Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Autoritate

Toamna trecută am făcut o cunoştinţă foarte interesantă — un tânăr poet şi literat, fruct preţios al unui gimnaziu de provincie: tânărul meu a renunţat să termine cursurile, neputând reuşi la examenul de corigenţă de la septemvrie. Preţiosul fruct, după trei ani de gimnaziu, s-a simţit destul de copt şi, revoltat contra unei discipline stupide de programă, s-a dezlipit cu dispreţ de craca sa pentru a veni să-şi debiteze savoarea în vastul târg al Capitalei.

Este un tânăr ca de vreo optsprezece ani, copil de văduvă; tatăl, fost impiegat comunal în oraşul său, a murit de mult; mama, scăpătată, trăieşte cu ce poate, coase, spală, calcă, serveşte la ocazie; are încă doi fraţi mai mici: aceia urmează la acelaşi gimnaziu. Poetul meu îmi spune cu oarecare ton de compătimire că aceia, ca nişte mediocri ce sunt, vor să termine cursul şi să caute a intra unul în seminar şi altul în liceu ca bursieri ai statului; el nu s-ar fi înjosit niciodată să se facă bursier; e prea independent pentru asta, şi apoi nu se simte atras decât de literatură.

Înfăţişarea materială a acestui personaj nu e neplăcută. Deşi foarte sărăcuţ îmbrăcat, chiar hărtănit puţin, deşi foarte nepieptănat, purtând plete, şi foarte nespălat, purtând unghii nepilite, deşi fumează foarte mult, aşa încât e afumat la vârful degetelor şi-mprejurul buzelor — totuşi inspiră de la început oarecare simpatie. Manierele lui sunt foarte primitive: despre aşa numitul l’usage du monde nici nu poate fi vorba: în programul celor trei clase de gimnaziu, pe cari le-a urmat cu destulă lipsă de succes din cauză „că profesorii erau proşti", nu se predă un curs de maniere — asta ar fi antidemocraţie.
El se afla acuma de vreo câteva zile la Bucureşti. Nu cunoştea aci pe nimeni altul decât pe un băiat de la o mare băcănie, un fost tovarăş al lui din şcoala primară. Acesta urmase numai două clase începătoare, venise acu şapte ani cu tată-său aici şi intrase la stăpân, unde se afla şi acuma. Acesta, care mă cunoştea pe mine, îmi recomandase pe tânărul poet.

Din vorbă-n vorbă, poetul mi-a mărturisit că a venit la Bucureşti să găsească o ocupaţie, fie cât de slab plătită, orişice; el e modest, se mulţumeşte cu puţin. Impresia ce mi-a făcut-o fiind destul de bună, şi de altă parte simţind că nevoia lui de stabilire e destul de urgentă, pe dată m-am gândit să-i fac rost de o situaţie solidă. Furia de poezii o să-i treacă cu vremea. Am mers degrabă la un negustor prieten, un toptangiu, şi am avut noroc să aflu că are un loc vacant potrivit: 300 lei pe an, casă, masă şi două perechi de îmbrăcăminte de sus până jos. Mi-a părut destul de bine, şi cu multă bucurie a doua zi m-am dus la întâlnire să comunic tânărului buna veste.

Era foarte palid de astă dată, foarte obosit; glasul slab de tot; cam tremura şi înghiţea mereu în sec. I-am recomandat să nu fumeze aşa de mult pe nemâncate, pentru că atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladivă. Mi-a răspuns că nu a fumat astăzi de loc. Atunci poate bolnav? Nu. Am mers încet-încet şi i-am spus pe drum buna veste şi condiţiile ei. Nu mi s-a părut de loc foarte mulţumit de norocul ce-i găsisem; ba chiar îmi pare că am găsit fluturând pe buzele lui vinete şi afumate un trecător zâmbet de despreţ... Dar — poate că mi s-a părut. La un moment, mergând, s-a oprit de-odată-n loc, a îngălbenit foarte tare, a şovăit şi, dacă nu-l luam la braţ, ar fi căzut — era fără-ndoială bolnav. L-am întrebat, fiind la amiazi, dacă a dejunat: mi-a spus că da. Apucându-l strâns de braţ, am simţit că, sub mânecile lui, pielea era tot aşa de largă pe oase ca şi mânecile pe piele. Foarte rău trăit.

Am ajuns la birtul unde dejunam şi l-am poftit să ia ceva. A căzut mai mult decât s-a aşezat, foarte obosit, pe un scaun. Acum îl aveam în faţă şi-l puteam observa mai bine. Nimica distins în figura lui: o frunte foarte îngustă, ochii foarte puţin expresivi, tăietura buzelor şi structura nasului fără nici un caracter marcant, părul aspru şi plantaţia lui nehotărât demarcată, în fine o creatură nici prea-prea, nici foarte-foarte — unul din exemplarele de duzină ale vastei fabricaţiuni, exemplar care e greu de deosebit individual în pachetul întreg.

Cu toate astea, paliditatea lui îi dădea un aer mai interesant: era distincţia suferinţei. Deşi îmi spusese că dejunase cu câteva minute mai-nainte pe drum, l-am invitat să guste ceva împreună cu mine şi nu m-a refuzat. A mâncat: ochiuri la capac, varză cu carne, o friptură pe grătar, brânză de vacă cu smântână, mere, o ţuică înainte, o sticlă de vin în timpul mesei şi o cafea după masă, în sfârşit une bonne fourchette; apoi i-am dat ţigări — nu ştie că trebuie să zică merci când primeşte ceva — e şi tânăr.

Cu multă satisfacţie am văzut că paliditatea tânărului meu — îl cheamă Nicu Ionescu — dispărea încet-mcet pe măsură ce înainta dejunul şi cu uşurinţă m-am convins că d. Nicu este un mincinos — nu dejunase de loc, ba pare-mi-se că paliditatea lui şi intenţiile de leşin pe cale publică... dar în fine, îi trecuse acuma. Acum era foarte vioi, prinsese limbă... La căldura generosului vin, se aprinsese un şir de confidenţe. Am constatat din conversaţia d-lui Ionescu că şi la moral era ca şi la fizic un om nu prea deosebit: pare că, pierzându-şi paliditatea, pierduse singura lui virtute de a mă interesa; acum vedeam bine că tânărul meu este foarte ignorant, că nu ştie să scrie şi să citească destul de bine, că nu ştie nici cât un şcolar mediocru de clasele inferioare şi, în afară de asta, nu are nici o gândire deosebită, cu atât mai puţin vreuna ciudată.

Voia să scrie poezii, voia să facă literatură, voia să se facă ziarist; pentru aceea refuza cu dignitate locul pe care i-l găsisem la toptangiul meu. În zadar i-am dat poveţe să fugă de un teren de viaţă şi de luptă în care, chiar armat cum se cuvine, nu capeţi vreun succes de seamă, în zadar am încercat să-l fac să-nţeleagă că merge la mizerie sigură. D. Ionescu a zâmbit iarăşi cu zâmbetul d-sale caracteristic, şi, aruncându-mi mult fum în nas, mi-a spus că o irezistibilă putere îl atrage în nobila carieră.

Ne-am despărţit, rugându-mă el să-i găsesc un loc la vreo gazetă — de aceea căutase a-mi face cunoştinţa — iar eu promiţându-i ca orice Loyola, cu rezervă mentală, că-mi voi da toată osteneala să-i satisfac dorinţa... Că [nici] gând n-am! Nu puteam să-mi închipuiesc că d. Nicu Ionescu va fi vreodată primit şi utilizat în publicitate, atât de puţin preparat cum era pentru o aşa de serioasă carieră! şi prin urmare nu puteam îndrăzni să recomand vreunui confrate oferta de servicii intelectuale a d-lui Ionescu.

Mai târziu am întrebat pe băiatul de la băcănie dacă ştie ce s-a făcut tânărul său amic. Mi-a răspuns că nu-l văzuse de mult; dar că ultima dată când acela venise la băcănie era în mare strâmtorare. De atunci i-am pierdut urma poetului.

*

Mărturisesc că nu prea citesc gazete, nu doar pentru că n-am destulă consideraţie sau interes pentru mişcarea politică, dar pentru că operaţiile mele nu-mi lasă vremea cerută pentru a-mi lumina opiniile. Cu toate astea, am fost silit odată să citesc regulat una şi apoi mai multe, şi iată de ce.

Am făcut o piesă de teatru, care a căzut la prima reprezentaţie — din cauză că actorii au jucat-o rău... Actorii! ce oameni. Dar actriţele! închipuiţi-vă că-mi aruncă tot mie vina nesuccesului! Gazetele toate m-au refecat rău de tot; una însă dintre toate a fost mai tare. Cronicarul teatral îmi contesta pe lângă talentul dramatic si cunoştinţa limbii româneşti, şi aceasta cu o vervă, cu o maliţiozitate, cu nişte împunsături, cari fireşte m-au afectat foarte adânc: eram nu criticat, eram maltratat, bătut, zdrobit! Ba cronicarul promitea că va reveni — şi iscălea Hamlet...

N-am mai putut răbda şi am mers să caut pe Hamlet, să mă apăr, să-i captez bunăvoinţa şi să încerc, de nu se poate cumva să-l fac să-mi fie mai indulgent. În redacţia gazetei respective, mi s-a răspuns că Hamlet este pseudonimul unui tânăr care nu voieşte a fi cunoscut. Am constatat atunci pe figurile redactorilor o mare satisfacţie pentru succesul cronicelor teatrale, succes a cărui confirmare deplină era pasul de umilire ce eu făceam. Am salutat şi am plecat.

Când să ies, iată că intră pe uşe, cine? vechea mea cunoştinţă, d. Nicu Ionescu. Toţi încep să râză. Unul zice: când vorbeşti de lup, Nicu la uşe! nu înţelegeam... Am simţit însă numaidecât că d. Nicu Ionescu era aci ca la dânsul acasă, în cei mai intimi termeni cu „confraţii".

M-am oprit să schimb câteva vorbe cu dânsul. Era redactor acolo, însărcinat mai ales cu partea literară şi artistică...

— Atunci — i-am zis eu — fii bun şi spune-mi, d-ta trebuie să ştii, cine e Hamlet, care mă persecută aşa de grozav?

D. Ionescu a început să râză răutăcios şi mi-a răspuns cu o prefăcută ezitare:

— Zău... nu... ştiu!

— Hamlet! strigă un glas din odaia de alături, biuroul directorului, ţi-ai adus urmarea la cronică?

— Da, răspunse d. Nicu.

Scoase nişte file din buzunar, mă lăsă un moment singur şi trecu în biurou. Am auzit bine cum îmi şopteau numele şi cum râdeau înfundat.

D. Ionescu s-a întors şi m-a invitat să luăm un aperitiv la băcănia din colţ. Mi-a mărturisit că el e Hamlet; am început să discutăm asupra piesei mele, pe care mi-a nimicit-o... Acţiune... caractere... pasiuni... tehnică... ideal... tendinţă... arta pentru artă... Shakespeare... Molière... mediu social... unitate... logică... Hartmann... Ibsen etc., etc. ... şi m-a nimicit şi pe mine lângă piesă.

M-am crucit de câte a învăţat Hamletul meu în şase luni! Ce schimbare! ce progres!

Nicu Ionescu este astăzi o adevărată autoritate. Ce trecut! ce prezent! şi încă ce viitor!

Adevărul, 1896, 19 apr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA