Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Aşa să mor!

Am avut să fac multe alergaturi săptămânile trecute: peste cinci mii de kilometri în drum-de-fier. Am ostenit destul; dar nu-mi pare rău... cu prilejul acesta am făcut o foarte plăcută cunoştinţă — un drum rar...

O zi întreagă, până la Budapesta, l-am admirat numai de la distanţă; neştiind bine decât limba noastră, n-am avut îndrăzneala, cât mi-era de simpatic, să m-apropii de el şi să intru în vorbă. L-am văzut în vagonul-restaurant, înconjurat de alţi călători, conversând cu ei în mai multe limbi străine nemţeşte, ungureşte, italieneşte, franţuzeşte un poliglot în toată puterea cuvântului.

Om tânăr, cam de treizeci de ani foarte elegant; deschis la privire şi la vorbă; vesel, deştept, vioi; plin de glume şi, mai presus de toate, om umblat.

Ceasuri întregi am tras cu urechea la conversaţia lui cu ceilalţi călători, şi, din câte am putut înţelege, am rămas cu convingerea — care, mai târziu, trebuia să mi se confirme cu prisos — că mă aflu în faţa unui om extraordinar.

Acest tânăr, nu numai că ştia atâtea limbi, dar cunoştea de aproape şi ţările lor: vorbea despre toate regiunile Europei civilizate, în lungul şi-n latul continentului, cu mai mare siguranţă decât aş îndrăzni eu să vorbesc despre mahalalele pe unde am copilărit; şi, după cum se vedea bine, impresiile ce le comunica erau de tot proaspete: de ieri, din Germania de alaltăieri, din Franţa; de acu trei zile din Italia!... un fel de pasăre călătoare care, cu o privire, din înălţimi, apucă fizionomia întreagă a părţii globului unde şi-a petrecut vara, şi-i strigă din depărtare, de sus, pe limba ei: ,,Să ne mai vedem cu bine la anul!".

Dar nu numai atâta! Tânărul călător nu trecea prin lume ca o pasăre; era o minte cugetătoare, înavuţită cu frumoase învăţături ştia tot ce se petrece în lumea mare şi-n cea mică. Vorbea, în perfectă cunoştinţă de cauză şi cu egală competenţă, despre greva sindicalistă din Franţa; despre reforma financiară a Germaniei; despre mişcarea sufragetelor din Englitera; despre expoziţia secesioniştilor din Berlin; despre ultimele creaţiuni a lui Carusso şi a lui Rostand; despre situaţia incomodă a sultanului detronat, ca şi despre puiul de girafă fătat săptămâna trecută în grădina zoologică de la Hamburg etc. etc.

Politică, finanţe, mode, navigaţie fluvială, maritimă şi aeriană, industrie, arte, teatre, muzică, sport, mai cu seamă sport — toate, toate erau clar şi metodic aşezate în această puternică minte de om, şi prin urmare, la nevoie, metodic şi clar expuse.

Şi toate astea, cu o siguranţă, o dezinvoltură şi o volubilitate încântătoare, spre uimirea tuturor ascultătorilor. Ce păcat, m-am gândit eu, că nu ştiu o limbă străină, să fi intrat şi eu în vorbă. Câte lucruri aş fi putut afla şi învăţa de la un om atât de ştiut şi de comunicativ!

Dar pe când gândeam astfel, iată că intrăm în gară la Budapesta, unde trebuie să cobor şi să aştept câteva ceasuri până la plecarea trenului către Bucureşti. Omul extraordinar coboară şi el şi dispare spre părerea mea de rău, prin mulţime. Lung o să mi se pară drumul fără el, care m-a făcut, de ieri până azi, să nu bag seama cum a trecut atâta vreme!

Alerg repede la controlorul vagoanelor de dormit, să m-asigur din vreme de un pat de clasa a doua dacă voi avea noroc să găsesc, fiindcă e totdeuna îmbulzeală şi locurile se vând mai dinainte. Dar am noroc; din întâmplare, în ziua aceea, sunt puţini călători; locurile toate sunt libere; am să fiu singur într-un compartiment de patru paturi... atât mai bine!... nu ai totdeauna noroc să dai peste tovarăşi de drum interesanţi şi plăcuţi.

Ceasurile de aşteptare au trecut — foarte încet, şi mi s-au părut fireşte foarte lungi; dar, cât de încet, ceasurile tot trebuie să treacă; şi cât de lungi sa fie, tot le-nghite vremea pe unele după altele. Şi aşa, pe la două şi jumătate, m-am suit în vagonul de dormit la patul cu numărul 13.

Ş-apoi mai spun unii ş-alţii că 13 e număr fără noroc! N-apuc să mă aşez bine la locul meu şi să scot o carte de citit din săculeţ, şi cine intră, cu zgomot mare, în acelaşi compartiment?... Cine? tânărul meu! extraordinara pasăre călătoare! care ocupă în faţa mea locul cu numărul 11.

Mă salută foarte graţios, pare că mă recunoaşte. Eu, vădit mulţumit că-l revăz, îi răspund şi mai graţios, şi gândesc aşa: de data asta, fiindcă suntem numai doi într-un compartiment, am să intru în vorbă franţuzeşte, ori nemţeşte, cât mă pricep. Şi pândesc momentul când să atac.

Dar până să încep eu, el, care şi-a aruncat ochii pe cartea mea de citire lăsată pe mescioară, îmi zice zâmbind foarte amical:

— Dumneata ştii româneşte?

Înecat de admiraţie şi de bucurie, nu pot răspunde decât prin altă întrebare:

— Cum? dumneata... ştii şi româneşte?

— Perfect! răspunde omul extraordinar.

— Domnule, zic eu, nu-ţi poţi închipui câtă plăcere îmi face să călătoresc cu un om aşa de umblat ca dumneata! Crede-mă că tot drumul de aseară şi până adineaori am regretat că nu cunosc şi eu o limbă străină, să pot intra în conversaţie cu un tovarăş de călătorie aşa de spiritual şi care ştie atâtea!

Tânărul mi-a mulţumit de compliment, şi din momentul acela am fost buni prieteni.

Câtă admiraţie îmi inspirase în ajun nu fusese nimica pe lângă ce trebuia să-mi inspire de acuma-ncolo. Cum se poate un om să-i ia atâtea! Fenomenal!

Să las că ştie pe dinafară toată muzica din Prinţesa dolarilor şi din Văduva veselă, cu cuvintele cupletelor în nemţeşte şi-n româneşte; căci asta se poate atribui talentului şi memoriei, care adesea nu dovedesc prea mult în privinţa inteligenţei; clar ceea ce m-a ameţit a fost cunoaşterea amănunţită a împrejurărilor politice de la noi. Astfel, de la dânsul am aflat...

că arhiducele moştenitor al tronului Austro-Ungariei va veni să facă o vizită la Curtea noastră, şi că vizita aceasta are o mare însemnătate politică;

că Alexandru Davila deschide la toamnă un teatru nou naţional în Bucureşti;

că, pentru moment, nu se face nici o remaniare în cabinetul Brătianu, fiindcă nu s-a putut ajunge încă la o înţelegere între cadrele vechi liberale şi generoşi, aşa că intrarea lui Stere şi a lui Radovici în minister nu se poate face decât la toamnă;

că magaziile economatului C.F.R. de la gara Filaret au ars până-n pământ, iar pagubele se ridică la peste trei milioane;

că bietul nostru Marion, poetul inimitabil al soacrelor, a dispărut dintre noi;

că Take Ionescu dezminte că ar fi declarat lui Costică Arion cum că i-ar conveni să mai rămână mult liberalii la putere;

că recolta, dacă nu vine ploaie cât de curând, este foarte ameninţată în partea de jos a României; ş.cl., ş.cl;

şi toate aceste afirmaţiuni, confirmate cu: ,,aşa să am noroc!"... "aşa să trăiesc!"... ,,aşa să tiorăsc!"... "aşa să am parte de sănătate!"... "aşa să mor!"

După acestea, începe să cânte ceva din repertoriul lui Ristache Ciolacu, pe care-l cunoaşte personal de la Lăptărie, precum cunoaşte personal pe toate personalităţile noastre din lumea politico-economică, finanţiară, artistică etc.

Dar numai pe ale noastre le cunoaşte?

În Paris, în Berlin, în Viena, în Milano, peste tot, pe toţi îi cunoaşte:

— Aşa să am parte de ochii mei!

Pe urmă, îmi povesteşte cum a ars balonul lui Zeppelin, "Oi mamă!", şi cum el îi spusese mai dinainte contelui că are să se întâmple o nenorocire:

— Aşa să trăiesc, dacă nu i-am spus! parcă nu i-am spus! Trecem, după asta, iar la politica românească...

Lui Stere i-a spus el să nu intre până n-are o siguranţă solidă, să nu paţă şi el cu liberalii ce a păţit Take cu conservatorii:

— Aşa să mor, dacă nu i-am spus!

Apoi, de la politică, trecem la teatru...

Cea mai mare artistă dramatică tot Sară Bernhard rămâne, deşi şi Suzanne Despres este admirabilă; dar creaţia cea mai frumoasă a Sarei nu este nici Dama cu camelii, nici L'Aiglon, ci Frui-frui; rolul cel mai elegant:

— Aşa să am bine, dacă nu i-am spus deja la Paris!... de ce să nu-i spui?... parcă mi-e frică?...

După atâtea minuni câte am auzit, pe la unu după miezul nopţři, dorind somn uşor tovarăşului de călătorie, m-am culcat la locul meu, pe când el fredona încă un cuplet de operetă.

A doua zi dimineaţa ne-am deşteptat pe teritoriul românesc.

Până la Bucureşti, am mai auzit destule. Pe la Chitila, am îndrăznit să-l întreb pe omul meu ce e de felul lui. Am aflat...

E voiajor... în "branşa" ilustrate, poştale...

Cu toată veselia lui, are cauze să fie trist: fiind ocupat în Olanda cu aşteptarea uşurării reginei Wilhelmina, a scăpat ocazia să lanseze o serie de ilustrate române pentru jubiloi.

— Aşa să mor!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA