Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O bună lectură

Oricine citeşte literatura romînească, se înţelege, originală, şi se interesează de mersul ei trebuie să rămână izbit de un fenomen curios, particular zilelor noastre. Pe cînd în toate literaturile moderne versurile reprezintă în totalul producţiei o minimă parte, în literatura noastră proporţia este răsturnată: trei sferturi din ce se scrie la noi sunt versuri.

La ce să atribuim această enormă disproporţie? Desigur, uşurinţei versului şi greutăţii prozei.

Tehnica versului, care ar părea la prima vedere foarte dificilă, e desigur cu mult mai facilă decît a prozei. În limbile moderne, versul silabic nu are aproape decît două-trei regule: respectarea accentului natural al vorbei, numărul silabelor şi exactitatea rimelor, regule pe cari orice şcolar inteligent de gimnaziu le poate pricepe şi le poate aplica. Apoi, se pot scrie multe versuri cari să pară foarte convenabile, fără multă gîndire, dacă factura lor este mai mult sau mai puţin desavîrşită. Cu proza, însă, nu poate merge tot astfel. Dacă proza nu îmbracă nişte gîndiri, numaidecît la mintea deprinsă sună a sec, se denunţă singură ca lipsită de orice valoare. Afară de asta, tocmai pentru cel ce gindeşte, şi prin urmare are ceva de spus, tehnica prozei ascunde sute şi mii de secrete, a căror subtilitate ar sfida cele mai rafinate cursuri de retorică. E o artă care s-ar părea, pentru cine nu o cunoaşte, tot aşa de uşoară şi de naturală ca şi deprinderea vorbirii uzuale dar care, pentru cel ce-i ştie cîteva secrete, rămîne un vecinic deziderat. Cine a pătruns o dată în greutăţile ei s-a convins că pe deplin n-are să le poată birui niciodată.

De aici provine disproporţia cantitativă dintre producerile în versuri şi cele în proză. Pentru aceea asemenea, dintre cele dintîi, o mare parte sunt destul de curăţele, deşi foarte lipsite de originalitate şi de puternică inspiraţie; iar dintre cele puţine în proză, rare, foarte rare pot părea convenabile în înţelesul european al cuvântului. Se înţelege că vorbesc de producţiile de proză numită, într-un mod aşa de baroc, beletristică. Despre o proză de înaltă concepţiune, de gîndire superioară, de ceea ce am putea numi, cu un singur cuvînt, „o carte” — cum, de exemplu, un Machiavelli, un Carlyle, ori chiar un Taine — desigur nu poate fi pînă acum vorbă.

Astfel, pentru cititorul puţin deprins, e greu sa distingă şi sa aleagă o bucată bună din noianul vast al publicaţiilor noastre „beletristice”. Dar ce va să zică o bucată bună? E uşor de răspuns: aceea care ne poate plăti drept munca intelectuală a cititului. Prin urmare, cartea care îmi va plăti nu numai drept, ci chiar cu prisos acea muncă, pe acea carte o voi numi o carte excelentă. Ba încă, ştiindu-i cît de puţin darnici sunt, în această privinţă, poeţii şi prozatorii noştri, o voi numi, din toată inima, o carte generoasă.

Încă o dată, însă, trebuie să ne înţelegem: nu e vorba de dimensiunile, de obiectul sau de pretenţiunile unei lucrări literare; e vorba numai de raportul între osteneala ce şi-a dat spiritul meu cu dînsa citindu-o şi folosul ce el a obţinut după osteneala sa.

Sentimentul nostru de admiraţiune faţă cu lucrările de artă este analog cu sentimentul de contemplare faţă cu minunile naturii. În cea mai de nimic, în cea mai măruntă lucrare a naturei, noi vedem revelarea unei incomensurabile puteri şi unei eterne voinţe. Tot aşa, în faţa unei opere de artă, fie cît de infimă, fie cît de măreaţă, suntem apucaţi de sentimentul contemplaţiunii. Şi pentru aceea numim pe artist cu acelaşi cuvînt cu care numim şi natura — creator.

Pe cît ne mulţumeşte de mult natura creatoare cu cea mai mică porţiune a operei ei, fie aceasta o simplă celulă, pe atît ne mulţumeşte arta creatoare cu cea mai măruntă producţie a ei. Cîtuşi de puţin, şi una şi alta, să ni se manifesteze, ele vor fi covîrşit sentimentul nostru de contemplare, plătindu-ne astfel totdeauna cu prisos cheltuiala de atenţie şi meritînd astfel să le numim generoase.

Aşa, o cărticică cît de mică, numai insuflată de adevărat talent să fie, va fi o lucrare generoasă, şi o astfel de lucrare este desigur publicaţiunea d-lui Vasile Pop, intitulată Fleacuri (amintiri duioase, schiţe şi nuvelete, 77 de pagini, în editura lui Carol Müller, „Biblioteca pentru toţi”, nr. 118).

Sunt douăsprezece schiţe umoristice, de o originalitate şi de o vervă foarte rare în literatura noastră. Pe departe, ele amintesc unele din schiţele lui Mark Twain. A face o dare de seama despre o carte aşa de mică este imposibil. Fără să o cetească cineva, nu-şi poate face o idee exactă de valoarea ei după o dare de seamă, fie aceasta cît de inteligentă. E destul să spun, pentru a îndemna pe amatorii de literatură originală, că aceste mici schiţe sunt aşa de bune, îţi plătesc aşa de cu prisos munca cetitului, încît, foarte bucuros, dacă le-ai cunoscut o dată, te reîntorci la ele cu siguranţa că o a doua încercare va fi şi mai cu folos.

Am rugat pe d. Vasile Pop să ne dea din cînd în cînd concursul pentru rubrica literară a "Epocei"; d-sa a primit, şi chiar mîine vom da o schiţă umoristică a d-sale, inedită.

Epoca, 27.IV.1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA