Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Muştele şi albinele

Judecată foarte mare oarecând s-a ridicat
Între muşte şi albine, încât lumea-au speriat.
Muştele zbârniau tare
Şi, prin probe vederate,
După gust şi demâncare
Demonstrau ca avocate
  Trecute prin doctorat
(Căci aveau şi ochelari,
Ca toţi docţii cei mai mari),
  Demonstra învederat,
De la una pân' la mie,
Că se trag din carne vie
Şi că tabăra le-e leagăn
Şi botezul lor în sânge,
Că-ntreţin şi bărbăţia
Supărând pe cel ce linge,
Căci ele ciupesc eroii
Şi-i deşteaptă la rezbel
Şi-i invită la măcel;
Ele-mpung şi-ndeamnă boii
La cărat, la arătură;
Ele cailor dau ghes
La suiş spre culmătură,
Şi că unde-o fi să fie,
Mai curat şi pe-nţeles,
La-mbuibări călugăreşti,
La ospeţe-mpărăteşti,
Ele mare au protie:
La dulceţe, la plăcinte,
Cu dreptul de prezidinte
Ele-ncep de căpătâi,
Ele pişcă mai întâi;
Şi că-n fine, peste toate,
Fără însă, fără poate,
Musca este coconeaţă,
Că se pune poponeaţă
Peste tot ce-a vieţuit,
Peste tot ce s-a mâncat,
Pe orice s-a cheltuit
Şi-n colibă, şi-n palat.
Prin deci dar argumentau
Şi aşa învederau:
Cum că mierea, din dreptate,
E a lor proprietate,
Căci albina n-are gust
Ca muscoii după must,
Nici încai isteţul bot
Ca să dea ca musca-n tot,
Ci tot dă din floare-n floare,
Adunând ca cerşetoare.
  Ba drăcoaice,
  Tâlhăroaice,
Hoaţe de conservatoare,
Retrograde, trădătoare!...
  Astfel muştele turbate
Dau şi ele prin dreptate,
Prin progres şi libertate
Şi prin câte alea toate.
Şi zbierau la lumea-ntreagă
Ca să judece, s-aleagă,
Nimănui nu mai da pas,
  Zbârnâiau
  Şi se puneau
Avocaţilor pe nas.
  Timpul muştelor venise
Ca şi timpul la ciocoi,
Căci natura se stârpise,
Producea tot la muscoi.
Şi era-n dispreţ laboarea,
Artele, ştiinţa,-ardoarea
Către binele comun.
Şi când muştele se pun,
Ele, ştiţi, cu iertăciune,
Că ce fac nu se mai spune.
Ş-apoi ş-un muscoi isteţ
Şi din toţi mai precupeţ,
Ca un mare mierolog
Striga tot din terfelog:
  "La legi noi,
  Lingariţi noi!"
Şi lingariţii cei noi
Se aflară ăi muscoi,
Şi zburau şi zbârnâiau,
Se-ndesau, se repezeau,
Unul p-altul se-njurau;
Şi la luptă când erau,
Piept la piept nu cutezau,
Ci dau tot pe dinapoi,
După legile mai noi.
Şi în mierea ce furau,
Acolo se şi-necau.

Iar albinele tăcute,
Ca oricare muncitor,
Erau toate prevăzute
Dinapoi cu acul lor.
Şi zicea, laborioase: "Noi de ceară să cătăm,
  Templele să luminăm,
Şi a miere ce producem bărbăteşte s-apărăm.
Daca muştele codarde vor să dea pe dinapoi,
  Zbârnâind,
  Calomniind,
  Binele parodiind,
Tot la coadă prea fireşte cată să ne-armăm şi noi.
  Iar albina conductoare,
  Pân-aci ascultătoare,
  Se sculă
  Şi cuvântă:
"V-aţi armat, fetele mele; însă ştiţi ceva mai bun?
Vă cătaţi de lucrul vostru şi de binele comun.
Miere cât de multă fie şi apuce măcar cine,
  Că muştele cu-al lor bot,
  Ce dau lacome prin tot,
  Se sting, uite-le, de sine:
  Când în miere înecate,
  Când de aburi opărite,
  Când de flăcăre pârlite,
  Când de crivăţ degerate.
  Ascultaţi, fetele mele,
  Nu-i pericol de la ele:
Despre urs, ucigă-l toaca! fiţi cu ochii luminaţi:
  Numai pentru botul lui,
  Mai mult decât al oricui,
  Acele vi le păstraţi."

1860

TE-AR MAI PUTEA INTERESA