Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Câteva păreri

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm încolo orice modestie; căci e ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai ţâşni adevărul?

Aşa, de exemplu, multe ilustraţiuni literare au discutat vreo cinci ani cu înaltă căldură asupra întrebărilor:

Artă pentru artă? sau artă cu tendenţă??

Rezultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemişti a rămas să împărtăsească până la urmă opinia sa proprie.

De ce? Pentru că şi atunci s-a vorbit despre toate, despre toate, afară de un singur lucru, care, după părerea mea, ar trebui şi el pomenit măcar în treacăt.

Mă rog, câteva întrebări:

Au tendenţă piesele lui Shakespeare? — Desigur, nu.

Dar Tacit?... dar Divina Comedie? — Ba bine că nu.

Dar Le Tartuffe? — Mai ales.

Dar discursurile lui Demostene, şi, fără şovăire aş zice, toate discursurile celebre, începând cu cele antice şi isprăvind cu ale d-lui Fleva? Se înţelege că au tendenţă, căci nu s-ar putea orator politic fără tendenţă.

Poeziile lui Byron? — nu; ale lui Goethe? — nici atât; ale simpaticului nostru academic Anton Naum? — şi mai puţin. Dar ale lui Schiller, ale poeţilor noştri socialişti? — desigur că au.

Ei! asta e asta. Cui, între aceste două categorii de producători intelectuali, să acordăm stimă? Căreia dintre acele două feluri de produceri să dăm admiraţia noastră?

Care e artă şi care nu?

Dacă, deşi eşti partizan hotărât al uneia din cele două teorii, ţi-a rămas totuşi olecuţă de simţire estetică şi de pătrundere obiectivă, este greu să răspunzi la această întrebare. Căci, presupunând că ţi-a rămas acea olecuţă: eşti antitendenţionist, să zicem — nu crez să aprinzi focul cu Le Tartuffe şi cu Divina Comedie pentru ca să te delectezi la gura sobei cu volumul simpaticului academic d. A. Naum; — sau eşti tendenţionist, — sper, pentru d-ta, că în rafturile bibliotecii, alături de odele proletare sau novelele d-[n]ei Sofîa Nadejde, vei permite să stea, fără nici o deosebită pretenţie, şi L'Ecole des femmes şi As you like it pe cari, oricât de proletar ai fi, numai să fii câtuşi de puţin intelectual, n-ai să te înduri să le arunci în canal.

Dacă însă nu eşti partizan al vreunei porniri sectare, poţi foarte uşor răspunde la întrebarea de mai sus.

Care e artă şi care nu din cele două categorii de produceri, de creaţiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unul talent.

Tâlharii lui Schiller sunt o piesă cam prea slăbuţă, ca să nu zic prea mult, nu pentru tendenţele generoase şi umanitare care o inspiră, ci fiindcă Schiller este... este în Tâlharii un slăbuţ dramaturg. Iar ticălosul de Falstaff, că nu-i poţi zice mai bine, secătura aceea e un monument nepieritor al minţii omeneşti, nu doar că nu profesează tendenţe generoase, ci fiindcă e copilul lui Shakespeare, care era un tată zdravăn.

Ei! vezi, asta este lucrul pe care n-ar trebui să-l uităm niciodată când vorbim despre produceri intelectuale: ta-len-tul, şi tocmai de el nu pomenim niciodată.

O operă de artă este o fiinţă, căreia insuflătorul de viaţă nu este, nu poare fi decât talentul. Fără această flacără de viaţă, flacără mai misterioasă şi mai nedefinită decât chiar razele lui Roentgen, poţi căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice, şi nimic nu e mai altceva, faţă cu artisticul, decât artificialul.

Intre artistic şi artificial este aceeaşi deosebire ca între madama care percepe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 bani şi figurile de ceară dinăuntru.

Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent. Am zis într-adins viabilă, pentru ca dintru început să diminăm din discuţie ideea de durabilitate, atât de străină în discuţie. Adesea literaţii fac greşeala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre creaţiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămâne? Cât timp va rămânea? Aşa întrebări sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, faţă cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta viează? Căci, încă o dată, dacă are viaţă, aibă-o pentru azi, mâine sau pentru veacuri — ea va fi trăit, şi asta e condiţia fiinţei: viaţa, nu durata vieţii.

Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi la umbra unei piramide eghiptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă? Dimensiunile? Densitatea şi soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? Desigur, nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că insecta e vie, iar piramida nu.

Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, şi piramida e piramidală; insecra, născută azi-dimineaţă, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoştinţă a soarelui, şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură şi de lumină. Da, dar piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăieşte.

Aşa e şi cu opera de artă. Ea trebuie să trăiască, să vieze, şi, ca toate fiinţele[,] va avea şi ea o durată în timp. Nu am putea, cu toate ascea, să ducem prea departe comparaţia aceasta, fiindcă ne-am lovi de o deosebire mare care există între fiinţa propriu zisă şi fiinţa operă de artă.

E o ciudată deosebire!

Opera de artă are căpătată insuflarea de viaţă de la talent. Viaţa aceasta însă este numai latentă: pentru ca să devie patentă, trebuie concursul unei inteligenţe, unei priceperi şi judecăţi ale altuia.

Într-un sâmbure viaţa stă ascunsă vreme îndelungată, pândind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, condiţia exterioară propice pentru ca să ţâşnească la lumină, să încolţească, să crească, să dea roade şi seminţe altele pentru o mai departe viaţă. Ceea ce sunt căldura, lumina şi umezeala pentru sămânţă este priceperea şi judecata omenească pentru opera talentului omenesc.

Precum un bob de grâu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pământ bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părâsire şi uitare de veacuri, reînviază iarăşi la căldura ochilor pricepuţi. Sub cazmaua lucrătorului prost, care sapă să-şi croiască un drum, sar ţăndări de marmoră; el ar merge înainte cu fapta lui distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mâna; căci fiinţa în care loveşte cazmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să strige. Ea a adormit de când cei din urmă ochi pricepuţi şi-au întors privirile de la dânsa; dar la cea dântâi privire a altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta sigur şi, cu o nouă şi întreagă putere de viaţă, va chema la dânsa o lume.

Câtă vreme n-au dormit capodopere, atârnate într-un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare! Doi ochi pricepuţi le-au redeşteptat la viaţă. Se scoate, se-nţelege, din discuţie cazul de distrucţie marerială completă. Cărţile unice din biblioteca Alexandriei, templul minunat de la Efes şi altele s-au dus de-a binele fără putinţă de reîntoarcere, ca şi boabele de grâu dintr-un lan dat pradă flăcărilor.

*

Dar să ne întoarcem la talent. Ce este talentul?

De! aceasta este nu prea uşor de spus, dar poate nu de tot imposibil. Mai întâi, nu trebuie să ne grăbim. Apoi, voi cere voie cititorului să amânăm răspunsul la această întrebare pănă după ce vom fi dat un răspuns la o altă întrebare, şi anume: ce este lipsa de talent?

Orice suflet de om, fie acesta un guşat, fie cel mai rafinat artist, are o coardă întinsă, gata să sune, aşa ca să-l mulţumească până la un grad ce s-ar putea numi fericire, la contactul unor anumite împrejurări.

Guşatul, mâhnit cine ştie de ce, moţăie seara pe prispa colibii, cu ochii jumătate închişi, cu figura gravă, care n-ascunde, poate, nici un gând. Atunci, în faţă-i se ridică încet de peste coama dealului discul lunii, iar printre prunii din grădină porneşte deodată recitativul ameţitor al privighetorii. La aceste atingeri materiale, guşatul ridică fruntea, îşi pierde gravitatea normală, deschide ochii mari la lumină, apleacă urechea şi ridică degetul către locul de unde vine cântarea, zâmbind luminos cu inefabila satisfacţie a dobitocului pe care ai nemerit să-l scarpini tocmai unde-l mănâncă: e bine — e frumos!

A sunat coarda din năuntru, şi el a auzit-o. Nu cântarea neînţeleasă a privighetorii, nu razele reci ale lunii i-au făcut mulţumirea, ci sunetul coardei din năuntru la lovirea acelora. Dar luna merge înainte pe calea ştiută, privighetoarea tace, şi guşatul adoarme, — cântarea coardei din năuntru a încetat. Poate, oare, guşatul să ne arate cu vreun procedeu intelectual cam ce a fost, nu cântecul privighetorii, nu razele lunii, ci acea cântare misterioasă interioară care l-a mulţumit atâta? Poate, cum am zice, să ne întoarcă în afară şi nouă ceva din iritarea lui interioară, care pentru noi, oameni ca şi el, cu suflet ca al lui, este cel mai important fenomen al naturii?

Desigur că nu. Oare de ce? Fiindcă, deşi este înzestrat cu facultatea iritării aceleia, ca noi toţi, nu are darul, virtutea, ca unii dintre noi, de a o răstoarce prin procedeu intelectual priceperii altora.

Într-un cuvânt, pentru că n-are talent.

Lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formula de comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-a produs-o împrejurările materiale.

Pe această cale, deşi de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări.

*

După mişcarea guşatului nostru, după fiorul de caldă mulţumire care l-a trezit din aromeală, noi am văzut destul de sigur că în sufletul omului s-a petrecut ceva minunat — ceva pe lângă care şi razele de pe coama dealului, şi cântecul din grădina cu pruni sunt ca arcuşul pe lângă sunetul vioarii, nişte simpli agenţi brutali de iritare. Arcuşul l-am văzut; coarda desigur a sunat — uitaţi-vă la figura iluminată a omului. Ce folos însă? Ea singură s-a auzit pe sine, fiindcă a sunat îngropată în adâncuri ascunse; calea de acolo până la noi este închisă; de acolo până la noi nu poate sosi cea mai mică vibraţie. Dar nouă nu ne trebuie să vedem numai vioara şi arcuşul; ceva mai mult, nu ne trebuie chiar deloc să le vedem; nouă ne trebuie să auzim sunetele coardei. Guşatul este o vioară care nu se aude, arcuşul nu e bun la nimic.

Să lăsăm dar la o parte instrumentele acestea inutile nouă şi să căutăm altele. Să alergăm la o veche vioară, a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeuna gata să ne mângâie sufletul până în cele mai profunde şi tainice cute. Ia să vedem noi cum răsună acest nobil instrument când îl atinge arcuşul. Ia să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm!...

Ei!? Strălucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?

Dar Sonata s-a terminat. Să lăsăm să se stingă dulce emoţia înaltă ce ea ne-a produs-o şi să trecem la altceva.

Într-o şcoală de mahala, se zbat claie peste grămadă o mulţime de mici cetăţeni, unul mai rău crescut decât altul, făcând un zgomot haotic. Deodată, uşa se deschide, şi D. profesor intră. D. profesor este un om foarte rău şi are un nas foane comic. Copiii râd de nasul lui Domnul; dar dânsul mai are şi o riglă în mână, şi astfel, îndată ce d-sa îşi arată nasul pe uşă, zgomotul haotic, ca prin farmec, stă înţelenit locului, întocmai ca zbuciumul talazurilor la încruntarea lui Neptun, sau mai bine ca scârţâiala unui greiere pe care-l striveşti scurt sub talpă.

E linişte acuma deplină. Ochii diavolilor joacă de pe cărţi la nasul profesorului şi înapoi. Nasul acela! Toţi îl ştiu, toţi îl admiră, toţi simt nespuse încântări privindu-l. Cât au petrecut ei cu nasul acela! astfel că nu ar putea ei singuri spune cu siguranţă ce vor simţi mai mult când, trecând în altă clasă, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria că au scăpat de rigla lui reglementară sau părerea de rău că i-au pierdut nasul?

Aşadar, ce bine ar fi să poată — dacă s-ar putea — şi să scape de riglă, şi să păstreze minunatul nas! In adevăr, minunat! fiindcă acum îndată o să vezi, cititorule, că acest nas este ceva de o importanţă colosală, de o importanţă tot aşa de mare ca şi luna de pe cer. Cum asta? Fiindcă şi el, ca şi luna, poate fi un arcuş căruia nu-i trebuie decât o vioară bună ca să scoată o cântare uimitoare.

Toţi, toţi copiii din acea şcoală sunt încântaţi de nasul profesorului. Dar iată că unul dintre ei, jucându-se prin curte, găseşte o bucăţică de cărbune moale. Ce-i dă diavolului prin cap? Ridică binişor cărbunele de jos, merge furiş la zidul din dos al institutului, trage o linie, încă una, alta, mai şterge, rade, adaogă; e gata — un nas şi o riglă.

Atunci aleargă, strânge repede pe toţi camarazii împrăştiaţi la alte jucării şi-i duce la o potrivită distanţă de opera de artă. Toţi rămân uimiţi în faţa ei, cu privirea ţintă. Cu cât privirile s-aţintesc mai dinadins asupra semnelor negre de pe peretele alb, cu atât acestea devin mai calde, şi cu cât acele priviri se adâncesc, cu atât urmele de cărbune înviază. Încet-încet, ele încep să mişte, se dezlipesc binişor de perete, apoi se desprind de tot. Iată-le cum pornesc din loc cu putere deplină de viaţă, cum se apropie în faţa privitorilor, cari râd, râd cum n-au râs niciodată: este Domnul! Domnul!! Acesta este Domnul adevărat!... fiindcă e numai ceea ce ne trebuie de la Domnul — el puţin ne importă — ce simţim noi la vederea lui, aceea importă, şi aceea o avem aci întreagă. Coarda din sufletul cel mititel şi rautăcios nu numai a sunat, s-a făcut şi auzită.

Şi astfel, copiii nu mai râd acuma în clasă ca mai nainte când văd pe D. profesor; nasul acela nu mai are vechiul succes; el a fost redus la importanţa lui reală — un simplu arcuş. Băieţii ard de nerăbdare să treacă ora, ca să meargă la zidul din dos; acolo e ce e, acolo se aude cântarea cea miraculoasă.

Ei! — ziceam adineaori, după terminarea sonatei — strălucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?

Vă întreb acuma, în faţa zidului mânjit cu cărbune: ei! fost-a vreodată rigla Domnului aşa de băţoasă şi nasul d-sale aşa de comic?

*

Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omeneşti în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înţelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toţi suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.

Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, adică felul material al expresiunii, o conditie neapărată pentru ajungerea scopului ei este înţelesul uman.

Sunete, cuvinte, linii şi colori, forme — viaţa nu consistă în ele chiar, în materialitatea lor, ci în intenţiunea de a ne deştepta, prin înfăţişarea lor, un înţeles. Intenţiunea — aceasta este esenţa vieţii; expresia este numai organismul ei material.

Precum vedem, trebuie iarăşi să ne întoarcem la vechea noastră comparaţie între opera de artă şi fiinţa vie.

La fiinţa vie, organismul material este aşa întocmit, încât nici un organ în deosebi nu e independent şi n-are niciodată o funcţiune de sine stătătoare; organele au importanţă prin anumitul concurs ce-l dau pentru mânţinerea întregului complex; oricât ar fi unul chiar absolut indispensabil şi altul nu tocmai, mânţinerea întregului complex este mijlocul, scopul este viaţa; fără de dânsa, organele nu mai au raţiune de a fi; ele se desfac, se risipesc şi se topesc în largul naturii, dacă nu mai pot susţine o viaţă deosebită.

Tot aşa şi cu opera de artă.

Expresia — adică forma exterioară, organele materiale — nu are raţiune de a fi dacă ea nu face să crăiască o intenţiune.

Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele aşa potrivit, încât, din echilibrul şi concursul organelor materiale, să se poată mânţinea flacăra vieţii. Atunci când natura, în zorul nepătruns al vastei sale fabricaţiuni, scoate, din distracţie ori din pripă, o rea întocmire de organe, improprie intenţiei de funcţionare, ea se grăbeşte să spargă exemplarul, aruncă fărămăturile monstrului neviabil în topitoare, pentru ca să le toarne mai târziu într-un tipar normal.

Aceeaşi lege pentru opera de artă ca pentru fiinţe.

Dacă expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit intenţiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topeşte-n vânt, ea nu înseamnă nimica; fiindcă nu ea este scopul, ea este mijlocul, şi ca atare, în cazul acesta, nu poate servi la nimic.

Aşadar: potrivirea organelor cu viaţa, în natură — potriveala expresiunii cu intenţia, în artă.

Precum dar viaţa nu poate în natură să îmbrace decât o structură de dimensii, de proporţii şi relaţii de economie intimă, supuse imperiului necesităţii, asemenea intenţiunea artistică, pentru existenţa şi mânţinerea ei proprie, trebuie să îmbrace o formă de expresie, o structură materială cu dimen-siuni, proporţii şi relaţii de economie intimă absolut necesare.

De câte ori considerăm bine fenomenul ce-l numim viaţă, rămânem pătrunşi de un adânc sentiment de uimire. Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile şi eterne voinţe — fie acel fenomen o râmă oarbă care se târăşte lipicios pe un palmac de mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor, fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele soarelui.

Un sentiment analog ne cuprinde în faţa unei opere de artă, fie ea cât de infimă sau cât de grandioasă, fie nasul şi rigla de pe zidul din dosul şcoalei de mahala, fie Sonata Lunii — şi una, şi alta ne pătrunde prin revelarea unei infinite puteri, unei incomensurabile voinţe.

Şi pentru aceea, acelaşi atribut se cuvine să acordăm şi uneia, ca şi alteia dintre aceste două puteri — pe amândouă le numim egal, şi cu drept cuvânt, creatoare.

A crea — a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea — aceasta este puterea naturii şi a artistului.

Şi această putere la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au în deosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi.

*

Ni se întâmplă adesea să citim o carte, să ascultăm o dramă sau să privim o pictură, şi, cu toată bunăvoinţa cu care căutăm emoţiunea binefăcătoare ce o aşteptăm de la opera de artă, emoţiunea nu ne poate prinde. Este o lungă epopee sau o povestire extraordinar de îngrijită; este o dramă de un scenariu strict şi de un lux de debitare superior; este un tablou colosal de o corectitudine de desen şi de un colorit bogat şi exact. Totuşi, impresia ce ne-o fac este cu totul lipsită de puterea zguduitoare, de virtutea emoţională.

Din contra, auzim patru versuri populare, în cari prozodia este cu desăvârşire nesocotită, rima imposibilă; vedem o scenă de clovni de o simplicitate cât s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfânt bizantin, care şeade băţos între două coloane, - şi găsim la ele, fără multă osteneală, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, nici tabloul, de cari am vorbit mai sus nu ne-au putut da.

Oare de ce? Fiindcă la aceste trei modeste produceri din urmă expresia materială a îmbrăcat exact o intenţiune, şi astfel operele acestea sunt viabile; pe câtă vreme la cele trei de mai sus, expresia bogată, aparatul material exterior, a fost goală de intenţie; în cazul cel mai bun, intenţia a fost prea puţin puternică în raport cu covârşitorul aparat exterior; sufletul, dacă nu de tot nul, a fost prea mic şi organismul prea mare, ci între organism şi viaţă trebuie să fie absolută potriveală.

Într-o scenă de clowni, a cărei intenţie ar fi, de exemplu, o păcăleală puerilă, cei doi artişti întrebuinţează salturile lor, vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întru cât ele stau în legătură necesară cu intenţia, cu păcăleala. Orice suprimare a vreuneia din părţile aparatului acestuia exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea intenţiunii, şi prin suprimarea aceea s-ar trunchia înţelesul.

Pe câtă vreme dintr-o dramă a unui mare poet liric se por şterge multe şiruri, nu numai fără pagubă, ci chiar poate cu folos, din scena clownilor nu poţi suprima vreo parte, precum nu poţi cionti dintr-o fiinţă vie organele absolut necesare vieţii; din drama marelui poet poţi da afară foi întregi, precum dintr-o grămadă de obiecte neînsufleţite poţi separa o parte fără a le strica esenţa.

Într-o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidanţata si pupila lui, mândra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toţi sfinţii Castiliei şi Aragonului! Doi! Măcar unul! şi tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrânul ofensat? Credeţi că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? Nu! El se gândeşte să-i pedepsească cu mult mai aspru: le citeste un lung discurs istoric moral, în care face lista cronologică a isprăvilor şi vitejiilor marilor lui strămoşi, a[le] căror portrete sunt atârnate în salonul unde s-au întâlnit cei doi rivali, regele Carlos şi banditul Hernani.

Aceştia stau în picioare, împreună cu femeia vinovată, şi ascultă... şi ascultă; câteodată, unul din ei cutează să facă o mică întrerupere, să zică şi el măcar o vorbă de scuză; — numaidecât, asprul Silva exclamă: „Taci, nu mă-ntrerupe!" şi-şi urmează mai departe pomelnicul.

Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sunt admirabile? Fără-ndoială. Însă ce are a face? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetător şi mai mare, şi versurile lui sunt minunate. Astea nu împiedică drama lui să fie lipsită de viaţa pe care scena clovnilor o are. Acea scenă trăieşte, iar Hernani nu, şi anume, fiindcă acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă, iar din Hernani poţi tăia — ba chiar cu folos şi pentru dramă, şi mai ales pentru auditorul priceput — patru din cinci părţi, şi Hernani tot Hernani rămâne.

Cât n-ar caştiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, dacă dânsul ar avea buna inspiraţie să renunţe la academicul discurs, care prelungeşte din cale afară o situaţie atât de penibilă şi umilitoare, şi pentru el, şi pentru nobilii castilani din pereţi, şi pentru publicul din sală!?

Cu cât mai mult spune el, în supărarea lui, şi tot spune, cu atât noi înţelegem mai puţin; fiindcă noi nu înţelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr-un cum. Astfel, putem de la sunete căpăta impresia luminii de lună. Cine iubeşte muzica, şi e deprins să o înţeleagă, are să vază desigur lumină la atingerea lui sol diez al melodiei după cele patru tacte introductive ale celebrei Sonate.

Când Othello turbă de închipuita trădare şi se plimbă de colo până colo, ca o fiară nebună, mai are vreme să ţie discursuri?

Închipuiţi-vi-l pe „stupidul turc" venind în faţa scenii, luând o poză demnă şi începând să ne debiteze o tiradă în care să enumere mai întâi toate suferinţele sufletului său şi apoi toate torturile imaginabile cu care proiectează să pedepsească pe nenorocita Desdemona! Toate comparaţiile între starea sufletului său cu torturile Tartarului, toate blestemele retorice, toate ameninţările de lux poetic ne-ar face să dăm din umeri şi să zicem:

„Maurul acesta nu e gelos ca un maur ce se respectă, e numai un lăudăros oriental!"

Şi din momentul acela, n-am mai purta deloc grije de soarta năpăstuitei veneţiene.

Căci, din două una: ori e în adevăr gelos până la cumplita crimă, şi atunci n-are vreme să mai ţină discursuri, şi mai cu seamă kilometrice, şi încă în versuri distilate; ori, dacă le ţine, şi-a scos tot focul de la inimă, şi n-are să se mai potrivească, la urmă, crima deloc. Prin urmare, ori crimă fără discurs, ori discurs fără crimă.

Othello, deşi „turc stupid", o ştie bine aceasta şi, fiindcă lui crima îi trebuie, renunţă la discurs, şi foarte cuminte face.

O vorbă numai, o vorbă al cărei miez este mai substanţial decât ar putea fi conţinutul a o sută de versuri alambicate: „Cum, să-i omor?" Atâta numai poate scoate din gâtlejul înecat de turbare: „Cum?" Şi din această scurtă întrebare noi vedem limpede ce tragică soartă îi aşteaptă şi pe ea şi pe el.

Da, zic unii, dar stilul francezului e unul, şi al englezului altul.

Iată greşeala mare: a confunda stilul cu maniera. Intre stil şi manieră este aceeaşi deosebire ca între organismul necesar al fiinţei vii şi structura voită a lucrului artificial.

*

Iată două piese de teatru, două tragedii. În amândouă avem aproape aceeaşi fabulă: doi fraţi — unul, bun, prostuţ, onest, devotat tatălui şi fratelui; celalt, rău, făţarnic, invidios, intrigant, urând de moarte şi pe tată-său, şi pe frate-său. Cel rău profită de buna-credinţă a naivului bătrân, ţese o intrigă infernală şi pierde pe cel mai mic în ochii tatălui.

Într-una din piese, horopsitul, victimă persecutată, o ia razna în lume şi fuge în pădure, unde trăieşte într-o vizuină, ca un pustnic nebun. În cealaltă, horopsitul, desperat, îş ia lumea-n cap şi se face tâlhar de codru. Şi-ntr-una şi-ntr-alta, tatăl lesne crezător cade la rându-i victima mişelului intrigant.

Ia să vedem acuma ce fac cu această fabulă doi artişti deosebiţi.

Unul ne aruncă înainte persoanele fabulei şi le dă drumul să facă orice vor voi ele, cum le-o tăia capul şi cum le-o îndemna inima: să facă, în fine, tot ce sunt în stare să facă.

Celălalt ne prezentă persoanele dându-le misiunea imperativă de a ne spune cum sunt ele.

Primul, o dată ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se mai amestecă deloc, nu mai face nici o presiune morală asupră-le. El nu se mai interesează de soarta lor, de succesul sau pieirea lor: le lasă-n voia întâmplărilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeu, să-şi împlinească fiecare scrisul ei.

Cel d-al doilea, din contră, e foarte gelos de soarta persoanelor lui: o singură clipă nu le slăbeşte; se ţine pas cu pas de ele. Le ocroteşte, le persecută, le laudă, le critică, le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspunză la enigme, să dezlege şarade, le recompensează şi le pedepseşte.

Dacă, la cel dântâi, doi inşi se ceartă şi cât p-aci să-şi verse sângele, el se dă cuminte la o parte, lăsându-i să-şi împarţă părul cu furca. În cazul analog, cel d-al doilea, după ce că-i pune cu dinadinsul să se certe, apoi tot el se amestecă de-i împacă; ba, ori ajută pe cel mai slab ca să covârşească puterile celui mai tare, ori, dacă este mai simpatic acesta, îi mai dă ajutor pe dedesubt, ca să-l zdrobească pe acela cu desăvârşire. În fine, bietele persoane, bune-rele, cum ar fi, în loc să facă necontenit ce i-ar îndemna firea lor, sunt osândite să spună mereu aceea ce le suflă autorul. S-ar putea zice că persoanele acelea, dacă în adevăr ar exista, şi-au găsit beleaua cu introducătorul lor în faţa lumii.

Într-un cuvânt, la persoanele celui dintâi artist, avem o continuă confirmare a vieţii; iar la ale celui d-al doilea, un torent continuu de afirmări exterioare, fără vreo confirmare interioară.

Oricine, credem, a înţeles că am vorbit despre Glocester cu fiii săi şi despre bătrânul Moor cu Franz şi Carol.

Vorbeam de stil şi manieră. Iată — la cei dântâi e stil; la cei din urmă, manieră.

*

Cine înţelege ce este arta, orice i-ar spune aşa-numitele sentinţe fără apel ale opiniei publice, nu se va putea un moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil şi manieră.

Să încerc a ilustra această propoziţie.

Vedeţi colo, pe câmp, în revărsatul zorilor, o umbră cenuşie... Este un om... poartă la subţioară un baston ori cine ştie ce, discret aplecat spre pământ. Vedeţi-l... Cu ochiul umbrit de pălărie, ţintă-nainte, caută să apuce o cât mai largă zare. Uitaţi-vă ce stângaci păşeşte, cum se furişează de domol şi de sfios, cum evită orice pas precipitat, orice zgomot, orice atitudine ameninţătoare care ar trăda cumva vreun gând rău.

Dar, ia să ne întoarcem privirea în partea astălaltă, între zarzavaturi. Iată o altă apariţie. Foarte încruntat, un uriaş cu mânile întinse-n sus, ţinând în dreapta un toroipan ridicat. Priviţi-l cum stă mândru şi ţeapăn, hotărât să zdrobească pe oricine s-ar apropia... Poartă o legătură enormă pe cap şi e drapat ca un suveran african în vestminte bătătoare de departe la ochi. Ce grozavă înfăţişare!

Ce este acea umbră cenuşie din câmpie? Ce este băţul pe care-l ţine aplecat la subţioară? Ce este în capul de sub pălăria aplecată bine pe ochi? Băţul e o puşcă, şi-năuntru-i moartea; sub pălărie e un gând limpede şi rău. Umbra aceea stângace şi sfioasă este un dibaci şi îndrăzneţ vânător. Vai de prima victimă pe care o va întâlni! cu cât mai târzie va fi întâlnirea, cu atât mai vrăjmasă şi mai socotită lovitura!

Ia să vedem acuma şi pe voinicul fioros care păzeşte zarzavaturile. Ia să avem puţin curaj. Să ne apropiem binişor de el, să vedem ce are să facă... Iată că nu face nimica... Ne lasă să-i luăm din mână toroipanul de scaiete, ne îngăduie să-l dezbrăcăm de vestmintele lui pompoase, să-i smulgem de pe cap turbanul de paradă... Acum l-am despuiat de tot. Ce am aflat oare dedesubtul groaznicului aparat? — O cruce de prâjină cu braţele-ntinse, legate cu un crâmpei de funie de tei, purtând în vârf drept cap o veche oală spartă... Era un popondeţ!

Ce ageamii trebuie să fie păsărelele ca, de veacuri după veacuri, să se mai sperie de aceeaşi oală spartă, de aceeaşi cruce de prăjină, de acelaşi primitiv artificiu!

Exact acelaşi lucru se petrece şi în artă.

Ce ageamiu trebuie să fie spectatorul sau cititorul care nu ştie să caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei opere de artă, şi care cască gura cu bună credinţă în faţa unui torent de afirmări fără o picătură de confirmare, — confundând astfel maniera cu stilul!

*

Un tânăr de umilă extracţiune, vagabond muritor de foame, om de un temperament exaltat şi de un spirit de tot excentric, dar o inimă excelentă în fond, se înamorează din vedere, la o procesiune regală, de Regina — nu de regina nu ştiu care... de Regina Spaniei! Nebunul are curaj să înfrunte sentinelele, să sară noaptea zidurile parcului regal ca să depună, pe banca unde stă de obicei Regina, bucheţele de nişte flori cari a aflat el că-i plac cu deosebire strălucitei adorate. E un amor smintit, mortal!

Nebunul are noroc să ajungă, printr-o intrigă de curte, aproape de strălucita adorată, să devie prim-ministru al unui rege care vecinic lipseşte de lângă Regina, umblând la vânătoare. Ce face înamoratul nostru?

Credeţi că-şi dă măcar osteneala să aibă o întrevedere mai de aproape cu femeia, care e foarte dispusă să nu-l trateze cu prea multă răceală? Aş! Lasă amorul pe altă dată şi se apucă cu dinadinsul să stârpească abuzurile celorlalţi miniştri. Într-o şedinţă solemnă, prinzându-i cum se ceartă la împărţeala jafurilor din averea regatului, le face o grandioasă morală patriotică, maltratându-i în vreo două sute cincizeci de versuri. Precum declama, când l-am văzut întâia oară, că are să moară pentru Regina, aşa declamă acuma că nu se lasă nici mort până nu va regenera finanţele compromise şi administraţia coruptă ale Spaniei.

A înţeles cititorul că vorbim de „ce pauvre ver de terre amoreux d'une étoile", celebrul lacheu al lui Don Salluste, mirificul Ruy-Blas, care, ministru atotputernic, în loc să bage-n fundul pământului de viu pe infamul intrigant, cum îi era mai uşor decât a se şterge la nas, i se dă acestuia legat de mâni şi de picioare, numai şi numai de hatârul autorului!

Poftim acuma de ce s-apucă eroul nostru! Când era lihnit vagabondul, sărea zidurile castelului, sfâşiindu-şi în ţepele de fier carnea slabă de foame şi primejduindu-şi de mii de ori o viaţă păcătoasă, numai ca să aducă iubitei lui floricele. Acuma, e ministru magnific, şi numai o uşe secretă îl desparte de femeia adorată, şi totuşi, nu vrea s-o deschiză, fiind ocupat să dea consiliului de miniştri flori de retorică.

*

A! sfântă retorică!

Cu multă pietate mi-aduc aminte de savantul Cours français de Rhétorique, prima ţâţă de la care am supt laptele ştiinţei literare.

Minunată carte! şi ce bucurie mi-a făcut să aflu că principiile şi metoda bătrânului meu curs francez, în a nu mai ştiu a câtea ediţie, şi, de astă dată, în limba noastră maternă, hrăneşte şi astăzi, tot aşa de bine ca pe vremuri, inteligenţele tinerelor generaţiuni de la noi, cari-şi închină viaţa lor frumoaselor litere.

Din acest curs bătrân, dar totdauna verde, al cărui imperiu nu i-l poate uzurpa nici o inovaţie, am învăţat şi învăţăm nenumăratele feluri de stiluri — stilul... clar, concis, pompos, uşor, măreţ, simplu, sublim, pateric, larg, ornamentat, chiar înflorit şi alte multe. Tot dintr-însul am învăţat ce sunt figurile sau tropii, cum se cheamă luarea totului drept parte şi a părţii drept totul, a omului drept locu-i, a locului drept omul şcl., în fine, toate subtilele deosebiri formale între sutele şi miile de feluri a se exprima ale omului.

Toate stilurile le putem învăţa din savantul meu curs francez, afară numai de unul singur, — dar poate că de acesta nu simt încă nevoie tinerele noastre generaţiuni de literaţi.

Era o excelentă şcoală de croitorie cursul meu cu deviza clasică le style c'est l'homme, unde am învăţat să croiesc fel de fel de haine, să le cos, să le brodez, la nevoie să le cârpesc, să le repar şi să le scot petele; dar unde niciodată n-am aflat anume pentru uzul practic al cui sunt acele minunate şi deosebite vestminte; şi, necunoscând muşteriul, se-nţelege că n-am învăţat nici cum se ia măsură. Am învăţat croitoria fără a mă gândi o clipă că este o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva.

Aşa, când am ajnns şi eu calfă şi am voit să lucrez pe seama mea, când mi-a venit şi mie un muşteriu, o idee, să-mi ceară o haină ca să se poată prezenta în lume, am pus mâna aiurit în grămada de vestminte, şi am trântit în capul blond şi buclat al unui copilaş de prinţesă o mantie largă de pelerin nespălat, în spinarea unui arlechin şui o largă purpură imperială, iar pe umerii mândri ai unui tânăr Cesar, o cazacă pestriţă de paiaţă cocoşată.

Şi le-am dat drumul în lume aşa, şi lumea, care judecă pe oameni dupăvestminte, cum spune înţeleptul Nasr-ed-din-Hogia, a dat de pomană copilaşului prinţesii, s-a prosternat înaintea arlechinului, iar pe tânărul meu Cesar l-a fluierat şi huiduit!

Ce succes!... De ce?

Fiindcă un singur stil a fost uitat savantul meu curs francez să mă-nveţe, unul singur - stilul potrivit, tocmai acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil.

Nu e decât unul.

Nu ştiu cine a zis odată în glumă că e foarte uşor să faci o statuă. Nu-ţi trebuie decât o stană de piatră; în sânul ei, tocmai în mijloc, stă închis un Apollo, ca un miez viu care aşteaptă să crape coaja lemnoasă. Ei! n-ai decât să o spargi tu şi să dai drumul captivului... Iei o daltă şi un ciocan, şi scobeşti la o parte, încet-încet, ţandără cu ţandără, învelitoarea de prisos, şi Apollo apare victorios şi strălucitor. Bagă numai bine de seamă să nu-ţi scape dalta şi sa atingi miezul.

Acum poţi să scoţi pe Apollo păzind turmele şi luminând pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducându-şi carul, învingând şarpele ori cântând pe lira cu şapte coarde după jertfirea cutezătorului satir; poţi să scoţi deci un Apollo simplu, maiestos, fulgerător sau sublim — asta e chestie de stil.

— Dar bine, zic eu, care am învăţat pe de rost cursul francez de retorică; eu ştiu în câte feluri poate să mi se arate fiul Latonei, stilurile toate le cunosc, decât numai un lucru nu ştiu: cum să-i fac statua.

— Dacă nu ştii, du-te de-nvaţă, îmi răspunde glumeţul meu, şi vei vedea (dacă vei fi fost chemat să poţi învăţa) că nu-ţi trebuie deloc să cunoşti toate stilurile; îţi trebuie să cunoşti numai un stil — stilul potrivit, care le încape pe toate spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice intenţiune.

Aşa că aceea ce cursul francez îmi spunea că erau deosebite stiluri, nu erau decât variaţia de atribute ale unuia şi aceluiaşi stil, atribute cari trebuiesc ţinute în dulap închise, şi îmbrăcate numai la nevoie. Nenorocire aceluia ce va greşi haina; acela va păţi ce am păţit eu când le-am dat drumul în lume prinţişorului, arlechinului şi Cezarului schimonosit.

*

Până să ne reîntoarcem la cercetarea stilului, câteva digresiuni fără disciplină cred că nu strică.

Noi ştim că, dintre toate fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, oamenii, sunt mişcările sufleteşti ale omului. Un spirit paradoxal ar putea îndrăzni să spună că sunt două lumi întregi, două universuri. O picătură de rouă limpede ce cade din înălţimile senine, în drumul ei către pământul din care a fost sorbită-n sus, reflectă din pereţi-i tot văzduhul larg. Ceea ce, de la pereţii acestei infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, se adânceşte-n năuntrul ei, afundându-se iarăşi fără margini. Acolo, în strâmtul fund, ca şi afară-n larg, sunt iarăşi toţi sorii, toţi luceferii, toate stelele şi calea robilor. De la pereţii ei în afară, o nemărginită lume, — o altă nemărginită lume înăuntru; margine nu e în afară şi oriîncotro; asemenea în năuntru, d-a-ndăratele şi oriîncotro, margine nu e.

Aşa este şi sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii — în afară-i şi-nainte-i, oriîncotro, infinitul mare; în năuntru şi d-a-ndăratele, infinitul mic. Între aceste două infinituri, între aceste două lumi, e o ciudată şi grozavă deosebire: pe când infinitul mare este ideal, deşi palpabil, infinitul mic este singurul real, deşi impalpabil. Căzând din înălţimi, oglinda de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după punctele liniei sale de cădere: asemenea şi sufletul nostru, în trecerea-i, schimbă în adâncimile sale lumea din năuntru după schimbările lumii din afară.

Câţi stropi de rouă între cer şi pământ, atâtea oglinzi mişcătoare şi atâtea ceruri; asemenea, câţi oameni, atâtea suflete şi t0t atâtea lumi.

Şi iată dar de ce, mai mult decât tot universul cel mare ne interesează universul cel mic; fiindcă, cu cât cel dântâi se-nalţă şi se depărtează tot mai mult de noi, cu atât cel d-al doilea se adânceşte şi ne pătrunde; unul se-ntinde, celălalt se strânge; unul este, celălalt suntem — estele acela e o idee numai, acest suntem ni-i singura realitate posibilă.

Aşa, pentru înţelesul omului nu-i nimic mai important decât înţelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înţelesului la înţeles, realitatea se potenţează. Infinitul palpabil, dar ideal, se adânceşte în oglinda sferică şi devine infinitul impalpabil, dar real. Dar oglindit acuma dintr-o oglindă într-alta? O a doua adâncire, o altă lume şi mai impalpabilă, dar cu atât mai reală. Să luăm două oglinzi sferice: soarele uriaş se strânge în adâncimile uneia ca un punct; din cea dântâi, acest punct se adânceşte încă o dată în a doua, şi când a ajuns ca vârful acului de albină, atunci aruncă în focarul de reflexie cea mai intensă lumină şi căldură.

Toate aceste schimbări, toate aceste raporturi — între infinitul mare şi infinitul mic, şi apoi între acesta, devenit la rându-i mare, şi cel d-al treilea, care-l potenţează la rându-i — au totdeauna măsuri fatale din cari nu se iese. Fie oglinda imperfect sferică, neregulată, deformată, burduşită, oricum colorată, ea îşi va păstra ca atare un mod totdeuna acelaşi de oglindire — totdeauna va fi un echilibru, un chip constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte.

Dar unde ne ducem cu atâtea ciudate digresiuni fără disciplină? Ne depărtăm prea tare de obiectul vorbirii noastre, de stil... Din contra, iată că am ajuns tocmai la dânsul.

Precum stropul de rouă cade, cade mereu, căutând odihnă, asemenea, căutând odihnă, trece, mereu trece sufletul omului. Şi el e o oglindă sferică, vecinic în mişcare, rotindu-se pe axa ei şi mergând prin spaţiu ca şi corpurile cereşti. Schimbând mereu punctul de perspectivă, echilibrul nestabil şi un chip constant de raport între cum şi ce oglindeşte îi sunt neapărate ca să poată oglindi.

Pentru aceasta, — pentru a putea păstra echilibrul, — trebuie atât în rotirea, cât şi în mersul său, să stăpânească ritmul pornirii iniţiale, ale cărui faze de accelerare sau domolire, de odihnă sau de precipitare să se facă gradat şi oblu, iar nu smucit şi zdruncinat, pentru ca să nu ne strice oglinda fără a-şi putea îndeplini menirea... Numai aşa poate comunica, la rându-i, limpede imaginile ce le primeşte din afară unei alte oglinzi similare, cu care în treacăt se-ntâlneşte în această scurtă plimbare prin lumina vieţii.

Ritmul — iată esenta stilului.

*
Mişcările lumii imprimă şi sufletului nostru mişcări corespunzătoare, şi, între aceste două serii de mişcări, raporturile trebuiesc să fie de un chip totdeuna constant; fără de acesta, echilibrul nestabil, de care am vorbit, nu s-ar putea mânţine, iar înţelesul nostru, prin urmare, ar deveni imposibil.

Când ne aflăm în faţa unei lucrări de artă, fenomenul mişcării noastre sufleteşti se îndoieşte. Sufletul nostru este solicitat la o îndoită legănare şi, deci, cu atât mai necesar devine echilibrul nestabil, cu atât păstrarea chipului constant de raporturi mai indispensabilă.

Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fară un moment de repaos, un preludiu haotic fără soluţiune. Toate tonurile majore şi minore, toate modulările posibile şi imposibile, cari n-au secret pentru dânsul, le perindează pe simţitoarele clape, şi toate după nişte fatale legi, pe cari el nu le poate călca niciodată dacă nu voieşte să spargă minunatul instrument. În acel preludiu el îşi cântă sieşi, se-nţelege şi se place pe sineşi.

Dar iată că un mititel gnom se furişează sub coatele maestrului. Printre degetele titanului, cari toate joacă de colo până colo pe complexa claviatură, mititelul îşi vâră şi el mânile: nemereşte deschizăturile şi, atingând şi el cu dibăcie clapele, fără să supere câtuşi de puţin, în fuga jocului, degetele marelui maestru, suprapune seriei de acorduri ale preludiului haotic o melodie care, fiindcă e rezultanta acestuia, se potriveşte cu acesta, e realizarea lui posibilă şi raţională.

Ce cuminte, ce dibaci, ce înzestrat şi meşter mai ales trebuie să fie gnomul pentru ca să poată face fără greş un minunat tour de force!

Ei! sufletul meu e orga misterioasă; titanul, care preludează fără un moment de repaos până ce orga pierde puterea de a mai scoate măcar o notă, este lumea; iar gnomul eşd tu, tu, poetul, tu, artistul.

Ia seama bine, gnomule! Ia seama bine la tonul precis, la înţelesul adânc, la ritmul susţinut al preludiului titanic, şi improvizează-ţi în consecinţă melodia clară. Mai ales, fereşte-te nu cumva să atingi degetele foarte simţitoare ale maestrului tău acompaniator, care, necăjit că i-ai deranjat lucrarea proprie, s-ar răzbuna pe tine, făcându-ţi cântarea ta, printr-un magistral acord ţinut, monstruoasă, absurdă, imposibilă.

Te povăţuiesc, dacă eşti ageamiu, nu-ţi încurca mâinile pe o claviatură aşa de sensibilă, printre degetele unui aşa de statornic şi absolut maestru.

Când din sufletul meu, care e legănat vecinic de mişcarea lumii, tu, poet sau artist, voieşti să scoţi un acord nou, nu trebuie să uiţi că eu nu te pot asculta, te arunc departe sau fug departe de tine dacă te-ncerci la ce nu poţi bine, dacă mă sileşti să-mi stric echilibrul nestabil şi astfel să-mi poticnesc înţelesul.

Care va să zică, gnomule, dacă asta ţi-este datul tău; dacă tu, improvizatorul, eşti legat de acompaniatorul cel mare, cu care sufletul meu are legături înainte de sosirea ta sub coatele lui, atunci improvizaţia ta melodică este în esenţa ei roaba acompaniamentului. Numai inventivitatea melodică este a ta; liber eşti să-ţi alegi tonul, acordul şi momentul când să intri şi tu cu mânile tale pe claviatură; liber eşti să construieşri, pe seria eternă de acorduri ale preludiului, infinite jocuri, după generozitatea şi temperamentul fantaziei tale; toate însă trebuiesc să nu iasă din ritmul lui. Aminteri, fie cât de torturată ca structură, cât de variată ca forme, cât de bogată ca întorsături, cântarea ta va fi monstruoasă, absurdă, imposibilă.

Când, în valurile de acorduri pe un ton, lente şi solemne, ale preludiului, tu vei nemeri alt ton şi vei precipita mersul melodiei tale; sau când, pe o cascadă precipitată a lui, vei voi să te opreşti ca să faci o fioritură ad libitum, vei fi un gnom prost, care nu poate fi ascultat decât în bătaie de joc, şi care merită luat de ceafă şi aruncat cu dispreţ departe pentru îndrăzneala şi prostia lui, — fiindcă a avut neomenia să intervie cu un charivari în sublimul preludiu.

Acea dibăcie de a-ţi strecura cu o potrivită mişcare, în mersul preludiului etern, potrivita ta invenţie melodică de câteva tacte, acea virtuozitate este aceea ce numim stilul.

Un autor ne povesteşte istoria a doi prieteni, fraţi de cruce, cari se ceartă, se duşmănesc, se bat si se omoară pentru — o femeie, se-nţelege.

E o veche poveste; nu face nimica însă: daca povestitorul va fi un artist, o vom asculta încă o dată cu plăcere, precum ascultăm totdeuna un cântec din copilărie, numai să fie bine executat — lucrurile frumoase nu se-nvechesc niciodată.

Să vedem.

Artisul ne arată mai întâi ce legături strânse erau, încă din şcoala primară, între cei doi prieteni, Petru şi Paul; cum niciodată nu s-a dezminţit devotamentul şi stima unuia pentru altul; cum unul a scăpat de la moarte pe altul cu primejdia vieţii sale proprii şcl... Dar iată că Petru, care iubeşte foarte gelos pe o femeie, Tincuţa, începe a avea bănuieli în privinţa lui Paul.

Femeia e o femeie ca toate femeile cuminţi: ea nu e nebună să lupte a risipi bănuielile lui; ba, prin zâmbete cu două înţelesuri, prin protestaţii intenţionat stângace, prin lacrime ostentativ picurate, hrăneşte sistematic acele bănuieli. Femeia îşi cunoaşte bine arta: un bărbat, cu cât teme şi bănuieşte, cu atât e mai uşor de stăpânit. Ea ştie că un prietin bun al bărbatului care o iubeşte este totdenna o mare primejdie pentru imperiul ei: o ruptură între cei doi prieteni, îndepărtarea importunului, este un triumf neapărat pentru politica femeii, politică de pacinică şi neturburată stăpânire. Pentru a ajunge la acest triumf, femeia are un arsenal întreg dc arme; le poate rupe fără succes pe toate, afară de una, una supremă, dar absolut sigură.

Tincuţa începe să vorbească cu Petru numai şi numai de Paul: Paul în sus, Paul în jos; Paul e drăguţ, glumeţ, spiritual, nostim, charmant. Petre cam începe să ţâfnească. Dar iată, intră Paul: Tincuţa nu poate stăpâni un strigăt şi o mişcare de mulţumire. Cu toate că Paul e foarte grăbit, ea nu-i dă voie să plece: trebuie neapărat să dejuneze cu ei. La dejun, Petru ceartă slugile, cât p-aci să dea cu farfuria-n cap jupânesei, pe când Tincuţa şi Paul râd şi povestesc fel de fel de nimicuri. Seara, la masă, ea regretă că nu l-a poftit şi pe Paul. N-are poftă de mâncare şi stă pe gânduri, cu privirile pierdute; bate toba repede cu degetele pe masă; oftează; se scoală; e nervoasă; plânge tam-nisam fără să poată spune de ce. Apoi se culcă şi adoarme sughiţând. În fine, un cortej întreg de simptome alarmante. Peste noapte, se zvârcoleşte sub opresiunea unui vis urât; geme, dă un ţipăt, şi Petru aude clar, printre dinţii ei care scrâşnesc, un nume... Grozav!... „Ah! Paul!"

Soarta lui Paul e hotărâtă acuma. Petru a mai avut cu amicul său oarecari mici împunsături; de astă dată, ruptura trebuie făcută cu toată pompa. Se-ntâlnesc. Petru, foarte-ncruntat, îl invită, ca după vechiul lor obicei, să bea o bere împreună într-un colţ discret, pentru că are „să-i spună ceva"... Acuzări categorice şi violente de o parte... protestări de nevinovăţie de alta; şi, vorba înfierbântându-se:

„- Mişelule! Trădătorule!... pentru femeia mea...

— Neghiobule! pentru o..."

Atunci Petru se scoală drept în picioare, ia halba-n mână, o ridică dasupra frunţii vechiului său prietin şi... Câteva punte...

Şi?... şi?... zic eu în culmea neliniştii.

„Trebuie să spunem (urmează autorul) că Petru era una din acele naturi pasionate cari poartă în adâncul sufletului lor mai multe motive de turburare decât le poate da lumea de afară: ele sunt ca marea. Priviţi-o sub cerul senin, sub pâcla apăsătoare a ecuatorului, când nici o suflare cât de uşoară nu adie dasupră-i, priviţi-o cum începe-a fierbe; clocoteşte, se umflă, se ridică uriaşă; se zbate, se smacină, tot mai tare şi mai tare, tot mai iute şi mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri! Am omorât zeii! e mort Neptun! n-are cine să le mai înţelenească cu o singură-ncruntare, cu un singur semn. Uitaţi-vă ce zbucium satanic din chiar senin! Ascultaţi mugetul acesta zguduitor de ceruri! Corăbier, nu-ţi pierde vremea, atât de preţioasă pentru mântuirea sufletului tău! lasă sforile velelor şi închină-te: adâncul te cheamă nerăbdător! Uraganul năprasnic e în culme! Cine? cine l-a pornit cu aşa grozave porunci? Marea însăşi. Ea se chinuie din propriul şi profundul ei neastâmpăr. Iată sufletul omului pasionat..."

— Ce frumos stil! ce minunat! zici d-ta. Iată un model de stil pompos, grandios, sublim.

— Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un curs de retorică. Poate că în retorica d-tale oficială aşa lucru să se numească stil sublim; să-mi dai însă voie să-l numesc, cu tot respectul pentru d-ta...

— Cum?

— Stilul prost.

— Ce? Dar ăsta e stilul tutulor poeţilor celebri, ca Victor Hugo, Schiller, Lamartine, Bolintineanu...

— Poate şi al lui sfântul Ion Gură-de-Aur, tot cum zic eu rămâne.

— Dar de ce? nu-nţeleg.

— Tocmai fiindcă nu-nţelegi... Dumneata ai uitat se vede că, pe câtă vreme noi am privit împreună panorama mirifică a mării numai de hatârul unei uzate şi banale comparaţiuni, ai uitat că, departe de acel impunător spectacol, într-un colţ discret de berărie, amicul nostru Petru stă cu halba ridicată dasupra frunţii închipuitului său rival. Dumneata nu bagi de seamă, pentru că eşti distras, că cei doi vechi prieteni sunt osândiţi să mai stea mult în aceeaşi atitudine, ca grupul lui Canova, Teseu răpunând pe Minotaur, fiindcă autorul mai are încă vreo treizeci de pagini de digresiuni, cari se numesc, în critica modernă, analiză psihologică.

— Dar atunci, vrei să reduci novela la proporţiile unui simplu fapt divers de ziar, şi romanul la forma strictă a unui raport de agent poliţienesc.

— Ba nicidecum; dar plimbă-mă pe mare la vreme şi cu socoteală. Toate priveliştile mării şi toată banala d-tale ingeniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenesc cu al talazurilor îţi sunt gratuite, şi mie chiar nule. Eu voi s-auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul... Mă smulgi de lângă el printr-un marafet uzat; îmi opreşti brutal o mişcare pornită; mă plimbi pe la ecuator, pornind artificial o altă mişcare, de un ritm disparat, şi, pe când eu port grije de soarta lui Paul, înghesuit într-un colţ strâmt, d-ta cauţi a mă face să plâng soarta unui corăbier pierdut în pustiul talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meu, să te joci cu el ca un copil cu o minge, pe care o bate fără socoteală de toţi pereţii, lovind-o când cu mâna, când cu piciorul? Auzi d-ta! pentru ca să-ţi numesc sublim stilul, d-ta să-ncerci a mă face să iau o halbă drept sabia lui Damocles, şi o berărie, drept Labirintul, să confund pe Petru cu Teseu şi pe Paul cu Minotaurul!

Ei, nu! stilul care vrea să mă prostească astfel nu-l pot numi sublim; îl numesc altfel.

*

Ţi-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste bătrână? Un socru avea doi gineri, unul cărămidar şi altul zarzavagiu. Fetele moşneagului se rugau la Dumnezeu — una, să plouă din destul, ca să la crească mari zarzavaturile, alta, să fie secetă, ca să li se zbicească mai degrabă cărămizile. „Două sunteţi într-o casă, a zis bătrânul, şi nu vă mai poate Dumnezeu împăca!" Aşa e lumea noastră, ca fetele acelea, peste putinţă de împăcat, pentru că are deodată nevoi diametral opuse: câştigul şi mulţumirea unuia este paguba si contrariarea altuia.

Iată minunata invenţie a tiparului.

Ce n-ar putea spune un retor, un poet despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg? Dar ea a dat umanităţii oarbe lumina ochilor! dar ea a rupt lanţurile sclaviei! ea a ridicat din uitarea şi părăsirea seculară seminţii ce păreau blestemate la vecinic întuneric şi nenoroc, chemându-le la dignitatea vieţii istorice! ea a îmblânzit fiarele pustiilor! ea a consfinţit Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea! ea a întronat şi apără drepturile sfinte ale omenirii şi ale omului! Mă rog, ce n-a făcut?

Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca să m-aprinz aşa, din chiar senin, de entuziasm pentru invenţia tiparului, şi spun d-a dreptul, fară nevoie de punte de exclamaţie, că ea a fost un mare noroc pe de o parte, dar pe de alta şi o mare pagubă. Acestei invenţii, e adevărat, îi datorim o însemnată parte a progresului material, prin dezvoltarea ştiinţei, prin împrăştiarea multiplă şi repede a cunoştinţelor pozitive; dar tot aşa de adevărat este că pe calea artei literelor, invenţia tiparului nu numai că n-a făcut vreun mare bine, dar a făcut chiar serioasă stricăciune. Iată cele două fete aşa de greu de împăcat ale moşneagului: a plouat din belşug — castraveţii uneia au crescut mari şi frumoşi, dar s-au fleşcăit cărămizile celeilalte.

Invenţia tiparului a dat naştere unei colosale erori, anume: a făcut pe oameni să crează că literatura este o lucrare de utilitate pipăită, că arta literelor este o necesitate imediată pentru societatea umană, că este menită să aducă foloase imediate, practice şi pozitive.

Aşa, s-a confundat cântecul fără folos cu o reţetă de leac sigur, s-a confundat floarea inutilă cu rodul util. Toată lumea s-a pus cu furie pe cultura florilor; n-a rămas palmac de pământ neînflorit, şi turma omenească, dând năvală în vasta livede, s-a apucat să pască cu nesaţiu la flori — flori, flori şi iar flori.

Aşa, nu se mai ştie astăzi deosebi floare de floare; toate sunt bune de păscut: laptele-cucului, ca şi rara floare a alunului, trandafirul de Siras, ca şi floarea scaietului de pe marginea drumului. Şi nu e gură care, rumegându-şi ce a păscut, să nu aibă mica sa exclamaţie de mulţumire ori de dezaprobare, în orice caz de afirmare a competenţii, sensibilităţii şi autorităţii gustului său personal... Asta-i bună! excelentă! îmi place! asta n-o înţeleg! asta nu are gustul destul de picant! Asta trebuia mai coaptă! asta e veştedă! asta e numai pârguită!

Şi asta se cheamă vastitatea literaturii moderne şi popularizarea artei literelor; toţi o cultivă, toţi o pasc, toţi o rumegă.

Aşa, s-au născut stilurile infinite, şi şcolile, şi autorităţile, şi curentele, şi modele, şi reputaţiile. Aşa, precum se zicea odinioară că, pe faţa pământului, nu e o clipă fără o moarte şi fără o naştere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori şi păscutul a trei.

Din vârful munţilor şi până-n fundul văilor, sfârâie roatele tipografiilor fără minută de odihnă, vărsând clăi de flori pentru turma rumegătoare, şi tot nu-i pot birui teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită cu cât procesul digestiunii este mai zadarnic şi mai fără folos de hrană: o simplă iritare de funcţiuni fiziologice fără urmă de câştig pentru organism — sacâz morfolit şi murdărit degeaba în bale.

De aci, rezultă apoi că florile rare, cari trebuiau să înfrumuseţeze livedea, se pierd înăbuşite în belşugul vast al bumienilor, cari trebuiau plivite şi distruse. De aci, rezultă că atunci când vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri ce poate să-ţi dea floarea, frumuseţe si miros, iar nu gust şi hrană, trebuie să te-ntorci la câteva glastre vechi de-acasă; în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găseşti ce-ţi trebuie.

„Coetera desiderantur", astea sunt cuvintele cari ţin loc de „sfârşit" după ultima fraza neisprăvită a operei clasice, ce ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Coetera desiderantur! precum se doresc braţele pierdute ale Venerii, precum se doreşte restul grupului. Unde e tânărul şi uşuratecul Paris? unde e nobilul braţ care primea mărul? unde o fi coetera acelea, magistrala încheiare a lui Tacit?

— A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o.

— Ba nu, răspunz eu; deloc.

Fără tipar, am avut-o, o am măcar până la coetera desiderantur, şi mă mulţumesc cu atâta, cu tot regretul pentru cele pierdute. Dar dacă era tiparul, o pierdeam toată: floarea se pierdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al buruienilor. N-am încredere în judecata mea până într-atâta, şi cu atât mai puţin în a altora, încât să crez că, dintr-un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunţa o floare nobilă înecată în umbra deasă.

Aşa, încă o dată, rezultatele tiparului pe calea practică şi utilă sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere, însă, ele sunt nenorocite: pe calea dântâi ne ajută să găsim la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur să pierdem.

*

Dar ce are a face invenţia tiparului cu cestiunile estetice? Are mult a face, şi despre aceasta s-ar putea scrie mai multe de câte pot încăpea într-un cadru strâmt ca al notiţelor de faţă.

Oricât ar fi cineva de înaintat în vederile politice, oricât ar crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului intelectual şi moral al unei societăţi, şi numai din treptata egalizare a condiţiilor de trai al indivizilor, poate rezulta ordinea ideală a statului şi culmea de înflorire a speţei umane, — trebuie să recunoască un lucru, că niciodată nu se vor egaliza puterile şi virtuţile particulare ale indivizilor. În lumea viitoare, în lumea pe care cel mai extrem utopist o poate visa, vor fi diferenţe de închipuire, de judecată şi de gust de la individ la individ.

Cel mai extrem utopist nu şi-ar putea, credem, închipui o lume compusă din indivizi absolut deopotrivă la spirit, o lume în care toţi indivizii să fie egal de talentaţi sau lipsiţi de talent, egal de inteligenţi sau egal de proşti. Mai înţeleg să nu crează cineva că la un moment dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit decât toată lumea; oricine, care se simte singur zicând noi decât zicând eu, are dreptul să se mândrească de concursul anonim ce el îl dă lumii ca să o facă mai de spirit decât celebrul bărbat. Dar ceea ce n-ar fi de înţeles ar fi să-şi închipuie cineva o vreme când, în toată lumea, fiecare să aibă tot atâta spirit ca domnul Voltaire.

Aşa, fiind, talentele, mai mult sau mai puţin numeroase la un moment dat, vor fi în lumea aceasta vecinic nişte excepţiuni; asemenea, şi cei ce le vor înţelege acele talente vor fi iarăşi nişte excepţiuni mai mult sau mai puţin frecuente; totdeuna, însă, imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până în vârful nasului, şi văd cât le trebuie. Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi totdeuna numai câţiva, un foarte restrâns număr: aceia vor însemna cultura şi progresul lumii întregi, aceia vor putea să dea un înţeles altul continuităţii speciei umane decât al continuităţii altor speţe animale.

Şi pentru acestea, ei trebuiesc, în afară de tot ce e vanabil, local şi trecător, să penetreze în lumea aceasta, adică în raportul dintre ea şi om, ceea ce este constant, general şi vecinic.

Trebuie să înteleagă dar orişicine ce grea e sarcina acestor puţini, — sarcina artiştilor şi gânditorilor, — si cum trebuie ea să se îngreuneze cu cât mai multe generaţiuni se succed, pentru că, cu cât mai târziu e venit artistul sau gânditorul în lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie pentru a covârşi capitalul din ce în ce sporit de gândire umană, şi pentru a găsi forma nouă.

Ce se-ntâmplă de când cu tiparul?

Frumoasa sarcină a gânditorului sau artistului gaseşte mijlocul de răspândire şi de păstrare sigur în această minunată invenţie, e prea adevărat; dar de aci a rezultat zadarnica şi pernicioasa închipuire că orişicine, numai buna-voinţă să nu-i lipsească, se poate înscrie voluntar în rândurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a găsit. Orice cap sec, orice minte săracă, şi, ce e asemenea rău, orice om cu bun-simţ sau exemplar de duzină a renunţat la onorabila stare de simplu fiu şi apoi de tată de familie, pentru a juca un rol distins în umanitate. Toţi fiii şi taţii din milioanele de duzine au înţeles pe semenul lor mai bine decât pe un altul, şi astfel s-au ridicat de jos legioanele de moralişti generoşi, poeţii şi criticii umanitari şi şarlatanii ideologi, mistici, simbolişti, naturalişti şi profeţii sociologi etc., cari au înecat în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inşi aleşi de sus, aiurind mintea lumii întregi, ce nu s-a prea arătat de astă dată să aibă mai mult spirit decât domnul Voltaire.

Şi n-are a face invenţia tiparului cu arta literelor?

Dar pe toate foile de papirus şi pe toate fâşiile de pergament nu s-a făcut atâta artă în două civilizaţii antice întregi câtă se face într-un an numai pe hârtia de la Letea!

*

Şi acum să ne întoarcem iar la talent.

Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e sa-i tăgăduiască talentul de care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda şi cu stima nu vei ajunge să mulţumeşti pe un om lipsit de talent atâta cât îl poţi mâhni cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pe care nu-l are. Un poet închipuit nu se va măguli atâta de aplauzele unanime ale cunoscătorilor pe cât se va irita de critica sau indiferenţa unui singur amator.

E ciudat. Omului înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indiferentă judecata altuia despre operele sale; el are atâta încredere în puterea lui de expresie, încât, şi când se aude lăudat, şi când se aude criticat, în faţa şi a aplauzelor, şi a bârfirilor, şi a indiferenţii, el îşi râde în barbă, sigur fiind că foarte rar îl poate pricepe cineva mai bine şi-l poate apreţia mai exact decât se pricepe şi se apreciază el însuşi. Din această siguranţă rezultă nealterarea personalităţii adevăratului artist, cu toate stăruitoarele păreri multiple şi varii ale criticei şi ale amatorilor; din această neclintită încredere în sine rezultă neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susţinută a stilului, dispreţul pentru gustul contimporanilor şi, prin urmare, pentru o manieră simpatică acestora — manieră care i-ar garanta un succes facil — şi dispreţul pentru orice imitaţie a vreunui model anterior sau contimporan. În fine, pentru adevăratul artist, opinia publică nu există mai mult şi nu-i poate inspira mai multă consideraţie decât animalele fabuloase.

Rareori, foarte rare, adevăratul artist va asculta cu oarecare încredere părerea cuiva în privinţă-i. Acea părere trebuie să fie îndelung încercată de el până să capete autoritate. De aceea, îmi pare atât de ridicul amatorul care tam-nisam îşi dă artistului părerea sa asupra cutărui sau cutărei lucrări a acestuia — fie că-i găseşte cusururi, fie, mai ales, că o admiră.

Dar ia să vedem pe omul care-şi închipuie a avea un talent pe care nu-l are. Pentru el opinia publică e suverană. El, după ce dă la lumină o producere, umblă zi şi noapte să strângă sufrajele amatorilor cari, toate, pentru el sunt valabile; cele cari-l aplaudă îl încântă; cele cari-l condamnă îl amărăsc. El discută bucuros cu oricine despre producţia propriului său talent, şi, atribuind lipsa de admiraţie numai şi numai nepătrunderii, e gata totdeuna să facă amănunţite explicaţiuni asupra operii sale. Părerile altora despre talentul său sunt o hrană de carc el nu se poate sătura oricât s-ar îndopa; aşa, dacă nu-l admiri, măcar batjocoreşte-l; dacă nu-l aplauzi, măcar fluieră-l; dă-ţi însă numaidecât o părere. Consideră-l orişicum, numai consideră-l: el n-are încredere în sine, şi astfel, sufletul lui, care mereu şovăie, are nevoie de o proptea, fie aceea într-o parte sau în alta.

După părerile pe cari le adună de prin toate răspântiile, el îşi modifică judecata despre propriile lui produceri; după curentele opiniei publice, îşi face o programă; după succesele obţinute de alţii, îşi croieşte o manieră ce i se pare sigură. Şi astfel, deşi sunt atâta de rare-n lume talentele originale, avem atâţia artişti! Pentru aceea, toate fenomenele, atât cosmice, cât şi sufleteşti, cărora le-a fost dat un curs valabil de către un talent oarecare, ajung foarte curând demonetizate prin năvălirea valurilor de falsificări.

Aşa s-a întâmplat cu frumoasa antiteză a „trandafirului cu spinul"; aşa a ajuns dezgustătoare tânăra „Primăvară" şi nesărate dulcile zile ale lui mai; aşa, luna, mai întâi, din luminoasă ce era, a ajuns întunecoasă ca „un glob de aur", pentru ca, mai apoi, „stăpână a mării", să fie cu desăvârşire compromisă.

Tot aşa şi cu libertatea, cu patria, cu amorul, cu pesimismul şcl... stilul omului de talent a fost considerat de mulţimea secăturilor numai în partea lui externă. Acestei părţi externe fac ele greşeala să-i atribuie succesul talentului, şi acestei greşeli datorim potopul producerilor de manieră în arte şi-n litere.

*

Îl prinde sau nu-l prinde — iată două expresiuni populare românesti foarte ciudate, în cari încape tot înţelesul frumosului: în ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului şi stilului.

Vedem într-un teatru de stat un actor vechi şi experimentat, cu o reputaţie consacrată de întreaga opinie publică, jucând un rol imponant. Tot ce se cheamă aparat teatral e întrebuinţat cu o perfectă pricepere şi dibăcie după regula strictă a şcoalei — costum, plastică, declamaţie. Omul îşi pune toată bunăvoinţa, se repede, se-nţepeneşte maiestos, ţipă, sforăie, ori sare, ţopăie, face toate contorsiunile şi strâmbăturile, după cum rolul e tragic sau comic — în zadar, ne lasă reci; pentru ce? — pentru că nu-l prinde.

Pe câtă vreme, colo, în circul ambulant, tăbărât pentru câteva zile în mijlocul bâlciului, vedeţi pe acest nenorocit clown, cu făina groasă lipită pe sudoarea feţii, cu atât mai zdrenţeros şi mai murdar, cu cât prin acoperişul sfâşiat al circului inundă de toate părţile lumina soarelui. Domnişoara, prima şi ultima călăreaţă de forţă a companiei, dă târcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb, care numără atâtea succese. Clownul îi face o curte stăruitoare, urmărind-o în toate mişcările. La un moment, curtizanul găseşte prilej s-o ciupească de braţul ei foarte roşcat, care n-ar fi pierdut mult din admiraţia publică dacă era îmbrăcat. Atunci mândra călăreaţă îi trage un bobârnac în nas, care pocneşte ca un pistol; apoi numaidecât dă o biciuşcă bătrânului armăsar, şi dispare în galop. Indrăzneţul pedepsit a căzut, şi clasica băşică a făcut ecoul nasului; înamoratul se ridică şi pleacă orbit, ţinându-se de amândouă părţile lovite, plângând şi strâmbându-se într-un chip oribil. Râsul publicului e irezistibil: l-a prins.

Aşa e în toate artele, dar absolut în toate.

Iată pe bulevard o statuă enormă. Marmora e de preţ şi figura pe care ne-o înfăţişează este a unui bărbat ilustru. Este o operă foarte scumpă a unui artist de mare reputaţie. Ilustrul răposat e înfăţişat în postura unui orator care salută cu modestie publicul, pe când acesta, entuziast, îi încoronează un discurs superb cu aplauze unanime şi prelungite. E o operă de execuţie, cum ar zice amicul meu Gion, impecabilissimă. Asemănarea cu răposatul este izbitoare, deşi, se-nţelege, tipul e idealizat; în fine, o operă fără cusur. Toare bune: şi postură, şi asemănare, şi idealizare, şi orice pofteşti; dar - nu-l prinde pe răposatul deloc.

Iată însă că găsesc în grădina marelui om, la Moşi, cu cinci bani, un popă de turtă dulce. Minunatul părinte! e aşa de cuvios — cu barba şi sprâncenile lui albe de zahăr, — cu ochii lui, două cofeturi albastre de colivă, îndreptati în sus, către cer, ca si cum ar invoca iertare pentru pâcatele oamenilor răi şi zavistnici, — cu dreapta ridicată, gata a blagoslovi ca un mucenic pe cel care are să-l mănânce! E de turtă dulce părintele, nu de marmoră; e ieftin de tot, şi de o execuţie pecabilissimă; dar n-ai ce-i face — îl prinde.

Pe o pânză de respectabile dimensiuni, vedem o intrare triumfală a unui strălucit împărat — oameni de arme, burgheji, popor, figuri alegorice etc., o splendidă punere-n scenă. E o compoziţie magistrală şi savantă. De la vârful pintenilor până la vârful penelor, totul e studiat cu scumpătate; nici o aluniţă istorică nu lipseşte de pe vreo figură, fie chiar alegorică, şi toate chipurile acelei multiple lumi sunt penetrate de solemnitatea circumstanţei. Ceva mai mult: minunata pânză poartă iscălitura unui artist pe care opinia publică l-a consacrat — Makart... Toate bune, dar numai de un lucru e păcat: de la impunătorul împărat ţeapăn pe calul lui tot aşa de ţeapăn şi până la cel din urmă dobitoc din mulţime — pe nici unul nu-l prinde.

Pe câtă vreme ia să vedem acest alt triumf. Iată un căţel, un Dackl, care a căpătat premiul întâi la concursul primei internaţionale expoziţiuni canine, şi care, încărcat de coroane, trece printre toţi concurenţii de speţa lui cu o legitimă mândrie suverană (Fliegende Blätter, no. 2.646, pag. 148). Toţi îl privesc cu deosebite sentimente, de la invidia cea mai vânătă până la cea mai sinceră admiraţie, pe când el, abia plecându-şi ochii, aproape închişi de fumul gloriei, înaintează încet şi măreţ. Iată un triumf... Sunt nişte câini, e adevărat; e un desen pe o pagină mică, semnată de un caricaturist obscur, A. Roeseler — dar pe toţi îi prinde.

Aşa e şi-n arhitectură, aşa şi în muzică. Înşiră cât pofteşti colonade după colonade; aşează-le dasupra domuri şi domuleţe; îngrămădeşte pretutindeni decoraţii; întrebuinţează zece contrabase, opt tromboane, patru tobe mari şi patru sute de voci — degeaba, dacă nu te prinde.

Aşa e şi-n literatură. Toarnă sute de mii de versuri ori de rânduri de proză; cântă toate stelele, luna, soarele, patimile, nimicnicia, eternitatea — degeaba, dacă nu te prinde.

Aşa e şi-n filosofie şi-n critică. Clădeşte cele mai trans-ce[n]dentale, cele mai profunde şi mai nalte tractate, cu tot aparatul posibil de erudiţiune; combină cele mai ingenioase teorii despre artă, artă pentru artă, cu tendenţă, cu teză, cu sau fără mai ştiu eu ce — degeaba, dacă nu te prinde.

Tot aşa şi în teatru. Poţi pune să declame pe toţi eroii generoşi, toţi martirii extatici, toţi intriganţii mizerabili, toate femeile sublime ori infame, toate închipuitele împrejurări ce pot rezulta din ciocnirea patimilor şi caracterelor omeneşti, — degeaba: dacă nu te prinde, nu te prinde.

*

Rezumând cele de mai sus, zic: condiţia esenţială a operei de artă este insuflarea pe care nu i-o poate da decât talentul. Fie de orice şcoală, de orice gen, de orice dimensiune şi proporţie, aibă tendenţă sau nu, urmărească sau nu vreo teză — dacă e insuflată de un talent, opera va fi şi va trăi, puţin importă cât: o clipă, un veac, ori mai multe. Oricât va fi trăit, daca a trăit e destul. Între a nu fi şi a fi, e o nemărginire, faţă cu care deosebirile de durată a fiinţelor sunt reduse la nimic.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA