Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Bene-merenti

Între noi literaţii, se vorbeşte foarte adesea despre Bene-Merenti. Unii doresc să-l aibă, alţii nu, ba chiar propagă cu mai mult sau mai puţin spirit un dispreţ suveran pentru o aşa copilărească dorinţă, în genere — se brodează, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliaţi şi pe meritele patente ale celor ce n-au obţinut încă această medalie.

Iată aci o deosebită opinie:

Să procedăm metodic.

Oamenii toţi se-mpart în două mari categorii:

I. Cei cari au Bene-Merenti;

II. Cei cari nu-l au.

Sperăm că nimeni nu va fi deocamdată de altă părere, aminteri n-am putea continua. Acum întrebăm:

1. Dintre toti câţi îl au, nu-l merită nici unul?

2. Toţi câţi nu-l au, l-ar merita toţi?

Noi credem că nu se poate răspunde, după bunul-simţ elementar, la aceste două întrebări decât aşa:

La întâia: da, dintre toţi câţi au Bene-Merenti, unii îl merită;

La a doua: nu, nu toţi câţi n-au această medalie ar merita s-o aibă. Că nici nu s-ar putea altfel!

Indiferent de meritul ce-l avem fiecare, noi, oamenii, iubim distincţia în genere, şi, tocmai pentru aceasta, unele distincţii nu le dorim, ba, uneori, chiar le respingem cu mai multă sau mai puţină ostentaţiune.

Toţi avem în căleala firii noastre o picătură cât de mică de deşertăciune.

Unul doreşte o decoraţie din partea suveranului; altul vânează aplauzele unanime ale unei adunări, la rigoare ale unei adunături — aceea încă şi mai suverană; al treilea, mai puţin politic, suspină după un trandafir de la o fată în mijlocul atâtor alţi dănţuitori...

Unul doreşre a fi distins de cei mai mulţi; altul, de cei mai puţini; acesta, de unul singur; acela, de... una singură, şi alţii, de cine ştie cine; în sfârşit, Dumnezeu să ne mai înţeleagă!

Ce e asta?

E că pe toţi aceeaşi pornire îi îndeamnă să dorească distincţia — necesitate imperioasă ce o are omul de a găsi, măcar într-o privinţă, împărtăşite şi de către altcineva părerea deosebit de simpatică şi consideraţia ce le are el însuşi despre sine însuşi.

Aşa, putem zice că toţi — fie-le dorinţa înaltă, meschină, rară, banală, scl. — toţi, — de la prinţul catolic, servitor fidel şi fervent al Sfântului Scaun într-o viaţă de peste optzeci de ani, aspirând la acolada Papii de la Roma, şi până la băieţelul din clasa întâia rurală ce doreşte o biată coroană de merişor la Sîmpietru din mâna primarului local, — toţi, toţi dorim disrincţia.

Deci, nu e o ruşine s-o dorim, fiecare după pornirea sufletului său, de-o merităm sau nu; nu e ruşine, căci e inevitabil uman s-o dorim. E ruşinos numai să-ntrebuinţăm mijloace nepermise, sau de nemărturisit, spre a o căpăta, şi, în orice caz, e ridicul s-o dorim prea mult şi s-o preţuim peste măsura cu care o preţuieşte acel ce trebuie să ne-o acorde, — e nedemn pentru noi să ne înjosim meritul real, punându-i mai presus în conştiinţa noastră o răsplată din partea altuia.

Nu e vorba, lumea, voi să zic opinia mai luminată, poate avea un sentiment, nu bine hotărât, dar totuşi destul de sigur, despre o echitabilă împărţire a unei distincţiuni oarecare. Fiindcă însă acel chemat — şi acela e autorizat prin propria noastră dorinţă - să ne decearnă distincţia e şi el semenul nostru, va fi si el supus erorii; va putea judeca greşit meritele omeneşti; va fi expus a atârna bucuros (ca, de regulă, toţi oamenii) de partea aceluia ce-i va şti atinge mai bine partea slabă a lui. În fine, el va putea să distingă altfel decât noi, cari ne credem totdeuna cei mai îndreptăţiţi la distincţia ce dorim de la dânsul, şi astfel să se înşele întrucât ne priveşte, fie că ne va uita, fie că, şi mai rău, va lua în seamă pe altul.

Pentru aceea nu e în lume distincţie publică sau privată care să fie perfect de echitabil acordată, sau, mai bine zis, împotriva împărţirii căreia nimini să nu poată imputa ceva.

Tot pentru aceea, toţi, fiecine după sentimenml său, avem dreptul s-o dorim disrincţia şi s-o sperăm, precum asemenea toţi avem şi sorţi să o căpătăm.

Dar tot pentru aceea, şi dorinţa distincţiei, şi mândria c-a obţinut-o, şi mâhnirea că n-o are încă trebuiesc să fie moderate la omul în adevăr deosebit, şi numai la omul de rând, care este cu atât mai plin de sine cu cât e mai gol, pot fi excesive.

Căci dacă fudulirea cu medalia Bene-Merenti, ca să revenim la dânsul, face, mai cu seamă din partea celui ce nu o merită, o impresie ridiculă, apoi desigur fac, mai ales din partea celui ce ar merita-o, o impresie foarte penibilă ciuda si paraponul că n-a căpătat-o încă.

În Vatra, 1894, cu semnătura: Luca.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA