Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cam târziu...

Tîrziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de tîrziu?… despre politică, fără-ndoială.

În toiul discuţiunii, vorbind despre noul impozit asupra ţuicii, printr-o asociaţiune de idei inexplicabilă altfel decît numai prin telepatie, unul dintre ei, ca şi cum s-ar întoarce cu gîndul de foarte de departe, zice tam-nisam:

— Frate, ce s-o fi făcut Costică?… Costică Panaite… ştii…

— Costică Panaite?… Zice altul. Curios lucru! Cum ţi-a venit?… Tocma la el mă gîndeam şi eu, la Costică Panaite.

— Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeţi că m-am gîndit eu acuma, cînd ai întrebat dumneata întîi : « Frate, ce s-o fi făcut Costică? »

— ?…

— La Costică, domnule… la Costică Panaite!… Comèdie!… Aşa e… Ce s-o fi făcut bietul Costică?

— E în provincie… la o moşie, mi se pare… S-a apucat de comerţ… Nu l-am văzut, poate, de opt ani… Dar e curios lucru, domnule, cum să ne aducem aminte de el, aşa…

Şi toţi trei prietinii tac şi stau miraţi pe gînduri.

Cîtă vreme nu vorbesc, gîndurile lor umblă departe pe cărările pe cari ei le-au bătut odinioară în tinereţe, întovărăşiţi de Costică Panaite ; şi cu cît mai mult umblă acele gînduri, cu atît le reînviază în faţă, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei caracteristice.

Cînd figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în imaginaţia lor, toţi trei îi zîmhesc cu dragoste, şi unul după altul:

— Ei! aş!

— Parol?

— Ce! eşti copil!?

Dar, ca prin minune, de la uşa berăriei de-afară, se aude ca un ecou un glas străin:

— Ce! eşti copil!?

Toţi trei rămîn încremeniţi la auzul acestui ecou ce pare că vine dintr-o altă lume care a fost şi nu mai este.

Pînă să se domirească prietenii, iată că apare în uşa berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pîrlit de soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie:

— Conaşule, de la gară…

— Ei, aş! zice roşcovanul.

— E doi franci…

— Parol?

— Taxa, conaşule!

— Ce! eşti copil!?

— Costică!… Costică este!…

— E Costică! strigă prietenii, şi se ridică toţi trei, şi se reped să-l ia-n braţe, şi-l sărută care mai de care cu mai multă căldură.

Dar Costică se-ntoarce cătră birjar:

— Şi ce pofteşti acuma ?

— Încă un franc.

— Ce! eşti copil!?

Şi zicînd aceasta, dă un franc birjarului, şi se-ntoarce cătră prieteni, cari iar îl sărută.

Se aşază toţi la masă în culmea veseliei.

— Mă, Costică!… ştii tu la cine ne-am gîndit noi toţi trei adineaori?… de cine am vorbit noi acuma pînă să intri tu?

— De cine?

— De tine.

— Ei, aş!

— Zău, de tine.

— Parol?

— Parol!

— C-eşt' copil?

Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică goneşte orice gînd de plecare acasă, şi că imediat se comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă asupra activităţii lui Costică în toată vremea îndelungată de opt ani, de cînd lipseşte din Capitală.

Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul amic, după ce a renunţat acum opt ani a mai susţinea licenţa în drept, s-a hotărît a îmbrăţişa cariera de cultivator de pămînt, şi s-a dus să exploateze o moşie de munte în tovărăşie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai venit în Bucureşti decît de două-trei ori, cînd, deşi a stat aci cîte o săptămînă, nu a avut plăcerea să-ntîlnească pe vechii lui prietini, fiindcă « s-a-ncurcat cu alţii! » şi că acuma e foarte mulţumit că i-a putut în sfîrşit revedea.

După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoşi şi maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. Costică s-a mai întîlnit astă-seara şi cu alţi prietini.

Continuînd ancheta, se descopere că simpaticul amic a sosit astă-seară cu un tren întîrziat; că de la gară, s-a suit în tramvai; a mers pînă în colţ la Matache Măcelaru; acolo, simţind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colţ; acolo a-ntîlnit nişte vechi prieteni, cari beau must, şi a băut şi el…

— Vrea să mă-ncurce dumnealor… Zice: « Încă un rînd! » zic: « C-eşti copil!? »

S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol şi a venit aci.

Ceea ce e curios e că şi dînsul avea o presimţire; venind în birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră prin gînd atîtea şi-atîtea amintiri de pe vremea cînd petreceau toţi patru, studenţi săraci, împreună.

— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.

— Ei, aş! răspunde amicul Costică.

— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul.

— Parol? întreabă Costică.

— S-au dus! suspină al treilea… Am trei copii, Costică.

— C-eşt' copil?

Şi iarăşi un rînd de halbe, şi iară urmează înainte ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la Bucureşti cu o afacere foarte importantă; că a plecat de-acasă acum cîteva zile, cu intenţia să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decît peste trei zile şi jumătate, se explică uşor.

De la moşia lui, din vîrful munţilor, este o distanţă de cincizeci şi mai bine de kilometri cu trăsura pînă la Ploieşti.

S-a abătut la Vălenii de Munte şi s-a-ncurcat o noapte; apoi a ajuns la Ploieşti; s-a abătut pe la Valea Călugărească, la un prietin, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi ş-o noapte; prietenul a vrut să-l mai ţie, ca să vie amîndoi în Bucureşti; dar Costică i-a zis: « C-eşt' copil!? » şi a plecat.

— Îmi par'rău că vă-ncurcaţi la bere, zice Costică; bine, nene, acu e vreme de bere? Ai la o… mustărie, frate…

— Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul.

— Ei, aş! răspunde Costică.

— Nu m-am bolnăvit alaltăieri din două pahare! zice altul.

— Parol?

— Cea mai infamă băutură! zice al treilea.

— C-eşt' copil!?

După o pauză, Costică întrerupe tăcerea:

— Frate, n-au ăştia un mezelic, ceva? niţică pastramă…

— Ţi-ai găsit! la berărie, pastramă…

— Da ce?

— Crenvirş!

— Ei, aş!

— Or salam…

— Parol?

— Ori şvaiţer…

— C-eşt' copil!?

Şi ancheta îşi reia cursul.

Moşia unde Costică face « agricultură de fîn şi de prune », este aşezată într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime puncte ale Carpaţilor; acolo, în creierii munţilor, trăieşte el de atîta timp foarte mulţumit, departe de zgomotul Capitalii…

— Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna, nu ţi-e urît?

— Ei! aş!…

— N-aş putea iarna să stau nici o săptămînă…

— Parol?

— În sălbătecia aia…

— C-eşt' copil!?

Încă un rînd de halbe…

— Ei, aş!

— Ale din urmă.

— Parol?

— Şi pe urmă, un şvarţ!

— C-eşt' copil!?

Pînă să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cît de important va fi acest supliment, se va vedea îndată.

Prietenii ţin să afle pentru care afacere « foarte serioasă » a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mîine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad.

— Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam tîrziu!

— Ei, aş!

— S-a votat legea!

— Parol?

— Camerele s-a-nchis de sîmbăta trecută!

— … 'Ş' copil!?

Universul, 1900, 13 oct.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA