum zic, versuri pe moarte, zece d-o para, dar eu nu le-aş fi dat nici pe zece parale unul, pentru că le aveam dimpreună cu mine la mare ipolipsis (după cum se vorbea p-atunci). Mi se părea că pe mine m-a orânduit Dumnezeu sa luminez neamul, dar când îmi intră în mână Liricele lui Atanasie Hristopol, mi se tăie tot cheful de a mai face versuri din capul meu. Le învăţasem pe dinafară, şi într-o vară mi-aduc aminte că le-am tradus toate.

Le-am dat dlui Carcalechi, ca să le tipărească la Buda, când venise aci d-lui în anul 1820; dar pesemne c-au rămas netipărite, căci eu gândeam că cum le vor vedea la tipografie, făcute mai vârtos de mine, şi apoi şi cu litere latineşti, numaidecât or să le tipărească, fără parale, — pentru că eu nu dedesem nici o para dlui Carcalechi. Din mila lui Dumnezeu s-au pierdut acele traducţii, şi începutul mai totdauna îl ţine cineva minte pe dinafară. Iată cum era poema dintâi:

I

Într-o zi primăvăroasă,
Cântând prea de dimineaţă,
Se coboar-o drăgostoasă
Muză, dulce cântăreaţă,
Ce Erato o numesc.

"Iată,-mi zice,-ţi porunceşte
Marea Vineri, blânda zână
(Care unde-orice voieşte,
De cer, de pământ stăpână,
Poruncile-i se păzesc),

Să fii d-acuma nainte
Întru dulcea a ta viaţă
Cântăreţu-i plin de minte,
Care cântă cu dulceaţă
P-al sau fiu, dulcele-Amor.

Şi de ast-a ta cântare
Prin mine-ţi făgăduieşte,
Şi tu-n stare de mirare
Goală-n forma ei zâneşte
S-o vezi c-al Idei pastor".

Astea toate-atunci zicându-mi,
Mă ia-n braţe blânda muză
Şi prea veselă râzându-mi
Mă sărută drept în buză;
Zboară, mă lasă; s-a dus!

Si îndată cum s-atinse
Gura mea de sărutare,
Ca prin farmecă s-aprinse
Spre-a Amorului cântare,
Încât arz în foc nespus.

Si d-atunci de voi vrodată
Să încep orice cântare,
Cel dintâi cuvânt mi-arată
Că ton glasul meu nu are
Ce Amor n-ar răsuna.

Acum făr-a mea voinţă
Gura singură urmează
Dup-a Vinerii silinţă;
Nicidecum nu încetează
P-Amor, pe dâns'a cânta.

II

Amor, prea înfloritule,
Blând, dulce, mult iubitule,
Ce cârmuieşti pe lume!
Pieptul, gura, minţile,
Puterile, voinţele
Slave-ţi nalţă sume.
. . . . . . . . . . . . . .

(Ş. c. l., c-am uitat.)

1837

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA