Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O blană rară

E ger şi ceaţă... ceaţă-ngheţată... o vreme, să nu scoţi un câine afară. Lumina fanarelor, roşie, e îmbrobodită într-o stranie aureolă irizată.

În gangul palatului d-lui Psaridi, mare proprietar, arde, clipind arare, o mare lampă electrică cu arc, e ca un vis albastru şi rece de poet dezgustat. Pe ferestrele mari, mate de abureală, ale palatului — ce cald trebuie să fie înăuntru! — ies, rupând pâcla groasă în bande largi şi drepte, lumină şi sunete armonioase şi alegre. E un bal sus!

Un ceas despre ziuă, şi încă intră trăsuri închise pe gang.

Aha! iată doamna Cuţopolu! iată cea mai splendidă, cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureştene! E o arătare ca din poveşti... O rochie de catifea vânetă-deschis ca opalul... Pe cap, pe umeri, pe gât, pe braţe, în degete, în urechi, o avere, o avere întreagă în pietre scumpe!

De unde vine această scânteietoare apariţie?

De la Capşa... A fost la Teatrul Naţional. A luat apoi la patisierul à la mode, en petite chambré¹, un pahar de şampanie... şi acum vine la amica sa madam Psaridi să-şi facă actul de prezenţă... D. Cuţopolu este oprit acasă de afaceri politice... O criză... o nouă combinaţie ministerială... adunarea unui grup parlamentar... şi o tânără slujnică unguroaică serveşte domnilor ceaiul — şi face patul domnului... mai ştiu eu ce?

Doamna elegantă a intrat în salon.

Un vârtej de tineri din lumea mare au dat năvală împrejuru-i, ca tot atâţi fluturi de noapte, ce s-ar repezi orbeşte asupra unei lămpi aprinse deodată într-o pădure întunecoasă! Ce triumf pentru frumuseţe! Şi frumuseţea e lumină!

Ce vârstă să aibă doamna Cuţopolu? O, doamne! Femeile n-au decât vârsta pe care o arată — minus cât nu le convine. Dar e tânără. E o diferenţă între ea şi d. Cuţopolu, ca între o fiică şi un tată.

Cine a fost? cine este doamna Cuţopolu?

E născută Popescu... Dar acest Popescu era numai tatăl oficial. El a fost luat pe madam Popescu, când aceasta era deja mama a două fetiţe, Aglaia şi Lucreţia, cari au crescut în casa lui Popescu vechi funcţionar de la Finanţe, în mahalaua Dobroteasa, până la vârsta de cinsprezece-şaisprezece ani. Atunci Popescu, bătrânul arhivar, a murit, şi Aglaia, sigur de desperare, a făcut — o greşală... Ce? — Cine a zis ceva? Cine n-a făcut o greşală? O greşală? — asta este lucru care se face regulat.

Aruncată în valurile prăpăstioase ale lumii, ea, de atunci, s-a zbătut cu uraganul, dând din mâini şi picioare, şi a dat aşa de bine, din fericire, că la fiecare mişcare, a nemerit cu mâna numai peste perle.

Cea din urmă perlă, cea mai preţioasă, cea mai fină a fost grosul Cuţopolu.

Când, după un bal mascat, s-a apucat de el, desperată de mişcarea nebună a uraganului lumii; când s-a hotărât să-şi lege viaţa poetică şi fluşturatecă de viaţa prozaică şi greoaie a unui arendaş, ea nu spera să-şi vază încununat sacrificiul aşa degrabă.

Cine o hotărâse să facă acel sacrificiu? Necazul... Căpitanul... Mişu !

„Ah! Mişule, poate că să mor!" iată ce şi-a zis ea, într-un moment de desperare amestecată cu dispreţ.

Îl iubise pe Mişu! pe acel nenorocit!

Amorul ei nu fusese considerat de omul acela decât ca prilejul unor plăceri brutale şi stupide!

Amor şi înjosire!

„Nu! nu mai voi!" şi-a zis ea, şi a urmat pe Cuţopolu.

Astăzi este femeia unui influent senator, de şapte ori milionar:

Dă-te-n lături! nenorocitule căpitan Mişu; dă-te-n lături! te stropeşte!

Îl mai iubeşte ea?... Poate.

O mai iubeşte el?... Desigur.

Dar... ea este atât de sus astăzi şi el... el e atât de jos! omul căzut, omul care a fost degradat pentru că şi-a călcat onoarea, pentru că...a furat. A furat, da. Pentru ce a furat? Pentru copilul ei!

În seara când, dintr-un cabinet particular, după un bal mascat, Aglaia, ameţită de băutură, a plecat cu arendaşul, dându-i amantului ei cu tifla, acesta, în primul moment n-a vrut să crează că-i adevărat. Era şi el beat! atâta şampanie! Toată scena de despărţire atât de scandaloasă, acel marş! aruncat cu despreţ la plecare, nu aveau aerul destul de serios.

El a crezut că e ca todeuna o farsă. El spera că Aglaia are să lase la otel pe bătrânul Cuţopolu şi, ca de regulă, are să se întoarcă a doua zi înapoi, căită, să-i ceară o iertare, despre care erau tacit înţeleşi îndestul, şi să-i dea jumătate din o sută de franci... Trebuiau bani, mai ales pentru copil, pe care-l creştea nenorocita de Lucreţia, sora Aglaii.

O zi, două, o săptămână, o lună... Aglaia n-a mai venit. Unde era Aglaia? Era în Ţopârleni, la arendaşul. Când Mişu a aflat de urma ei, Aglaia Popescu se chema deja madam Cuţopolu.

Şi căpitanul a trebuit, uimit de hotărârea Aglaii, să bată în retragere.

Adânc lovit de această schimbare, şi foarte băut, a mers la Lucreţia Popescu, să-şi vază băiatul. A plâns! a plâns aşa de sincer şi de îndelung, încât Lucreţia s-a hotărât să-l consoleze.

Dar d. căpitanul a început să joace cărţi... a câştigat... a pierdut, pe urmă a pierdut iar... şi iar, şi pe urmă de tot, a alunecat la casa companiei: a furat... A fost judecat, condamnat, degradat şi închis.

Până să scape de la închisoare, un an, cu mare greutate Lucreţia a putut creşte băiatul — băiat fără noroc, fiindcă Lucreţia era foarte urâtă şi posacă.

Căpitanul ar fi căzut în cea mai neagră mizerie, dacă nu găsea pe prietinul tatălui său, pe Psaridi, mare om de afaceri... Acum Mişu este omul de alergătură al lui Psaridi. Foarte credincios, binecrescut şi discret, Mişu face afacerile domnului şi doamnei — şi-i plătit destul de binişor.

Ar fi fericit daca băiatul şi Lucreţia n-ar fi bolnavi!... o casă igrasioasă în mahala... Şi el n-are lemne... şi n-are sfanţ!...

Dar astăzi e bal la Psaridi, şi Mişu dirijează bufetul şi domesticitatea, cum odinioară conducea cotilioanele.

— Bună seara, căpitane, zice doamna Cuţopolu, când ex-căpitanul, îmbătrânit, o primeşte la scară.

— Sărut mâna, madam Cuţopolu, răspunde el.

— Ce face Lucreţia?

— Tot bolnavă.

— Dar băiatul?

— Tot rău.

— Daca nu-l îngrijiţi!... cine strică?

Şi doamna Cuţopolu îşi lăsă molatic în mâinile ex-căpitanului blana superbă de vulpe albastră, un giuvaer, un exemplar unic în Bucureşti. Apoi desfăcându-şi minunatul evantail de sidef şi de pene de struţ, urcă, luată literalmente pe sus de un stol de fluturi nebuni, treptele scării de onoare.

Ş-apoi, o dată sus în saloane, vârtejul...

E şapte dimineaţa... Aurora cu degetele ei de roză vine să deschiză porţile orientului.

Doamna Cuţopolu, zdrobită de oboseală, dar tot veselă, scoboară scara însoţită de toţi fluturii... La garderobă, blana!... Blana... lipseşte. Caută-n sus, caută-n jos: blana nu e. Unde e căpitanul?... caută-l în sus, caută-l în jos... căpitanul nu e nicăieri. Unde e căpitanul?

— Căpitanul — zice un fecior — a fost chemat repede acasă... Copilu-i e rău bolnav!

Dar iată căpitanul — palid, plâns, defigurat [sic]:

—Copilul! îmi moare copilul!

— Bine, bine, copilul, strigă madam Cuţopolu impacientată; dar blana? unde e blana?

— Blana? care blană?... răspunde aiurit căpitanul... şi începe să urle iar.

— Copilul meu! copilul meu! Şi pleacă nebun iar înapoi.

Scandal! Blana! Cum se poate?... blana! ia-o de unde nu e.

Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai găsit!

A! ce mediu social!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA