Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Arendaşul român

— Şi zici că te-am încărcat cu zece zile de praşilă, măi Ioane, aşa?

— Păi?... eu ştiu că le-am făcut.

— În doi ani de când sunt aici, numai tu nu te-ai dat pe brazdă, aşa?

— Păi, cocoane, am casă grea...

— Apoi eu n-am casă grea, măi Ioane? Vezi bine, patru copii aci, două fete la oraş în pension...

— Auleo, ai şi la oraş!!

— Doi băieţi la Paris...

— Săracii de noi!!

— Vezi că şi eu am greutăţi, mă Ioane.

— Da, cocoane, însă eu zic că fiecare să-şi crească copiii.

— Apăi eu ţi-i dau ţie să-i creşti, mă Ioane?

— Nu, cocoane, dar cu praşila, drept şi drept.

— Stăi să-ţi dau eu drept, mă Ioane.

Se apropie de ţăran şi începe să-i care la pumni în cap.

Ţăranul iese năucit şi se duce la primărie să se jeluiască.

După un ceas se iveşte primarul cu căciula în mână la poarta boierului.

— Dar ce-a făcut blestematul ăla de Ion, cocoane?

— Nu-i treaba ta, primarule; ia vezi să am mâne oameni la muncă, şi nu uita de datoria aia, ştii, c-apoi...

— Bine, cocoane, sărut mâna.

A doua zi Ion se duce cu o petiţie la subprefect; acesta pune rezoluţie, recomandând petiţia primarului.

Primarul, văzând pecetea tactului¹, zice ţăranului:

— Ce mi-o dai mie? Arat-o boierului.

— Ce, să mă bată iar? Arată-i-o dumneata.

— Ba eu nu mă duc la el, că m-apucă de datorie.

Ţăranul se duce la târg cu chirie şi dă o hârtie prefectului, jeluindu-se de încărcarea la datorie din partea arendaşului şi de bătaie.

Prefectul nu-şi mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidenţă în partidul local guvernamental, şi dacă guvernul pierde câţiva partizani, pierde şi el funcţia şi... are familie grea.

Deci, recomandă subprefectului plângerea ţăranului. Şi subprefectul, având de regulat oarecare interese private cu arendaşul, trimite pe ţăran acasă, spunându-i că-l ajunge pe drum.

Şi-l ajunge în adevăr şi-l şi lasă.

Sosind în comună, trage fireşte la arendaş.

Mănâncă, bea bine, doarme un ceas, două, vine la primărie la braţ cu arendaşul şi cheamă pe ţăranul cu hârtia la cercetare.

Îndată ce ţăranul se iveşte, arendaşul, roşu de furie, începe să-i strige:

— Opincarule, mămăligarule, ţopârlanule, să mă dai tu pe mine în vileag?!...

Se apropie încet de el şi începe să-i care la pumni în cap. Subprefectul zice cu blândeţe:

— Cocoane Arghir, cocoane Arghir...

Însă arendaşul e prea mânios ca să-l audă. Dă înainte şi tocmai după ce oboseşte, iese pe uşă răcnind:

— Să te saturi de cercetare!

Când ţăranul îşi mai vine puţin în fire, subprefectul îl întreabă:

— Ei, ia spune, cum a fost...

— Păi dumneata nu văzuşi?

— Lasă asta, ailaltă.

— Ailaltă întocmai ca şi asta, încă una şi zac toată vara şi la iarnă mor de foame. Mai bine îi fac acele zece zile şi Dumnezeu o şti...

— Ei, uite aşa mai vii d-acasă; măi omule, când ţăranii şi arendaşul trăiesc bine, le merge cu spor la toţi; înţelegerea, dragostea între săteni şi arendaşi este mana lui Dumnezeu pentru unii şi pentru alţii... că, nu-nţelegi tu?... omul cu bine şi cu pace, mă-nţelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nţelegi, să... cum să zic.?... să... în sfârşit, să fie toate cu bine şi cu pace.

Şi tot aşa, un ceas întreg, subprefectul îi dă sfaturi, neuitând a vorbi de grija guvernului pentru ţărani, de legile ce face guvernului pentru apărarea ţăranilor ş.cl., ş.cl.

Apoi face un raport prefectului, răspunzând la rezoluţie că părţile s-au împăcat.

Moftul român, 1893, 17 iunie

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA