Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ce este "centrul"

La ce serveşte discuţia de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? la nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă.

Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbe, pe la nămiez, când e soarele'n putere, şi-l întrebai: Măi Muşate, ce e acuma, zi ori noapte ? - badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ăi fi, şi-ţi răspundea: Apoi de! domnule, zi este. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin numai de dragul discuţiei, şi te apucai să-i zici: Ce spui tu, măi badeo! nu vezi că-i noapte? - Muşat îşi îndrepta căciula şi, fără să mai stea la gânduri, îţi răspundea scurt: Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!

Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela - avocatul.

Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a-ţi spune dela obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa practică, avocatul are să ia dela badea Muşat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! e vorba de dat şi de luat, şi după aceea, de când cu formele astea nouă, a trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S'a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una două: Măi neiculiţă'n sus, măi omule'n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte odată că nu face atâta... Şi cu cât badea nu se lasă, cu atât i se încarcă mai rău socoteala. În zadar ţipă dreptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul şi face socoteală lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura ceea de moară stricată, închee cearta cu: Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc în cârcotă de vorbe, târît de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită până în sfârşit adevărurile moştenite dela părinţi:

Vorbă multă sărăcia omului,

Cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârlă oţet de trandafir, - şi

Dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul adevărat unul.

*

Povestea lui Muşat cu cârcotaşul: aşa o păţirăm şi noi cu Presa marelui bărbat de Stat.

Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie, şi când e chelul la masă de tigvă să nu te dai în vorbă, şi nervoşi cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul Băncii de Bucureşti; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. - Să te mai ţii, după aceea, cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de Stat! Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s'a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr'una 'ntr'alta, veni şi întrebarea că ce-o fi aceea - Centrul? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într'o doară că Centrul este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi lustruită dar fără miez, şi aşa mai departe câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.

La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: Nu-i adevărat ce spuneţi voi şi tot târgul; din contra, Centrul este un mare partid. Noi de colo: Domnule avocat, ia răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n'aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă: Centrul este un mare partid.

– Ce-i de făcut cu avocatul ăsta? ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărîrăm a-i spune astăzi ca Muşat: De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata.

*

Acum, lăsând de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem odată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte, şicane de vorbă fără fond?

Este Centrul un mare partid sau nu?

Dacă ar fi mare, buzumflarea Presei n'ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e de loc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei dela organul marelui bărbat de stat trebue să fi observat, că atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, - atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există de loc, noi nu ne sburlim, nu ne buzumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, - aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Daca Centrul este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? daca este Centrul un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi necaz? ce folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele Presei, el, Centrul, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este Centrul şi nici nu poate fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi - ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun - deşi încă tânăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.

*

În câteva rânduri foarte uşuratece ale Presei de alaltăieri, în care se demonstră iarăşi că partidul conservator aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului nostru, căci - zice d-sa - fără de un şef nu există partid. Minunată logică ! Această teorie modernă, foarte modernă, de sigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi să lămurim un lucru. Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm de loc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebue din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de stat împotrivă-ne, ...dar gluma aceasta este prea veche, s'o lăsăm deci deoparte. Partidul nostru conservator, concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica ţării în lăuntru şi 'n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebue să prevază orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat - şi sperăm a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut - îl somăm să ne spună: oare un şef în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid ? Noi suntem un partid fără şef personal, fie; Centrul însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, Centrul, n'a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să-i spunem numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somăm, la rândul nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului Centru, căci acest strălucit nume s'a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într'un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d'ale membrilor Centrului.

*

Mare, mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest Centru. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră Centrul ? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator. Acesta este cuvântul cel mare.

Care va să zică avem un număr de temperatori, cari stau în slujbele statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituesc Centrul şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când cabinetul este conservator şi când e radical. Această strânsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în niciun caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică pe atât de morală - partid politic se numeşte o seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendenţe de parvenire personală a respectivilor.

Aşa este Centrul; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

*

În sfârşit, ca să o luăm iar pe partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentrucă Centrul este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membrii ai marelui partid Centrul. Aşadar, nu prea sunt mulţi, cum vedem, şi astfel căta să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin consecuenţă şi tărie morală.

Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu Presa, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul, care ne tâcâeşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n'ai să-l schimbi!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA