Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Armata noastră

Cu toate nevoile particulare ale deosebitelor neamuri, State şi ţinuturi, lumea toată stă cu privirile încordate la măreţele împrejurări ce se desfăşoară în emisferul austral.

Este în adevăr o privelişte din cale-afară mişcătoare, acolo se petrec fapte a căror urmare poate fi o adâncă schimbare a lumii-ntregi.

Se stinge prestigiul britanic!

Orgoliosul drapel a cărui singură fâlfâitură făcea până îeri să cază-n genunchi nenumăratele seminţii nedomesticite ale Africei şi să-şi plece fruntea cele mai mândre neamuri ale Europei, falnicul drapel care ducea în vârful suliţei sale lumina civilizaţiei până în cele mai întunecate funduri ale continentelor, sigur că n-are nimeni să cuteze a nu i se-nchina, — drapelul Marei-Britanii este sfâşiat, tăvălit şi călcat în picioare.

În faţa lumii uimite, leul britanic sufere palme sângeroase peste fălcile-i formidabile, peste fruntea-i vastă.

Trântit la pământ şi paralizat, cu ghiarele nu mai poate decât să-şi sfâşie singur sânul, iar gura nu-i mai slujeşte decât să răcnească de cea mai adâncă pricină a durerii — de umilire.

Un vrăjmaş, pitic la trup, dar uriaş la suflet, îl ţine jos, şi poate nu-i departe clipa când îi va da pe cerbice ultima lovitură de călcâi, strivindu-i gura în ţărâna africană.

*

Cine?

Marea Britanie, care, într-o furtună, i-a răpit împărăţiei lăsate moştenire de Carol-Quintul stăpânirea lumii împreună cu toată mândria, Maica Britanie, împărăţia fără de noapte, spaima şi onoarea oceanelor...

Şi cu cine?

Cu o mână de Olandeji, mai puţini la număr decât publicul englez de la un meeting electoral, o mână de ţărani puşcaşi câţi, aşezaţi la rând, ar putea încăpea comod la o paradă în Hyde-Parc.

Cine şi-ar fi putut închipui?

Atât erau de disproporţionate staturele celor doi luptători, atât era lumea-ntreagă deprinsă să socotească nebiruită puterea uriaşului Filistean, încât nu putea bănui nimini cât de pe departe ce va izbândi praştia micului David.

Boerii aveau o armată desăvârşită, covârşitoare şi ca artă şi ca avânt asupra forţelor britanice.

Armată!

Iată vorba care nu se va şterge din graiul omenesc câtă vreme va fi omenire cu interese materiale şi morale.

Exemplul groaznic al înfrângerii Engliterii va răcori mult capetele vizionarilor, cari nădăjduesc o stare a omenirii fără de războaie.

*

Omul cuminte dă din umeri de câte ori i se cântă ode la pacea universală, şi se uită totdeauna cu grijă la ziua de mâne: e atât de şubreda pacea şi atât de inevitabil războiul!

Secolul care vine îl deschide Franţa cu o mare sărbătoare a păcii universale, e un fel de amendă onorabilă, pe care naţiunea franceză vrea s-o facă în faţa lumii civilizate pentru cruntele vărsări de sânge ce ea a făptuit acum o suta de ani.

Dar, desigur, în mintea fiecărui francez cu conştiinţa intereselor patriei sale, trebue să fiarbă multă părere de rău că s-a-ncurcat Franţa cu această sărbătoare, la care a invitat lumea întreagă.

Sărbătoarea aceasta, dacă nu va fi contramandată, va fi desigur pentru cel ce o dă un mortel ennui.

Ce moment! Faschoda! Suez! Egipt!

Dar vremea nu e pierdută!

Secolul ce vine va vedea multe, şi vai de acela care nu va şti înota! Acela va fi fost!

Armată! Nimic alt nu trebue mai mult astăzi!

*

Multe critice s-au făcut asupra armatei noastre, şi de bună şi de rea credinţă, şi cu şi fără competenţă.

Nota cea mai susţinută atât de critici cât, din nenorocire, şi de opinia publică, a fost nota antipatică.

S-a persecutat în presă prin denigrări şi batjocure ofiţeri severi, propagându-se spiritul de nesupunere la disciplină.

Toţi soldaţii leneşi şi nesupuşi, toţi soldaţii isterici, incapabili de serviciu, până şi dezertorii, au fost scuzaţi, ba chiar aplaudaţi şi cântaţi în presa politică.

În nici un incident de cazarmă cât de neînsemnat, n-a lipsit să se amestece presa, trăgând la bara opiniei publice de cafenele pe superiorul şi pe inferiorul în cauză, pentru a da totdeauna fără judecată şi sistematic dreptate „sărmanului” inferior.

Ofiţerii noştri de toate gradele au fost acuzaţi că sunt demodaţi, că vor să aplice cu brutalitate nişte regule de disciplină condamnate de spiritul liberal modern.

Ba cât pe-aci să se asmuţă toată lumea civilă contra castei militare.

Umanitarism copilăresc de şcolar leneş şi rebel!

Şi încet-încet, din nenorocire, spiritul acestui umanitarism ieftin a început să pătrunză chiar printre ofiţeri, încet-încet, neavând tradiţia soldăţescului şi disciplinei, au fost atraşi de curentul care caută să sape temeliile armatei: soldăţescul mândru şi severa disciplină.

*

Ofiţerii noştri aspri?!

Ofiţerii noştri castă militară?!

Pentru Dumnezeu! Dar tocmai ce lipseşte unora dintre ofiţerii noştri este, cum să zic? asprimea, rigiditatea aceea, înfăţişarea aceea neîncovoiată, într-un cuvânt soldăţescul, ce şade atât de bine unui bărbat, căruia societatea, patria i-au dat cu jurământ o armă-n mână ca să le apere, mai înainte de orice, onoarea.

Dar unii dintre ofiţerii noştri sunt mai dulci decât nişte fete mari, nişte blajini impiegaţi în uniformă.

În genere, aproape fără excepţie, sunt afabili cu civilii, cu cari s-amestecă bucuros, sunt politicoşi în localuri publice, unde intră sans façon, şi îngăduitori cu inferiorii slabi sau îndărătnici.

Ba, să am iertare; cât de puţini iniţiaţi sunt unii din familie, în genere sunt foarte bine crescuţi, o! fără-ndoială, cu mult mai bine decât civilii în genere, chiar din clasele mai înalte şi mai culte ale societăţii noastre.

*

Observaţia pe care cu toată dragostea le-o fac, în privinţa soldăţescului ce le lipseşte, nu trebue să mi-o ia în nume de rău. Din toată inima aş dori să prinză această observaţie, asupra căreia poate voi reveni, fiindcă, spirit învechit şi puţin accesibil la ideile umanitariste moderne, declar că pe cât mi-este de antipatică mulţimea când se prezentă haotic ca turmă de vite sau ca haită de fiare, — ruşinea ori necinstea neamului omenesc! — pe atât mi-este de simpatică mulţimea când mi se prezentă în şir poruncit, cu pieptul înainte, cu fruntea sus, cu urechea la trâmbiţă şi cu ochiul la drapel, — virtutea, demnitatea şi onoarea patriei!

*

În faţa groaznicului exemplu din Africa de Sud şi-n faţa prevestirilor cu cari s-apropie un nou veac, orice neam, dacă ţine la viaţă şi la cinste, are de făcut cu totul altceva decât teorii umanitariste.

Dezastrul Marei-Britanii este o dovadă că, a doua zi după predicarea păcii, un Stat n-are de altceva nevoie mai mare decât de armată.

Cine astăzi n-are cazarmă sigură, nu mai poate avea sigur nimica.

Bravii noştri ofiţeri să despreţuiască criticele copilăreşti şi să nu uite un moment că de la împlinirea fără rezervă a datoriei lor atârnă salvarea intereselor materiale şi morale ale patriei şi naţiei româneşti.

Soldatul român, copil liber acuma al unor părinţi creştini, cari au suferit până în veacul acesta jugul păgânesc, trebue să gonească de la el orice şoaptă ce l-ar îndemna la nesupunere faţă cu mai marele lui, la lipsă de dragoste fără margini pentru steagul ţării, pentru steagul care adumbreşte vatra lui, avutul Iui, cinstea casei lui, mormântul părinţilor lui.

A da ascultare la asemenea şoapte va să zică a fi un suflet gol de orice simţire omenească, a nu avea nimica sfânt, nici cinstea mamei şi femeii, nici viaţa copiilor, nici amintirea morţilor.

Cine vorbeşte altfel soldaţilor români este ori un descreierat, ori un vrăjmaş jurat al Românilor.

Universul, 21 Ianuarie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA