Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Amicului meu Gion

Marea cu talazurile
Lumea cu necazurile! sau

La mer avec ses vagues
Le monde avec ses blagues!

Ei, da, Gion!... Academia
    este oarbă ca toţi orbii...
Declarămu-ne-mpotrivă-i
    şi strigăm urbi et orbi,
Că ctitoriceasca ţâfnă
    îi dă brânci p-un povârniş,
Care-o duce drept la baie...
    E un fel de va t' fair' fiche,
Ce se face cu-atât brio,
    cu-acel sans-gen', ma parole:
Cum un Kubelik ar face-o
    pizzicând coarda de sol,
Cum pe piano mica Cionca,
    acest genial copil,
Cu drăguţele-i mânuţe,
    ar obţine-un triplu tril...
Dar, pe sfânta pomenire-a
    reposatului blajin!
Pe-a lui clasică-adiată
    de blagocestiv creştin!
— Înţelege fiecine
    cum e Take-Anastasiu
Ot Tecuciu! — nimeni nu vede
    cum-că niente non va piu!
Cum ritos s-ar zice-n limba
    lui Alighieri Dante?
Încetaţi nebunul scherzo!
    treceţi într-un demn andante,
Sau lasciam' ogni speranza
    tocm-acuma-n toiul verii,
Cum s-ar zice-n bella lingua
    a lui Dante-Alighieri!
Ctitoriceşte mendre
    pot în fine să dea greş,
Ctitorul chiar dacă-i omul
    a-şi ciopli de tout bois fleche
Sau ca Bosco, de celebră,
    europeană amintire,
S-aibă mii de buzunare
    şi -pe plac -c-un sul subţire —
Să-ţi slujească la comandă
    — scamatoricesc tertip —
Peste Milcov cum s-ar spune,
    din acelaşi singur şip —
Orice fină băutură
    bere, vin, rachiu sau bragă...
Dar, per Bacco! spune-mi oare
    unde suntem, frate dragă?
Ce comedie-i aceasta?
    Bine! ştiu o-academie
E sufficietemante
    rimă la scamatorie
Şi-aşa dar şi prin urmare,
    pe Minerva şi Apollo!
Ctitorul Mitiţă Bosco-l
    vom numi de-acuma-ncolo,
Şi turbaţi aplauda-vom
    trucurile-i fel de fel:
Bravo! secretar perpetuu,
    eternel! sempiternel!
Şi promit c-o să petrecem
    bine... A, dar sapristi:
Domnii mei, nu cumva oare
    v-aţi jurat a mă prosti?
Auzi hal de ctitorie?
    — ctitorie-boscărie,
Alandala coconara!
    halima, nu istorie!
Bietul Dună răposatul,
    mare-al vremii caraghios,
Dac-ar mai trăi, Mitiţă
    Bosco l-ar lăsa pe jos!
Auzi, xenamoraseală!
    Auzi lume! mais pour sûr,
Nu mai e ramolisire
    — c'est du crétinisme pur!
A! dar imortalii noştri
    sunt copilăriţi cu totul!
De s-o apuca Mitiţă
    să le cânte cu fagotul,
Mâni, le vine fantezia
    să pornească chi lo sa?
O chindie, un macabru
    terza-perza hopsasa!
A! mi-ar trebui-nţeposul
    stylum al lui Juvenal,
Nu peniţa mea cea boantă
    şi condeiul meu banal,
Sau măcar, dacă n-am stylum,
    de-aş fi-avut măcar noroc
Să posed şi eu ca Lica
    Brânduşel ac de cojoc,
Şi să mursic şi să ustur
    imortalele mumii,
Ce cu schepsis şi cu tropos
    papă sutele de mii,
Pe când pentr-un biet teatru
    — ierte-l Domnul pe-Aristia
Fondatorul! sau mai bine,
    nouă, ierte-ne prostia! —
Pe când, zic, pentru teatru,
    prăpădit ca vai de el,
Cum am spune vechi-greceşte
    hlemande marel to del
Nu putu găsi ministrul
    supereminent Haret,
Nici măcar lescaie frântă
    în mirificu-i buget,
Ş-asta, când? când, Melpomeno?
    când, o Thalie română?
În momentul când Teatrul
    se găseşte-n fine-n vână,
Şi când soarta, dup-atâtea
    tribulaţii în zadar,
După un ursuz, se-ndură
    să-i trimită un veinard,
Pe amicul meu Sihleanu,
    pe veselnicul Potan
Noul gheneral dirèctor...
    Ma parol' c'est épatant!
A! dar nu sunt prepuelnic,
    nici hapsan maţepestriţe!
Hipersensibilitatea
    ramolitei jupâniţe
Ce se cheamă-Academia,
    n-aşi voi s-o iritez
Cercetez fără de-a crede
    şi crez făr-să cercetez...
Mai la urmă „frunzuliţă
    lobodă...” ce-mi pasă mie
De teatru-comedie,
    boscărie-academie?
Ce sunt eu, să lupt cu ghiujii?
    un gag. ca Galilei,
Să caz jertfă la prigoană
    ad majorem gloriam Dei
Ca să strig e pur şi muove!?
    Nu că nu pot je n'veux pas!
Am copii, nevastă, soacră,
    sluji şi griji Kai ta lipà;
Sunt micuţ şi slab, n-am slujbe!
    struggle for life, amicul meu!
Numărul stultorum nu voi
    să-l mai augmentez şi eu;
Să pornesc campanii stranii
    cu armure rococo,
Stranii pe cât de bizare
    — deci rămân tot statu-quo:
Nu sunt eu nebun, în versuri
    lungi de şaisprece silabe
Să contrariez acuma
    pasiunea unei babe;
Că-l iubeşte pe Mitiţă
    Academia bătrână,
Lasă să-l iubească, dac-a
    apucat-o el la mână!
Astfel dar, să nu te superi
    că grăbesc a încheia;
E şi vreme; vorba lungă
    prea mult spaţiu văd că-mi ia...
Şi-apoi, mi-a fugit şi Muza
    — pèrfida şi insipida —
Scuză-mi, Gion, acest pripelnic
    indigest olla podrida!

Moftul Român, 13 Mai 1901

TE-AR MAI PUTEA INTERESA