Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

La un poet exilat

"Nu mă tulbur, căci gonirea
In veci fu spre slava mea."

Aceasta este soartea acelui ce păşaşte
La templul nemuririi cu pas nemlădios:
El merge înainte, şi-n urma lui se naşte
Şi prinde aripi slava în drum vijelios.

Ţi-e viforoasă calea, o mare de talazuri!
Şi-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii:
Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri,
Ce morţii înviază şi judecă pe vii.

N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ţi de credinţă,
Nici ai vândut Cuvântul ce lumea-a mântuit.
Ai spus ce e românul, i-ai dat şi lui fiinţă,
Dar cine eşti, poete, tu nu te-ai socotit.

Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam goneşte,
A ei mână prea lungă tu nu ai sărutat,
Nici ai zărit rânjirea ce zice că-i zâmbeşte,
Fatalul, grozav zâmbet de tot te-a încelat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îţi răscântă,
Pustiul te ascultă şi e mai simţitor.

De om fugi, păsărică, şi cât poţi te ascunde,
Că el, şi când se-ncântă de dulcele tău glas,
Ş-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,
L-împunge şi îl scoală p-un rar, dibuit pas.

Te prinde, păsărică, te ţine-n colivie,
Cu tine se făleşte în crunte desfătări.
Eşti uşurică, zboară şi fugi de viclenie,
Care e omul, OMUL, şi însuşi în oftări.

Cu glasul tău natura tăcând sărbătorează,
Cântarea ta e imnul ce nalţă ea la cer.
Într-însa mergi şi cântă, răsuflă şi oftează,
Că dorul ţi s-alină, necazurile pier.

Ce cauţi între oameni? şi ce ai prins la limbă?
Ce spui ce e românul, şi care ai lui părinţi,
Şi care a lui drepturi, şi cum soarta îl schimbă,
Cât geme sau cât râde, şi ce e-ntre fiinţi?

Nu-i spune aşa multe, că el însuşi te prinde
Şi de odor te duce la chiar stăpânul său.
Să nu te uiţi la dânsul cum cumpără şi vinde,
Lasă-l în trândăvie şi tu ia-ţi zborul tău.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îţi răscântă,
Pustiul te ascultă, şi e mai simţitor.

1838

TE-AR MAI PUTEA INTERESA