Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Arheologie

S-a zis cu drept cuvânt că, precum naturalistul poate reconstitui, după câteva oase împietrite de vremuri, structura completă a unui animal de o speţă dispărută, asemenea arheologul şi istoricul pot reconstitui o epocă, un tip de civilizaţie, stinse de mult, după nişte ruine. Arhitectura este arta care ne dă, mai bine decât oricare alta, măsura dezvoltării materiale şi intelectuale a unui popor la o anumită vreme. Templele şi palatele egiptene ne arată mai clar decât orice povestire ieroglifică mărirea superbilor faraoni şi înalta civilizaţie a poporului lor. În dimensiunile acestor ruine, vedem formidabila putere materială; în gustul alcătuirii lor originare vedem înălţimea superioară a concepţiei, forţa intelectuală, acea nobilă şi grandioasă...

A! dar nu gândiţi că am să vă fac o tiradă, entuziastă deşi savantă, poetică deşi ştiinţifică, asupra arhitecturii clasice la diferite popoare şi epoce?

Voiţi poate să deschid numaidecât excelentul meu dicţionar enciclopedic şi să vă înec într-un duş, o cascadă, o Niagară de erudiţiune?

Voiţi poate să vă fac o amănunţită analiză a Acropolei? ori să vă reconstituiesc faimosul templu al lui Neptun? să vă dovedesc că anticii întâi aşezau bucăţile şi apoi le ciopleau? căci trebuie să ştiţi că din coloanele de la Pestum unele sunt canelate, iar altele au rămas nescobite.

Sau doriţi, poate, o plimbare prin curtea Leilor de la Alhambra? Ori nu ştiţi şi trebuie să vă mai spun că divinul Michelangelo a suprapus planului lui Bramante vechiul Panteon roman — o genială concepţie!

Să vă vorbesc de acea minune, de acel mărgăritar, de acea nestemată, pe care o numim La Sainte-Chapelle?

Ori poate voiţi să vă vorbesc de minunea minunilor, de catedrala de la Argeş, de faimosul Manole, acel sublim artist, acel devotat soţ, care se sacrifică cu entuziasm, lăsându-se văduv numai şi numai să facă un nume nepieritor iubitei sale soţii?

Dar cine sunteţi dv.? Dar cine sunt eu? Dar unde ne aflăm aici? La Ateneu? ca să vă fac o conferenţă mirifică? Nu! să lăsăm să se odihnească în raftul său iubitul meu dicţionar enciclopedic, această generoasă lampă care luminează cu atât mai splendid încăperea unui cap cu cât el e mai puţin mobilat. N-am nevoie deocamdată de lumina colosalei enciclopedii, pentru că mă adresez unui cititor destul de luminat ca d-ta, şi vin la ceea ce aveam de spus fără mult încunjur.

Să sperăm că Bucureştii noştri, iubita şi frumoasa noastră capitală, n-or să aibă niciodată soarta celebrelor oraşe şi centre egiptene. Să sperăm că ofensele vremilor nu-l va clăti în vecii vecilor de pe solidele lui temelii, fiindcă e ştiut că “românul în veci nu piere!”

Dar să ne închipuim aşa, pentru ca să ne treacă de urât, o vreme foarte depărtată în adâncul câtorva mii de ani, când centrul culturii şi activităţii poporului nostru să se mute de aci mai înspre inima Europei, la Alba-Iulia bunăoară. Atunci ce s-ar întâmpla cu Bucureştii? Ar începe, fireşte, să decadă, să fie părăsit încet-încet. Acum să facem încă un apel la bogata noastră fantazie: să ne închipuim evenimente pe cari viitorul le ţine ascunse pentru cine nu e proroc, de exemplu, focuri grozave, cutremure, potopuri, vulcani, cari l-ar preface în ruine.

Ia să vedem acuma ce ar putea să constate şi să reconstituie arheologul depărtatului viitor din ruinele iubitului nostru Bucureşti.

El va găsi mai întâi că, la poporul român din veacul XIX, vecinii erau unii cu alţii eminamente politicoşi şi discreţi. Plecând din capătul unei strade, el ar vedea că fiecare casă, una după alta, întoarce spatele celei de la stânga şi are în faţă spatele celei din dreapta. Arheologul, după aceasta, va constata că locuitorii acestor case erau iubitori de lumină şi de aer, pentru că fiecare casă are toţi pereţii găuriţi.

Apoi ar constata că ei erau foarte curaţi şi că mâncau foarte puţine sărături, pentru că el n-ar găsi decât foarte rare urme de fântâni şi de conducte de apă; că erau deştepţi, adică foarte puţin iubitori de somn, pentru că în interiorul caselor n-ar găsi un perete nespart, unde să presupună că s-ar fi putut convenabil alătura un culcuş omenesc; i-ar rămâne însă îndoiala că poate dormeau în mijlocul odăii.

Din arhitectura domestică ar constata cele privitoare la moravurile private ale oamenilor; întrucât priveşte cultura publică, arheologul după monumente ar putea trage şi mai hotărâte concluziuni.

El ar constata mai întâi că poporul român din suta XIX era econom, că ura luxul şi artele, pe cari prin eufemism le numim frumoase în loc de inutile. Aşa, ar constata că nu prea se-nnebunea după teatru, fiindcă într-un oraş aşa de vast n-ar găsi decât o clădire cu aşa numire. În schimb, însă, ar vedea cât era acest popor de religios, după sutele de biserici şi bisericuţe, care de care mai fără pretenţii şi mai modeste, aşezate în genere cu spatele la drum, probabil pentru a scuti serviciul sfintei liturghii de zgomotul circulaţiei şi de strigătele bravilor olteni.

Ar mai constata că acest popor, deşi nu iubea luxul, îl suplinea totuşi cu mult bun-gust; că despreţuia piatra şi bronzul, dar le înlocuia cu mult succes prin teracotă şi tinichea, pentru cari avea o deosebita simpatie; că, neavând destui bolovani pe gârlă, cultiva cu multă pricepere fabricaţiunea pietrii artificiale; că era aşa de învăţat, încât nu mai avea nevoie să mai citească, şi de aceea n-avea nici o clădire de bibliotecă.

Arheologul ar mai constata la epoca noastră o deosebită repulsiune pentru monotonia liniei drepte, o pronunţată pornire contra calapoadelor simetrice demodate, ci, dimpotrivă, o mare înclinare, aproape un cult pentru liniile şi formele capricioase, adică strâmbe.

Ar constata indiscutabil această dragoste de strâmb după mersul stradelor, după fizionomia pieţelor, după toate locuinţele particulare, şi mai ales după palatele noastre publice. Ea se manifestă într-un chip strălucit la palatul regal, care e strâmb, ca şi casele cetăţenilor; la palatul poştelor, care e strâmb; la palatul municipal, la palatul poliţiei, la palatul judeţului, la palatul finanţelor, cari sunt strâmbe; la Teatrul Naţional, la palatul Ateneului, la palatul Academiei, cari sunt strâmbe. Ar constata ura aceea de drept şi dragostea aceasta de strâmb până şi la palatul Justiţiei.

Puterea acestei pasiuni de strâmb se va vedea cât a fost de irezistibilă mai cu seamă la Teatrul Naţional. În adevăr, acest monument, clădit într-o epocă anterioară, când gustul nostru nu era destul de format şi educat, fusese drept dintru început; astfel, făcea un efect detestabil, o notă din cale-afară discordantă între celelalte monumente. Gustul bun a trebuit să biruie până în fine; era peste putinţă să lăsăm în picioare o monstruozitate, un edificiu drept: am reparat şi Teatrul Naţional şi l-am făcut şi pe el convenabil ca toate celelalte, adică strâmb.

Toate strâmbe... toate.

O, ilustre arheolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gândeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei?!

1896

TE-AR MAI PUTEA INTERESA