| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Boris Sarafoff
Pe vremea conflictului româno-bulgar...
La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc şi cu jumătatea de porţie, se află, cătră ora două după amiazi - oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o companie de patru tineri, urmând o dispută destul de animată.
Cine sunt aceşti tineri?
Asta puţin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C şi D.
Ce sunt aceşti tineri?
Asta importă mai mult, şi asta o s-o înţelegem, dacă vom urma cu atenţie călduroasa lor dispută.
Să ascultăm...
A. (cătră D.): Poftim! două fără douăzeci şi cinci! Unde e?...
D. (foarte îngrijat): Ştiu eu?... în orice caz, nu stric eu!
A. (cătră D.): Da' cine? eu?...
B. (cătră D.): Dumneata strici, fireşte! Dacă nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scăpa aşa!
C. (cătră D.): Dacă dumneata nu te simţeai capabil să-l aduci negreşit, de ce te-ai băgat?
D.: Domnilor, eu vă spun că vine, mi-a zis că vine, dar că nu ne mai spune nimic. I-am promis pe parola de onoare că nu-l mai întreb nimic, şi mi-a promis negreşit să dejuneze aci cu noi: trebuie să vie! peste putinţă să nu vie!... Câte ceasuri sunt?
C.: Două fără douăzeci!... (dezolat:) Nu mai vine!
A. şi B. (dezolaţi): Nu mai vine!
C. (cătră D.): Pentru ce n-ai stat la uşe, să-l iei în trăsură când a ieşit?
D. (dezolat): Am stat... la uşa dinspre Doamna Bălaşa, pe unde iese totdeuna...
B.: Ei?
D.: Am stat până la unu... A-nceput ploaia... Am reintrat în palat, l-am căutat la biuroul lui... Plecase!...
A.: Ieşise pe uşa principală dinspre cheiul Dâmboviţii!
B. (către D.): Vezi că eşti zevzec?
D.: De ce? domnule?
B.: Fiindcă trebuia să bănuieşti că-ţi poate scăpa... De ce l-ai pândit la uşa palatului? Nu ştiai că palatul mai are şi alte ieşiri? Trebuia să-l aştepţi la uşa cabinetului când iese... Ai văzut cum ţi-a tras chiulul?
Oricine înţelege, crez, din această fierbinte convorbire, că cei patru tineri nu pot fi decât nişte infatigabili reporteri de ziar, şi că persoana căreia i-au pierdut urma, fiindcă a ştiut să le scape cu atâta dibăcie, nu poate fi altul decât inteligentul jude de instrucţie de pe lângă onor. trib. Ilfov, simpaticul meu amic J. Th. Florescu, care a mandat şi ordonat tutulor agenţilor forţei publice să-i aducă, de unde or şti, pe numiţii Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff şi Al. Burlacoff, pentru a fi ascultaţi asupra inculpărilor ce li se aduc pentru faptele prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 şi 332 din cod. pen.!
Dar până să execute agenţii forţei publice ordinul neobositului jude de instrucţie, să urmăm a asculta disputa tinerilor reporteri...
C.: Domnilor, ora este două fără un sfert... Crez că e de prisos să mai aşteptăm... (Cu ironie:) Să mulţumim amicului D. ... de inteligenţa cu care a ştiut să conducă urmărirea omului nostru şi să mergem să ne vedem de treburi.
A. şi B. (cu mult sarcasm către D.): Mersi, monşer...
D.: Dar...
Toţi ceilalţi trei: Mersi, monşer, şi la revedere...
Zicând acestea, pornesc să iasă. Dar D., atins până-n suflet de maliţiozitatea confraţilor, li se pune în cale şi, emoţionat, după ce a făcut, încruntându-şi fruntea, apel la o inspiraţie, le zice cu un ton suprem:
- Domnilor! un moment!... Ştiu unde este!... Câte ceasuri sunt?
- Două fără zece.
- Staţi aci! Vă conjur să mă aşteptaţi o jumătate de oră... Dacă la două şi douăzeci nu sunt cu el aici, atunci... vă dau voie să nu mă mai stimaţi... Mă duc! Vi-l aduc!! Trebuie să vi-l aduc!!!
Şi zicând acestea, omul rănit de sarcasmul confraţilor, şi iritat de chiulul fugarului urmărit, a pornit ca glonţul unui anarhist.
Deşi sceptici în privinţa rezultatului promis cu atâta avânt, cei trei confraţi se hotărăsc să aştepte, şi, pentru a scurta chinul aşteptării, comandă o semi-baterie cu sifon. Dar n-apucă să vină băiatul, şi o birjă, cu coşul ridicat şi cu burduful tras, se opreşte din goana mare dinaintea ospătăriei.
Un moment, birjarul, un muscal, vorbeşte cu muşteriul, apoi desprinde burduful. Muşteriul se dă jos şi intră în compartimentul popular al ospătăriei. Muscalul a şi plecat.
Muşteriul cel nou este un om înalt şi bine făcut; ochi pătrunzători; fruntea mică, încadrată într-un păr aspru şi des, de coloare castanie bătând în roşcat ruginiu; bărbia şi buza încadrate asemenea în nişte mustăţi şi o barbă de acelaşi fel şi aceeaşi coloare. E îmbrăcat într-un chip neobişnuit în oraşele europene - haine de dimie groasă, tivite cu şiret de lână, dar croite tot nemţeşte, însă cam nepotrivite pe trup; pe dasupra, un fel de ipingea de aba pentru vreme rea; în cap, o şapcă de plisă neagră cu cozoroc de piele, cum sunt şepcile birjereşti; în picioare, cizme mari, răspândind mirosul caracteristic al iuftului rusesc îngrijit cu untură de peşte.
Acest tip exotic, de o înfăţişare foarte hotărâtă şi energică, atrage fireşte atenţia de argus a celor trei tineri confraţi, cari-şi schimbă, ca nişte fulgere, priviri arzătoare de mirare şi curiozitate. Tipul se duce la o masă mai departe de ei, lângă fereastră, trage cu precauţie perdeluţa - care, în compartimentul unde se servesc unele feluri de bucate şi cu jumătatea de porţie, stă totdeuna dată la o parte - şi dă să se aşeze pe scaun. În mişcarea ce face ca să-şi ridice vingherca de la spate aşezându-se, îi cade din buzunar, făcând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele milităreşti, împreună cu o carte de vizită. Vădit contrariat de aceasta şi neputându-şi îneca o exclamaţie de necaz, s-apleacă, ia repede arma şi o pune la loc în buzunar. Apoi, bate tare în masă.
Băiatul intră cu semi-bateria comandată de cei trei confraţi, le-o aşează pe un scaun şi trece la noul-sosit.
- Listî! zice tipul cu tonul aspru şi cu un pronunţat accent străin.
Băiatul dă lista.
- Ţuicî şi ciorbî schembe şi ărdei! comandă tipul.
Cei trei confraţi privesc aiuriţi, pe când tipul, ca şi cum ar pricepe că este obiectul celei mai diabolice scrutări, îşi mută scaunul, întorcându-le spatele.
- Carta de vizită a rămas jos! şopteşte unul dintre confraţi. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, şi-ntre piciorul mesei, la piciorul lui...
În adevăr, tipul, grăbindu-se să-şi ridice arma, a uitat jos carta de vizită.
- Ce-i de făcut, să punem mâna pe ea?
- Bine să-i fie lui d. judecător! Vezi? daca nu fugea de noi şi venea să dejunăm împreună!... Vezi ce a pierdut!
- Şi dobitocul de D. aleargă cine ştie pe unde după dumnealui!
- Atât mai rău pentru ei! şi atât mai bine pentru noi!
- Ce-i de făcut?
- Ce-i de făcut?
- Ce-i de făcut?
Toate aceste replici se urmează pe şoptite foarte repede, pe când tipul, care şi-a mâncat ciorba de schembea, comandă:
- Vărzî! porţii mare, mî! şi ărdei şi vin!
- Şi pe urmă? întreabă băiatul.
- Pî urmî, fleicî şi ărdei!
Până să execute băiatul comanda, tipul se scoală de la masa lui şi, cu mâinile la spate, se duce să se uite la reclama ilustrată, atârnată pe peretele dimpotrivă. Unul dintre confraţi se scoală şi se repede spre masa de la care s-a ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce în loc, îl ajunge la masă, tocmai când vrea să s-aplece spre piciorul din stânga al scaunului, şi-l împinge binişor, dar cu destulă putere, la o parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca să se săvârşească această manoperă. Tipul se aşază la loc pe scaunul lui, de astă dată cu mai multă precauţie ca întâia oară, iar tânărul ziarist merge să facă asemenea la masa lui. De astă dată carta de vizită nu se mai vede; a dispărut sub talpa ciubotei din stânga a stăpânului ei. Confraţii îşi muşcă buzele.
- Să dăm de ştire poliţiei!
- N-am făcut nimic!... Trebuie să ştim noi mai întâi cine e tipul ăsta. Dacă este ce bănuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi... şi atunci să pofteasca iar d. judecător să ne mai facă fasoane!
- Unde dracul e dobitocul de D.?
- E două şi jumătate...
- Crezi că mai vine?... E ruşine să se-ntoarcă singur...
Pe când şoptesc acestea tinerii noştri, tipul se scoală şi, trecând pe lângă ei, cu capu-ntors fără să-i privească, iese, cine ştie pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospătăriei. A ieşit urmărit de privirile celor trei confraţi, şi n-a apucat să se-nchiză bine uscioara după el, şi toţi trei au dat să se repează la piciorul stâng al scaunului... Nenorocire! Carta de vizită lipseşte din locul ştiut.
- I s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat.
Şi toţi se-ntorc în loc, şi toţi dau un ţipăt de triumf... în adevăr, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdărită de noroiul de pe talpă, dar sclipind totuşi ca un soare strălucitor. O ridică şi - ce citesc?
Boris Sarafoff, president de Comite macedo-andrinopolitain, Grand Maître etc. etc.
El! Boris Sarafoff! la Bucureşti!! Boris Sarafoff!!!
- Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi!
Cât e de scurtă viaţa omului, progresul n-ar fi fost posibil, dacă omul n-ar fi avut darul să înveţe din păţeala altuia, să se folosească de experienţa aproapelui său. Astfel, o amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri confraţi: cum scăpase judecătorul de instrucţie din mânile amicului lor D.? foarte simplu: pe când D. îl pândea, de bună-credinţă, la o uşe de ieşire a palatului, d. judecător ieşise pe alta. Dar dacă D. ar fi avut inspiraţia să-l pândească la uşa de ieşire a cabinetului, pe d. judecător, aşa e că nu-i putea scăpa? Prin urmare: numai o uşe de ieşire are ospătăria Enache? Nu! are trei. Care va să zică, dacă, pe când dânşii îl aşteaptă pe Sarafoff în compartimentul unde se servesc unele mâncări şi cu jumătatea de porţie, îi vine numitului Sarafoff inspiraţia să plece pe altă ieşire?
- Dar nu şi-a terminat dejunul... A comandat fleică...
- Ce-are a face! A simţit că e bănuit şi fireşte a renunţat la fleică.
- Dar cum să plece? nu şi-a plătit socoteala...
- Ba ce! un asasin să mai aibă aşa scrupuluri...
- Dar ipingeaua şi-a lăsat-o-n cui... trebuie să vie să-şi ia ipingeaua! mai ales că afară e o ploaie teribilă.
- Aş! un om aşa de îndrăzneţ ca Sarafoff are să se teamă de ploaie! vezi bine!
Se-nţelege că toate aceste raţionamente, pentru care mie-mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au săvârşit într-o clipă printr-o schimbare de priviri - tot aşa, într-o noapte adâncă, la sclipirea fulgerului, se vede o cale limpede. Nu e vreme de gândit prea mult! Cei trei confraţi ies pe urmele lui Sarafoff, trec pe lângă bucătăria ospătăriei şi merg spre fund, să se pună de-aproape la pândă. La zgomotul paşilor lor, răspunde o tuse înfundată: Sarafoff n-a scăpat! Sarafoff este acolo! Îl aşteaptă...
- Dar dacă sparge zidul şi iese prin curtea de-alături?... şopteşte unul.
- Mai aşteptăm câteva momente şi, dacă nu iese, spargem uşa, intrăm după el şi-l scoatem de urechi afară!
Sarafoff nici gând n-a avut să fugă... Apare foarte liniştit... Cu aceasta îşi susţine totdeuna prestigiul un om reputat îndrăzneţ - cu liniştea. La înfăţişarea lui Sarafoff, care ţine mâna dreaptă în buzunarul unde e revolverul, cei trei confraţi fac un pas înapoi; el înaintează un pas; ei fac doi înapoi, el doi, ei trei... Aceasta, nu doar de laşitate... E o tactică prudentă: vor să-l înconjure, să-i ia orice posibilitate de mişcare, să-i taie toate ieşirile. Astfel, unul merge la portiţa gangului de serviciu, altul la uşa compartimentului celui mare, şi celălalt la uşa compartimentului unde Sarafoff s-a întors, s-a reaşezat la masă şi continuă să dejuneze cu liniştea celei mai nevinovate conştiinţe. A! criminalul! Dar de data aceasta nu mai scapă! El va fi prins de cei trei bravi jurnalişti, care-l vor da pe mâna justiţiei implacabile şi incapabile a-l apuca fără ajutorul lor. Şi cu această ocaziune, se va vedea o dată mai mult cât se poate câştiga când totul merge după principiul aşa-numitului "schimb de bune procedeuri". Dacă în trista afacere bulgaro-macedo-română, justiţia a făcut colosale servicii presei, apoi, în schimb, presa, prin cei trei valoroşi membri ai ei, va fi făcut un serviciu imens justiţiei, dându-i în mână pe numitul Boris Sarafoff, creierul şi sufletul infernalului complot bulgar, pentru a fi ascultat asupra inculpărilor ce i se aduc pentru faptele prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 şi 332 din cod. pen.
Sarafoff a terminat dejunul şi a plătit socoteala. După reverenţele ce i le face băiatul care a primit plata, se poate crede că Sarafoff a fost galantom şi a dat un bun bacşiş. Tânărul reporter, care stă la pândă, simte un fior: Sarafoff s-a ridicat de pe scaun... Desigur vrea să plece... A sosit deci momentul suprem. Dacă asasinul, văzându-se în faţa primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage?... Un aşa om e capabil de orice! Dar prima emoţie trece: tânărul vede că Sarafoff n-are deloc intenţia să plece, şi mai observă că bulgarul n-are câtuşi de puţin aerul că ar lua seama la dânsul.
Sarafoff s-a ridicat de la masă şi se plimbă de colo până colo, parcă ar aştepta pe cineva! Asta ar fi şi mai frumos! Ar avea haz să fie aici, la Enache, convocat comitetul macedo-andrinopolitan.
"Să aşteptăm dar!" îşi zice tânărul.
Câteva momente se petrec fără ca să se schimbe ceva, material sau psihic, în situaţiunea aceasta aşa de încordată. Dar o birje se opreşte dinaintea ospătăriei, şi din birje se coboară tânărul D., care a-alergat până acuma după judecătorul de instrucţie. Confratele din uşe îl întâmpină, şi cu tonul înecat:
- Ci, haide, nene, odată! pentru numele lui Dumnezeu! unde umbli? Aşa e că nu l-ai găsit?
- Nu, monşer, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil ca să-l găsesc! parcă s-a ascuns în pământ!
- Puţin ne pasă acuma de dumnealui!... Uite-te bine la omul acesta!
Şi, zicând asta, arată pe bulgarul care, cu mâinile la spate, se uită la reclama ilustrată din perete.
- Un bulgar, probabil!
- Da, un bulgar... Ştii anume cine?
- Cine?
Drept răspuns, confratele arată foarte discret carta de vizită plină de noroi. D. dă un ţipăt... Bulgarul n-aude-n-a-vede. Se întoarce în loc şi urmează să se plimbe cu mâinile la spate de colo până colo...
- Ce facem? întreabă D. uimit.
- Îl pândim aci.
- Îl denunţăm poliţiei.
- Peste putinţă! Ai răbdare... Trebuie să avem răbdare... Sarafoff aşteaptă aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, Iconomoff şi Burlacoff...
- De unde ştii?
- Ce-ţi pasă? Aici e convocat comitetul macedo-andrinopolitan... trebuie să-i prindem pe toţi... Dacă dăm acum alarma, stricăm tot! trebuie s-avem răbdare!
- Dar ceilalţi unde sunt?
- Membrii comitetului?
- Nu! băieţii noştri.
- Sunt la posturile lor... Noi nu suntem zevzeci ca dumneata, să lăsăm ieşirile neocupate.
Până să protesteze D. contra acestei răutăţi, o altă birje se opreşte în faţa ospătăriei: este muscalul care l-a adus aci adineauri pe prezidentul comitetului macedo-andrinopolitan. Un tip absolut bulgăresc coboară şi intră...
- Kovaceff! şopteşte tânărul confrate către D.
Kovaceff se apropie cu mult respect de Sarafoff şi-i spune foarte încet ceva la ureche.
- Trebuie să pice şi ceilalţi! şopteşte tânărul jurnalist.
Dar Kovaceff ia ipingeaua din cuier şi o ţine lui Sarafoff, care o îmbracă pe mâneci.
- Vor să plece!
- Pleacă!
- Opriţi-vă, asasinilor! strigă cei doi confraţi tăindu-le drumul spre uşe.
Dar asasinii îndrăzneţi îi împing, făcându-şi loc de trecere.
- Săriţi! Asasinii!! Sarafoff!! Kovaceff!!!
Ceilalţi doi confraţi aleargă la acest zgomot, urmaţi de toţi băieţii de la Enache. Însă, până să sosească toţi, Sarafoff şi Kovaceff au biruit şi au reuşit să ajungă la trăsura lor... În luptă, Sarafoff şi-a pierdut peruca şi, punând un picior pe scăriţa trăsurii, când vor toţi să-l înhaţe, îşi smulge barba.
Toata lumea rămâne trăsnită.
Cine?... Cine?!... Cine e Sarafoff?!
...Este inteligentul judecător de instrucţie, care ştie să scape cu atâta dibăcie de urmăririle reporterilor! este simpaticul nostru amic J. Th. Florescu, care a mandat şi ordonat etc. etc.
Dar Kovaceff?
Grefierul lui Sarafoff.
Profitând de aiurirea urmăritorilor săi, Sarafoff s-a suit cu Kovaceff în birjă şi strigă muscalului:
- Mână iute, gaspadin!
Birja porneşte în goană... Tânărul D. se acaţă ca ştrengarii de la mahala dinapoia trăsurii.
- Dă cu biciul dindărăt! strigă Kovaceff.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
