Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cabinetul negru

Ţiu să fiu bine înţeles totdeauna că de părerile pe cari odată pe săptămână le dau în această rubrică a „Universului”, absolut nimeni altul decât mine nu poate fi făcut răspunzător.

Întrucât, precum am mai spus odată, un colaborator care iscăleşte articolele sale, nu ofensează prin indecenţă dignitatea unui organ de publicitate, directorul acestuia nu trebue tras la nici o răspundere de părerile colaboratorului, fie ele cât de cornorate.

Încep astfel, fiindcă am de gând să spun lucruri ce mă tem că au să pară monstruoase unor anume spirite, încă netămăduite de pasiunea celebrelor drepturi ale omului, cari, cu atât de sângeroasă paradă, au fost întronate acum un veac pe continentul nostru.

Marea revoluţie franceză, inspirată de raţionalismul generos al spiritelor indignate de tirania burboniană, a desfiinţat aşa numitul cabinet negru.

Toţi cititorii ştiu fireşte ce este instituţia poştei, dar poate unii nu ştiu ce însemna cabinetul negru.

Iată:

Pe vremea regelui Franţei Ludovic XIV, un ministru, prea gelos de siguranţa statului şi a coroanei, şi-a închipuit să înfiinţeze pe lângă administraţia poştală a regatului un biurou secret, compus dintr-un număr de impiegaţi de încredere, cari, sub paza strictă a directorului poştelor regale, să cam afle ce-şi tot scriu unii altora supuşii ilustrului monarch.

Aceasta s-a numit cabinetul negru.

Era o instituţie foarte bine organizată.

Multe putea afla organizatorul, — multe care-l interesau de aproape, atât pentru el cât şi pentru supuşi, — graţie activităţii acelui biurou secret.

Multe declamaţiuni s-au ţinut împotriva celebrului cabinet negru.

Spiritele vrăjmaşe tiraniei l-au descris în colori potrivite cu numele-i.

Regi şi miniştri fără nici un scrupul de omenie au pătruns în secrete de familie, în intime relaţiuni, cari trebuiau să rămână, pentru cinstea societăţii, totdeauna îngropate cu extremă discreţie în conştiinţa a cel mult două fiinţe!

Cei puternici, furând, la întunericul cabinetului negru, secrete de afaceri şi de onoare, au ruinat oameni cinstiţi, au dezolat familii.

Şi celelalte.

— A! ce infamie! auzi dumneata să caute regele să afle ce scriu eu lui frate-meu, sau unor prieteni ori prietene! Ce infamie a tiraniei!

Eu mărturisesc că nu mi se pare de loc infamă o aşa curiozitate regală, şi aceasta, nu fiindcă scriu scrisori foarte rar, ci fiindcă de câte ori scriu o scrisoare, aceea niciodată nu coprinde vreo comunicare ce n-aş putea-o face în gura mare, dacă persoana depărtată căreia îi scriu s-ar afla lângă mine.

A! dacă aş scrie cuiva o comunicare, pe care n-aş vrea s-o aibă nimeni altul decât acela, atunci atunci aş fi un prost.

Şi — acu vine ceva monstruos — dacă altcineva, decât acela căruia singur aş voi să-i fac comunicarea prin scrisoare, s-ar interesa într-un mod capital să o ştie, şi, ţinând scrisoarea mea, n-ar citi-o el înaintea adresantului — apoi atunci, de bună seamă, acela ar fi mai prost decât mine.

Căci încă n-am uitat o copilărească poveste, pe care am citit-o odinioară, foarte demult.

Un intrigant, ca să piarză pe un tânăr paj, îl denunţă pe nedrept seniorului că face curte seniorei. Seniorul scrie o scrisoare, chiamă pe tânărul şi-i ordonă să plece în goana calului şi să dea scrisoarea în mâna comandantului unei fortăreţe, unde se-nchideau în tainiţe adânci cei mai primejdioşi prizonieri politici.

Copilul nevinovat pleacă, foarte măgulit că seniorul a început să-l însărcineze cu misiuni de înaltă încredere.

Pe drum însă, întâlneşte pe mizerabilul intrigant, care îl descoase şi află cu ce misiune e însărcinat tânărul. Gelos de aceasta şi spumând de mânie că stăpânul, în loc să izgonească pe bietul paj, îl ridică în stimă, smomeşte pe prostuţ, îi ia scrisoarea şi pleacă el în fugă să o dea adresantului.

Comandantul deschide scrisoarea, o citeşte şi imediat strigă gărzilor:

— Puneţi-l în lanţuri! (adică pe intrigant) şi jos cu el, la prima-ncercare!

Fără multă vorbă, intrigantul e legat cobză, dus la beci şi supus la torturi.

Era natural să se-ntâmple aşa. Scrisoarea spunea categoric:

„Comandante, ia numaidecât pe mizerabilul care-ţi aduce aceasta din parte-mi, şi tratează-l cu toată asprimea cuvenită celui mai infam trădător!”

Se-nţelege că toată această comedie romantică se termină printr-o încheiere morală: seniorul află că pajul era nevinovat, iar intrigantul e lăsat în închisoare, ca pedeapsă pentru infama lui ţesătură.

E puerilă comedia asta şi totuşi se poate trage o matură morală din ea — anume:

Nu prea duce scrisori fără să cam ştii ce ar putea cuprinde.

Ei! statele modeme, graţie raţionalismului generos şi umanitar al marii revoluţiuni franceze, duc zi şi noapte pachete de mii şi mii de scrisori, cu aceeaşi naivitate ca intrigantul din povestea mea.

Poşta regală italiană duce, cu toată conştiinţiozitatea, la adresa d-lui Quintavalli, următoarea scrisoare dulce:

„Prea stimate amice,

În momentul când veţi primi aceasta, fiţi sigur că pe Umberto al nostru l-am pus bine, la Monza.

Profit de ocaziune ca să vă asigur încă o dată despre cele mai distinse sentimente de stimă şi consideraţiune cu cari sunt al d-voastre devotat amic şi servitor,

Gaetano Bresci”

A doua zi se ridică toată conştiinţa aparatului de stat al regatului şi pe câtă vreme se desbate dacă rămăşiţele nenorocitului Umberto trebuesc sau nu îmbălsămate, se operează călcări, perchiziţiuni, arestări şi toate cele ce urmează din aiureala unei lumi întregi.

Poşta regală română, cu toată punctualitatea, duce la Giurgiu pentru Rusciuc şi aduce de la Giurgiu pentru Bucureşti corespondenţa activă dintre domnii Dimitroff, Saraffof, Fakiroff.

Domnul Saraffof trimete şi bani d-lui Dimitroff şi-i scrie:

„Bravul meu amic,

Nu întârzia, isprăveşte-l odată pe Mihăileanu, căci mai ai şi alte treburi urgente cari te aşteaptă.”

D. Fakiroff îi scrie d-lui Dimitroff:

„Să nu cumva să primesc gazetele de duminică fără vestea despre moartea lui Mihăileanu.

Curaj! Udri nă glavă!”

Şi peste trei zile, simpaticul meu amic d. Florescu, inteligentul jude de instrucţie, asudă colecţionând interesanta corespondenţă a d-lor Dimitroff, Saraffof, Fakiroff, mai ştiu eu a cui, pe unde o poate găsi.

Cam târzior, decât... n-avem ce face!

Fireşte. Cabinetul negru era o infamă născocire a tiraniei burboniene.

Astfel de instituţiune ar ruşina timpul nostru.

Raţionalismul generos, ţâţa cu lapte bun, de la care am supt noi modernii luminoasele idei umanitare, n-ar mai putea suferi astăzi un cabinet atât de negru.

Poate însă... poate că, în ciuda acestui generos raţionalism, omenirea, mai târziu ori mai curând, să-nţeleagă că n-a făcut o prea strălucită afacere schimbând tirania lui Ludovic XIV şi a urmaşilor lui pe tirania d-lor Bresci, Dimitroff şi a semenilor dumnealor.

Universul, 28 Iulie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA