Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Ingratul

Născut de a fi slugă, crescut în desfrânare,
Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit,
Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare
Şi rob de bunăvoie, de inimă lipsit,

Ingrate, îmi calci pragul în mână c-o hârtie,
Îmi spui că ţi-e urâtă viaţa de slugar,
Te rogi să-ţi dau scăpare la simpla ta junie,
Să-ţi sprijin a ta râvnă ş-al versurilor dar.

Din toată neaverea-mi, sperjur, ţi-aduci aminte
Că drumul învăţării cu râvnă ţi-am lesnit;
La orice trebuinţă m-aveai ca p-un părinte
Şi hrană, -mbrăcăminte, nimic nu ţi-a lipsit.

Şi vorbe rătăcite ţi le puneam pe cale,
Şi rima-ţi zbârnâindă mereu ţi-o acordam,
Şi versuri şotâncate, ce n-au nici deal, nici vale,
Pe legiuit semicol sudând le cumpăneam.

Păgâne, stanţe groase, puţind de ateie,
Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos,
Şi gânduri de pierzare, dovezi de nebunie
Ţi le-ntorceam în cuget creştin şi omenos.

Jelind creştine rude, în astfel de urlare
Zbierai la Pluton, Cerber, chemai pe Apollon
Şi, vrând să-ţi schimbi şi limba la scurta-ţi cugetare,
Prefaci creştinătatea şi ceru-n orizon!

N-aveai de loc ruşine cu osteneli străine
Să te arăţi în lume: ca ciuma le strângeai;
Şi sănătos cu bolnav, amestec de rău, bine,
Contrast de îngrozire, ca ea le infectai.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Te bolnăvişi, viperă; cu braţele deschise
Te primii în casă; te-am pus pe patul meu
Şi privegheam la capu-ţi în ale boalei vise
Întregi şi nopţi, şi zile, ştii tu şi Dumnezeu.

Plângeam la căpătâiu-ţi, îţi răsuflam lângoarea,
Răcitele-ţi picioare la sân ţi le-ncălzeam,
În inima-mi fierbinte d-atunci vărsai duhoarea,
Veninul tău de şarpe d-atuncea îl strângeam.

Al tău suflet de iazmă în crunta-ţi aiurare
Se spăimânta de mine, ca cuget mă privea,
Şi grijile-mi plăpânde i se păreau mustrare,
Şi mila-mi ca urgie adânc îl sfâşia.

Cu alte lacrimi nouă îţi dam o sărutare
Şi te lipeam la pieptu-mi strigându-ţi: frăţior!
Te-ncolăceai în spasmuri la blânda mea chemare
Şi-n ochii-ţi trecea fulger, pe frunte-ţi un fior.

Doi ani un cap de vrajbă între şcolari, studenţi,
Învăţători, tovarăşi şi clase îngălai;
Batjocură-ţi făcuseşi din cei mai eminenţi,
Nimic nu învăţaseşi şi toate defăimai.

Doream să-ţi văz sporirea: cu multă îngrijire
La împărţiri de cinste de privitor mergeam:
Ca demoni de ispită l-a tainelor sfinţire,
Aşa piereai din şcoală, ş-aci nu te vedeam.

Te întrebam adesea: de ce la cercetare
Nu ieşi şi tu ca alţii, părinţi să veseleşti?
De ce nu te îndupleci l-a şcoalei regulare,
Să simţi de datorie, c-aşa mai mult sporeşti?

C-o gură muşcătoare, c-o buză d-ironie
Îmi răspundeai, păgâne, că n-ai ce învăţa,
Că vârsta-ţi este mare şi vrei filozofie,
Şi nu aflai capabili spre a te lumina.

Prisos ţi-era-ascultarea şi buna-cuviinţă,
Limbi, stilul, istoria, materia nu vreai,
Fugeai de legi, de drepturi şi n-aveai trebuinţă,
Ţi-erau netrebnici toate, de toate te fereai.

Făcuseşi vro cinci rânduri de basne ticăloase,
Şi nu-ţi găseai potrivnic la o himeră-fleac:
Rea boală te-apucase, ce cade nu la oase,
Ci-n minte se-ncuibează şi nu mai are leac.¹

Împovărat de grijă, de und' să-mi vie-n minte
Că rău te apucase manie d-autor?
O! rău se linguşeşte omuţul care minte!
Puţin voi a cunoaşte când fac un ajutor.

Gândeam că e natura ce-n timpul său s-arată,
Gândeam că e talentul ce-ncepe-a se ivi.
P-oloaga-ţi poezie şi proză-ntortocheată
Pierdeam ceasuri şi zile a ţi le zdreveni.

Te scoli; dragostea-n mine creştea ca răutatea-ţi
Şi punga-mi — dar ce pungă! că pungă nu aveam —
Mâna-mi ţi-era deschisă să-ntreme sănătatea-ţi,
S-acopăr goliciunea-ţi, şi datorii făceam.

Am martori neguţtorii şi trupu-ţi de viperă,
Ce simte şi ea frigul, iar când o încălzeşti,
Atuncea îşi exală ciumoasa atmosferă,
Atunci ţi-nfige moartea, să simţi ce pui hrăneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cercaşi să-ţi mai plimbi lenea, să schimbi şi meserie,
Ca spârcul schimbând locul să scape de ponos;
Ceruşi ajutorinţă să-ţi fiu drept chezăşie;
Chezaş, hrănitor, reazem ţi-am fost mai cu prisos.

Cu gândul trândăviei porneai la ascultare,²
Şi slujba, datoria în veci n-ai cunoscut:
Ca jidovu-ndărătnic ce intră-n scăldătoare
Schimbaşi costum, dar jidov şi spârc n-ai prefăcut.

Nu mă-ndreptez la lume să-ţi spui nelegiuirea,
Cu tine am de lucru; şi vina tu ţi-o ştii;
Ingrat ţi-e bunul nume şi însăşi pomenirea,
Te-a înfierat păcatul, pe fruntea ta îl ţii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acel duh de partide, robie pierzătoare³
Care d-atâtea veacuri ast neam a chinuit,
Aluzie la începutul şcoalei rodiniane.
Pe mulţi oameni de cinste c-o masc-amăgitoare
În sfaturi blestemate cu procleţi a unit.

Ce organ mai nemernic deprins în fărdelege,
Ce satelit mai scârnav, ce zbir mai blestemat
Putea să nimerească şi la un loc să lege,
Decât un fur de sfinte, o iazmă, un ingrat?

Ochit, ales, iei nume în sfatul de pierzare,
Băgat d-acela însuşi cui — minţi — că te închini.
La creşterea-ţi de slugă credeai înnobilare
A slugări-n păcate, înlesnitor de vini.

Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate,
Ce ia însăşi vederea, ca orb am naintat;
Şi când am deschis ochii, te văz aci, ingrate!
Cu sărutarea Iudei trădând m-ai tâmpinat.

Ce loc de piericiune! ce sfaturi zăpăcite!
De tine numai vrednici şi d-oricare smintit!
Al ţării pandemoniu⁴ şi cuibul de ispite!
O! cât am plâns bărbaţii ce rău s-au amăgit!

Păzit cu semnul crucii, răbdai astă cercare,
Putui în chin să sufăr fatalul sărutat,
Şi braţul meu cel slobod, armat de răzbunare,
Nu ţi-a înfipt pumnalul în pieptul veninat.

Te-am mai iertat, cumplite, ş-a mea smerită milă
Ca sarcină pe trupu-ţi iar gol o ai simţit.
Cu masca de frăţie, sub zâmbetu-ţi în silă
Urzeai a mele chinuri din loc nelegiuit.

Acolo să ai partea, mortând în slugărie,
Să nu mai ieşi d-acolo, o, scremăt infernal,
Ce te-a dospit păcatul din vecinica urgie
Cu-a cerului neştire într-un moment fatal!

Aşa să-ţi petreci viaţa într-un dispreţ de sine,
Gonit în veci de cuget, ce-n veci ai înfruntat;
Ocara arzătoare în buză-ţi o vei ţine,
Pe fruntea-ţi fratucidă s-arăţi pe vinovat.

Să urli de turbare când ţi-or cădea blesteme
A două inimi calde ce tu le-ai dezunit
Şi-n viaţa de acuma, şi-n cea de apoi vreme;
Să tremuri ca un câine în rane schilăvit.

Ca molipsit de crime veninul s-aibi în tine,
Şi-n casele ce intri să vezi a curăţi,
Ca urmele de şarpe, şi urma după tine,
Cu apa cea sfinţită în preajmă a stropi.

Pribeag vei fi în lume, fără lăcaş, culcare,
Şi cin' te va atinge se va simţi turbat;
Nici viermii în mormântu-ţi nu vor afla mâncare,
Că vor muri d-otravă din trupu-ţi veninat.

Acea iazmă de groază, fiinţă infernală
Ce am văzut în visu-mi a tot mă ispiti
Eşti tu cu-ai tăi tovarăşi, unire prea fatală,⁵
Bărbaţi, femei, amestec şi iadul a-ngrozi.

Şi limbă îi dă unul, şi altul rea vedere,
Iar altu-i dă picioare spăimâiei-găligan
(De foamete preveste, de vrajbă-mperechere),
Şi toţi i-aţi dat un suflet, pe înşivă-Satan.

Ce conjuraţi la rele şi spre a mea pierzare
Şi plângerea mea-n satiri aţi vrut a unelti,
Lipind a voastră faptă l-a altora lucrare,
Lăcusta la columbe, pre sine-a vă feri.

Dar ziua se iveşte, himera se desface
Ca fumul risipită d-al aurorii vânt;
Dezmădulata iazmă începe a-mi da pace,
Şi-n inimă-mi, în minte luceşte iar cuvânt.

Şi lumea vă cunoaşte, şi aspra ei dreptate
Cu-adevăratul nume pe toţi v-a însemnat,
A voastră pomenire şi negrele-ţi păcate
Vor îngrozi urmaşii când vor striga: Ingrat!

Şi omul cu credinţă în marea sa durere
Şi crunta nedreptate ce-adânc l-a sfâşiat,
Udând aceste rânduri în plâns de mângâiere
Va dobândi răsuflet, că eu l-am răzbunat.

1839

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA