| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
O balercă de Amontillado
după Edgar Poe
Destulă vreme răbdasem răutăţile lui Fortunato; dar când în sfârşit m-a insultat de-a dreptul, am jurat să-mi răzbun. Îmi cunoaşteţi felul sufletului şi n-o să vă-nchipuiţi că mi-a ieşit de pe buze vreo ameninţare. Cât de târziu, trebuia să fiu răzbunat; asta era hotărît lucru; dar hotărîrea mea era aşa de desăvârşită, încât nu putea încăpea nici un gând de pericol. Trebuia nu numai să pedepsesc, ci să pedepsesc fără grijă de pedeapsă. Ocara nu poate fi spălată, dacă acel ce încearcă s-o spele e atins şi el de vreo pedeapsă, şi iarăşi nu se poate crede spălată dacă răzbunătorul nu se descopere în faţa celuia ce i-a făcut ocara.
Trebuie să ştiţi că nu-i dedesem lui Fortunato, nici prin vorbă nici prin faptă, vreun motiv, care să-l facă a se îndoi cumva de bunăvoinţa mea. După obicei, urmam să-i zâmbesc în faţă, şi el nu ghicea că prietenia de acum ascundea gândul jertfirii lui.
Fortunato zâmbea din toată inima, deşi era în toate privinţele un om ciudat şi de temut; —îşi închipuia că nimeni n-are nici curaj nici motive ca să-l lovească pe dânsul. Italienii foarte rar au darul admirabil de a se prezenta aşa cum sunt din fire, entuziasmul lor mai totdeauna e împrumutat de la împrejurări; asta e şarlatanism. La pictură şi la poezie Fortunato era şarlatan ca toţi compatrioţii lui; la vinuri vechi însă, era sincer. În astă privinţă mă potriveam la gust cu el; şi eu mă pricepeam foarte bine la vinurile italieneşti şi, de câte ori puteam, cumpăram cantităţi însemnate.
Într-o seară, când se-ntuneca bine, tocmai în toiul carnavalului, întâlnii pe prietenul. Se apropie de mine cu multă cordialitate, fiindcă băuse mult. Prietenul era costumat ca paiaţă şi purta pe cap o tichie ţuguiată cu clopoţei. Aşa de fericit am fost când l-am văzut, încât nu mă putui sătura să-i strâng mâna.
— Dragă Fortunato, ce noroc că te-am întâlnit!... ce bine eşti astăzi la faţă... Uite ce e: am primit astăzi o balercuţă de amontillado, adevărat ori falş, nu ştiu... şi mă-ndoesc.
— Ce? de amontillado? o balercă? Peste putinţă... şi încă în mijlocul carnavalului!
— Deaceea mă şi-ndoesc, răspunz eu, şi am făcut prostia de l-am plătit tot înainte, fără să te consult. Nu te-am putut găsi şi nu vream să scap ocazia.
— Amontillado!
— Mă-ndoesc.
— Amontillado! hm!
— Vreau să-l trag din balercă.
— Amontillado! aş!
— Dar văz că te grăbeşti, eşti poftit poate; mă duc să caut pe Luchesi: acela ştiu că se pricepe...
— Luchesi?... Luchesi nu-i în stare să deosebească amontillado de xeres.
— Şi, cu toate astea, sunt gogomani care pretind că e tot aşa de tare ca şi d-ta.
— Vezi bine! Aide.
— Unde?
— La pimniţă.
— Nu drăguţă; nu voiu să abuzez de bunătatea d-tale. Eşti poftit!... Luchesi...
— Da-nu sunt poftit deloc. Aide.
— Ei, nu! chiar aşa să fie, văz că te-a pătruns frigul. Pimniţele mele sunt umede şi reci; zidurile sunt acoperite de nitru.
— Ce-are a face! Aide... Nu mi-e frig de loc... Amontillado! sunt sigur că te-a înşelat... Luchesi?... da nu e-n stare să deosebească un xeres de un amontillado.
Fortunato, zicând acestea, mă apucă de braţ. Pusei o mască de mătase neagră, mă învelii bine în manta, şi mă lăsai să mă târască până la palatul meu.
Acasă nu era nici un servitor; se ascunseseră cine ştie unde, să facă chef în onoarea carnavalului. Le spusesem că am să mă-ntorc tocmai despre ziuă şi le dedesem ordin straşnic ca nu cumva să se mişte de-acasă. Ştiam bine că atât era destul, pentru ca îndată ce voi întoarce spatele să nu mai rămână unul.
Luai două făclii de la oglindă, una o dădui lui Fortunato, şi-l îndreptai politicos dintr-o odaie-n alta, până în gârliciul pimniţelor. Coborîi înaintea lui pe o scară lungă şi sucită, întorcându-mă la fiece pas spre a-i spune să ia seama bine. În sfârşit, ultimele trepte, şi puserăm piciorul pe pământul umed al catacombelor vechei familii a Montresorilor.
Prietenul şovăia şi clopoţeii de la tichie sunau la fiece cletinătură.
— Unde-i balerca?
— Mai încolo, zisei; dar ia uite-te la ţesătura asta albă de pe ziduri.
El se-nturnă spre mine şi mă privi cu nişte ochi mari, sticloşi şi umezi de lacrimile beţiei.
— Nitrul?
— Da, nitrul.
Un acces grozav de tuse îl apucă.
— Şi când ai căpătat tusea asta?
Îi fu peste putinţă bietului prieten să-mi răspunză câteva minute.
— Nu-i nimic, răspunse în sfârşit.
— Aide, zisei hotărît, aide de-aici, să nu te-mbolnăveşti... Am pe Luchesi...
— Ei, aş! zise el; tusea nu-i nimic. Ce! o să mor dintr-un guturai?
— Adevărat, şi nu vreau să te sperii degeaba; dar oricum, tot trebuie să iei măsuri. O înghiţitură din acest médoc are să te apere de umezeală.
Luai un şip dintr-un şir culcat pe pământ şi-i frânsei gâtul.
— Ia bea.
Duse şipul la gură, privindu-mă cu coada ochiului, şi, după o pauză, mă salută familiar (clopoţeii sunară) zicând:
— Beau în onoarea răposaţilor cari dorm împrejurul nostru.
— Şi eu pentru îndelunga d-tale viaţă!
Mă luă la braţ şi urmarăm înainte.
— Vaste sunt pimniţele astea!
— Familia Montresorilor era mare...
— Am uitat marca d-tale...
— Un picior mare de aur pe un câmp de azur, piciorul striveşte un şearpe târîtor, care-şi înfige dinţii în călcâiu.
— Dar deviza?
— Nemo me impune lacessit.
— Foarte frumos! zise prietenul.
Vinu-i scânteia în ochi şi tichia clopoţea mereu. Şi mie médocul îmi înfierbântase ideile. Printre grămezi de oase aşezate la rând şi amestecate cu balerci şi butii, am ajuns tocmai la capătul cel mai adânc al catacombelor. Mă oprii din nou, şi acu îmi permisei eu să-l apuc de un braţ, mai sus de cot.
— Nitrul, zisei; vezi ce mult e aici! Parcă e muşchi de-a lungul bolţilor. Aici suntem sub albia râului. Picăturile de umezeală se preling printre oase. Aide, să plecăm, până nu-i prea târziu... Tusea d-tale...
— Aide-nainte, zise el, nu-i nimic. Dar mai întâi o înghiţitură de médoc.
Spărsei gâtul unui şipuşor de vin de Graves. Fortunato îl dete peste cap dintr-o răsuflare. Ochii lui scânteiară foarte aprinşi. Se porni pe râs şi aruncă şipul în sus cu un gest ce nu-l putui înţelege.
Îl privii cu mirare, el repetă mişcarea, o mişcare grotească.
— Nu-nţelegi? zise el.
— Nu.
— Atunci, nu eşti din lojă.
— Cum?
— Nu eşti maçon.
— Ba da, ba da, cum nu?
— D-ta maçon? peste putinţă.
— Da maçon.
— Dă-mi un semn! zise el.
— Iată, răspunsei, scoţând de sub cutele mantiei o mistrie.
— Vrei să glumeşti, zise el, dându-se-napoi... Aide la Amontillado.
— Aide.
Şi, ascunzând iar sub mantă mistria, dau prietenului braţul pe care el se lasă greu. Trecem un şir de arcade foarte joase; coborîm şi ajungem la o tainiţă adâncă, unde îmbâcseala aerului roşeşte flacăra făcliilor.
Tocmai în fundul tainiţii, găsim alta mai strâmtă. Zidurile acesteia au fost acoperite cu oase. Aci, trei pereţi sunt împliniţi. Din al patrulea oasele au fost dărâmate şi risipite neregulat pe jos, împiedecând prin grămădirea lor înaltă, trecerea. În peretele din fund, vedem o înfundătură adâncă de vreo patru picioare, largă de trei şi-naltă peste un stat de om. Nu pare să fi fost într-adins făcută pentru vreo întrebuinţare; e numai locul rămas gol între două proptele enorme, pe care stă aşezată bolta catacombelor, având de o parte şi de alta zidul de granit masiv al clădirii întregi.
Fortunato încearcă în zadar să pătrunză cu ochii în adâncimea înfundăturii, ridicând în sus făclia bolnavă. Lumina slăbită nu ne mai poate ajută să zărim până-n fund.
— Mergi înainte; aci este balerca... Iar cât despre Luchesi...
—... E un gogoman! zice prietenul, trecându-mi înainte cu pasul împleticit.
Într-o clipă ajunge la fund şi, isbindu-se orbeşte de peretele de stâncă, stă stupid...
O clipă apoi, şi l-am lănţuit de granit.
În perete două belciuge de fier la o depărtare unul de altul, în linie orizontală, cam de două picioare; de unul e atârnat un lanţ scurt; de celălalt un lacăt. Arunc lanţul împrejurul mijlocului lui Fortunato, îl birui, şi totul e sfârşit până să te ştergi la ochi. Năucit, nici gândeşte să reziste. Trag cheia şi mă dau înapoi afară din înfundătură.
— Ia pune palma pe perete! îi zic, să vezi nitrul. Aşa e că-i ud? Lasă-mă să te rog încă odată să te duci de-aici... Nu?... Atunci trebuie să te las de sigur. Dar mai-nainte, o să-ţi port de grije cum se cuvine.
— Amontillado! bâlbîie prietenul, care încă nu s-a desmeticit bine.
— Aşa e, zău! Amontillado!
Şi zicând aceasta, dau într-o parte grămada de oase, găsesc spărturi de pietre şi tencuiala gata, şi-ncep cu mistria.
D-abia aşez un rând de zidărie, şi înţeleg că prietenul s-a trezit binişor: un strigăt surd, un gemăt — un om beat nu strigă aşa. Apoi, o lungă, şi parcă înadins, tăcere. Aşez al doilea rând, pe urmă al treilea, şi al patrulea... Acum lanţurile se sbuciumă cu turbare — şi clopoţeii. Sgomotul ţine câteva momente, în vreme ce, pentru a mă desfăta mai în voie, las lucrul şi m-aşez pe mormanul de oase. Sgomotul în sfârşit se opreşte, iau iar mistria şi isprăvesc pe nerăsuflate al cincilea, al şaselea şi al şaptelea rând. Zidul mi-a ajuns acuma până la piept. Mă opresc iarăşi şi, ridicând făclia d-asupra, arunc câteva raze moarte asupra prietenului.
O pornire de sbierete nebuneşti mă face să mă dau repede înapoi. O clipă stau la îndoială... tremur. Trag spada şi-ncep să-mpung în întuneric prin locul rămas încă neastupat; dar mă gândesc mai bine şi mă liniştesc. Pun mâna pe zidăria masivă a tainiţei şi mă asigur cu totul. Mă apropii iar de lucrul meu. Răspunz la glasul prietenului, urlând şi eu mai tare, aşa de tare că-i acoper sbieretele. — S-a liniştit.
Acum e miezul nopţii... Am isprăvit aproape... Al optulea, al noulea, al zecelea rând... Cel din urmă, în sfârşit. Mai am o piatră de aşezat, ultima răsuflătură de astupat... Acum, porneşte din fund un râs năbuşit care-mi ridică părul în cap. După râs, un glas trist, ce d-abia seamănă cu glasul nobilului Fortunato:
— Ahaha! Ehehe! Ce glumă! zău! ce prostie! Ştiu că o să râdem... la palat... de vinul nostru... ehehe!
— De amontillado, da? zic eu.
— Ehehe! da... de amontillado... Dar nu-i târziu?... Să nu ne aştepte la palat... signora Fortunato şi ceilalţi... Aide...
— Da, da, zic, aide!
— Pentru numele lui Dumnezeu! Montresor!...
— Da, pentru numele lui Dumnezeu, Fortunato!...
La acestea, nici un răspuns... Trag cu urechea — nimic... Pierz răbdarea... strig:
— Fortunato!!
Nici un răspuns... Mai tare:
— Fortunato!!
Nimic.
Vâr o făclie prin deschizătura strâmtă care a mai rămas neastupată şi-i dau drumul înăuntru. Ca răspuns, o scuturătură de clopoţei... Simţ că-mi vine rău — fără-ndoială din cauza umezelii catacombelor...
Haide! să isprăvesc!...
Fac o sforţare, pun piatra din urmă şi o tencuesc; apoi, în faţa zidului proaspăt, grămădesc mormanul de oase...
De o jumătate de veac nici un muritor nu le-a mişcat din loc...
In pace requiescat!
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
