Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cercetare critică asupra teatrului românesc

CRITICA TEATRALĂ ŞI PRESA NOASTRĂ

De zece ani şi mai bine, presa românească se bucură de o libertate aproape, ca să nu zicem cu totul nemărginită — stare binecuvântată, ce poate încă n-o visează cel mai democrat dintre democraţii Apusului. Nu aci este locul să judecăm daca aceasta spre folosul sau paguba publicului românesc a fost, ori să cercetăm daca presa românească, bucurându-se de o aşa desăvârşită libertate, a binemeritat-o prin înţelegerea misiunii culturale ce are presa în societăţile moderne.

Negreşit că aceste întrebări sunt, din punctul lor de vedere general, de un interes politicesc prea înalt, aşa că nu se poate trece repede şi ca uşurătate asupră-le în o introducere la o cercetare critică asupra teatrului. Cu toate acestea, dintr-un punct de vedere parţial şi de un interes destul de însemnat, obiectul acestei introduceri trebuie să fie o cercetare în treacăt asupra răspunderii ce are presa de la noi de starea actuală a teatrului românesc, ce, împotriva firii lucrului, mai-nainte de a-şi atinge culmea — către care, prin nişte bune începuturi, pornise de la întemeiarea lui — de vro câţiva ani încoace, dând mereu înapoi, a ajuns astăzi în desăvârşită decădere.

Înrâurirea puternică ce o are critica adevărată asupra mersului lucrurilor publice, în o societate deprinsă oarecum cu citirea ziarelor, este netăgăduită; de aceea ne-am gândit că bine ar fi să dăm cititorilor o critică în cunoştinţă de cauză, cum am zice, o critică „cinstită” asupra teatrului nostru, şi credem că n-am putea începe mai nemerit decât căutând a ne da seama de cum s-a făcut până astăzi îndeobşte la noi critica teatrală prin presă.

Să nu ne mai întrebăm câţi din gazetarii nostri sunt prin firea lor „chemaţi” şi “aleşi”, şi prin ştiinţa lor vrednici a face meseria de care s-au apucat; să nu mai cercetăm câţi dintre dânşii au obiceiul cinstit şi omenia de a nu scrie nimica, decât numai şi numai în deplină conştiinţă şi în cunoştinţă de cauză; mai bine să ne punem streaje condeiului, deoarece scopul nostru nu e, Doamne fereşte, să rărim cumva sin-iubirea imensei majorităţi — cum se zice parlamentariceşte — a confraţilor publicişti, ci să căutăm a ne desluşi cât se poate asupra întrebării: cum se face critica teatrală la noi?

Pentru ca să ne ajungem acest scop cu mai puţină bătaie de cap, mijlocul cel mai practic este să purcedem pe calea constatării faptelor simple.

Aşa şi facem...

Orice gazetar, de obicei, se bucură vecinic de o intrare liberă şi mai totdeauna de un scaun gratis în teatru, ba pe la soroace — după cum şi gazeta respectivă este mai mult ori mai puţin însemnată prin popularitatea ei — se bucură şi de câte o loje, tot fără bani. Apoi, gazetarul mai are uşa deschisă la toate repetiţiile teatrului, precum şi liberă trecere printre culise şi pe scenă, unde se poate găsi foarte de aproape cu multe ademeniri.

Mai pune la urmă că, îndeobşte, gazetarul se află în strânsă legătură de prieteşug cu actorii, cu actriţele şi mai ales cu întreprinzătorii şi speculatorii de teatre, cu cari adesea, dupe sfârşirea spectacolului, merge la souper: acolo, ca şi în teatru, gazetarul are scaunul său gratis; iar in urma petrecerii, lui i se încredinţează gingaşa sarcină de a ocroti onoarea şi reputaţia cutărei artiste, conducând-o până acasă...

O corupţie sistematică a oamenilor presei de către oamenii teatrului.

Astfel, prin urmare, lesne se poate desluşi cum, afară de foarte rare deosebiri, critica teatrală, în gazetele de la noi, scrisă de aşa condeie, trebuie neapărat să fie aşa cum este.

Ba încă să nu uităm a spune ceea ce este şi mai caracteristic: cele mai multe din acele rânduri de pretinsă critică sunt scrise de chiar autorii dramatici, actorii sau speculatorii de teatru despre tocmai ale căror producţii se dă seama prin ele.

Teatrul naţional este adus de speculatorii din urmă, mulţumită lipsei de orice control din partea locurilor competente, în stare de tot păcătoasă, precum oricine are ochi îl vede; cu toate astea, o critică împotriva mersului stricat al acestei instituţii cu cât va fi mai obiectivă şi mai insuflată de adevărat gust, cu atât va avea mai multă greutate să-şi găsească o coloană de ziar în care săpoatăvedea lumina tiparului.

Ba dimpotrivă...

O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toţi sfinţii, plăsmuită fără cap şi coadă după un tipic franţuzesc, scrisă într-o limbă nemaipomenită, şi care ne falsifică istoria naţională, ne molipseşte simţirea şi spiritul public, din tinereţea lor, de boalele bătrânei vieţi apuseneşti, în presa noastră se cheamă “un adevărat monument literar, menit a arăta străinilor că şi românii noştri ştiu a lucra pe tărâmul dramatic şi că sunt alături şi în talente mari, ca în tot progresul, cu fraţii de ginte de la Sena”.

Un actor, mai puţin decât o mediocritate, lipsit de către vitrega fire de orice daruri, un om ce de-abia poate să citească, şi care s-a apucat de meseria aceasta pentru că în nici un chip nu era vrednic de alta, este “iubitul nostru artist, al cărui talent admirabil în atâtea ocazii ne-a încântat prin vestitele lui creaţiuni de gener”.

O actriţă, ridiculă, necioplită, care nu poate vorbi pe scenă două vorbe de înţeles, care nu ştie carte de loc, a cărei chemare în lumea aceasta era poate să fie o harnică cusătoreasă, sau şi mai prost decât atâta, se numeşte “gingaşa şi eleganta Cutare, ce prin graţiile, talentul şi arta sa precoce a ştiut a ne smulge lacrimi în rolul cutare, care este cea mai preţioasă piatră din diadema talentului ei”.

Iar un speculator necinstit, care este în stare, spre a-şi umple punga, să jure publicului, prin un afiş-monstru, că în cutare seară are să aducă în scenă pe Ucigă-l-toaca de coadă, şi care are obiceiul de a mânca lefurile actorilor, este proclamat ca “inteligentul şi neobositul nostru director, care a ştiut atât ca artist, cât şi ca diriginte al companiei să ridice arta română la prestigiul la care numai el, cu onestitatea lui proverbială, o putea ridica...”

Şi câte şi mai câte, care mai de care...

Oricine, prin urmare, poate pricepe cât este de vinovată aceasta purtare a presei în privinţa teatrului, care este un factor foarte însemnat al culturei publice - purtare cu atât mai vinovată astăzi, după ce din averea publică s-a cheltuit aproape o jumătate de milion pentru restaurarea clădirei, deasupra căreia stă scris în litere de aur: Teatru Naţional.

Credem că nu e de prisos să aducem vorba aci că sistema de corupţie de către oamenii teatrului s-a întins nu numai asupra presei, ci şi asupra autorităţilor întemeiate prin legi tocmai spre priveghiarea şi cenzurarea mersului Teatrului Naţional. De prisos e, însă, a mai spune ca izbânda sistemei a fost aci şi mai uşoară ca cu gazetarii: fireste că nici aci nu se putea face abatere de la principiul nostru statornic că noi facem în ţara aceasta legi numai şi numai spre a avea ce să călcăm şi că autorităţile noastre sunt întemeiate nu spre paza şi aducerea la îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea şi batjocura legilor.

Încheiem această introducere, ce ne era neapărată, arătând cum că, din parte-ne, am pus de gând a da aci asupra teatrului românesc un şir de articole critice, pe cari ne vom sili a le face cât se va putea mai obiective, întru speranţa că nu puţin bine vom aduce prin ele acestei instituţiuni.

LITERATURA ÎN TEATRUL NOSTRU

Ne-am făgăduit către publicul cititor să-i dăm aici un şir de articole critice asupra teatrului românesc şi ne grăbim a ne ţine de făgăduială.

După cum am pus de gând, vom cerceta de-a rândul, întocmai cum urmează, punctele: literatura, arta, scena şi administraţia în teatrul naţional. Să lămurim, însă, că zicând teatru naţional vrem să zicem teatrul de astăzi, iar nu teatrul de altădată; că zicând literatura în teatru înţelegem repertoriul teatrului nostru de la o vreme încoace —şi astfel, fireşte, critica de faţă nu se poate întinde la o dezbatere asupra literaturii dramatice româneşti — care a cam existat odinioară — nici are de obiect a intra în istoria teatrului la noi.

Şi ca să nu acoperim zadarnic spaţiul foarte preţios al gazetei, să şi începem prin “literatura în teatrul nostru”, făcând o dare de seamă categorică asupra repertoriului acestui teatru.

În acest repertoriu, piesele se împart în trei mari categorii: localizări, plagiate şi traducţii. Afară de acestea, mai este încă o categorie foarte mică, pierdută în grămada celorlalte trei, dar pe care, pentru interesul obiectivităţii cercetării de faţă, nu trebuie s-o dăm uitării — categoria pieselor originale, cari sunt aşa de puţine că le-am putea număra pe degete.

E de neapărată nevoie, pentru a fi desluşiţi, să privim în parte fiecare din aceste categorii: aşadar, să urmăm astfel, luând mai întâi categoria cea mică.

Un străin cu minte şi cu cunoştinţă de ce va să zică cultură omenească, picat de curând în Bucureşti, şi care ar fi văzut clădirea, frumoasă pe dinăuntru, ca şi pe dinafară, a teatrului nostru, ar crede că glumim sau ne batem joc de dânsul daca i-am spune că în limba românească, afară de o singură deosebire, şi aceea nu tocmai-tocmai, n-avem nici o piesă originală cumsecade — adică nici una.

Acelei singure deosebiri — fiindcă e singură — i se cuvine o luare-aminte în parte, şi de aceea ne oprim asupra piesei Răzvan-vodă, 5 acte în versuri, de d. Hăsdeu, împotriva căreia sunt destule de zis.

Mai întâi, această “poemă dramatică”, cum o numeşte autorul, nu este clădită pe un plan de dramă, ci pe un plan de poveste, şi cum că între aceste două feluri de plan deosebirea este însemnată, nici mai încape vorbă. În o poveste, catastrofele se petrec şi se înşiră neatârnate unele de altele, neavând altă rudenie între ele decât că sunt mai mult ori mai puţin atingătoare de fiinţa aceluiaşi subiect — întocmai ca nişte mătănii: boabele între ele înseşi fiind neatârnate, sunt numai petrecute şi înşiruite pe acelaşi fir; putem tăia firul ori în ce parte şi lăsa să cază oricâte boabe: daca înnodăm firul la loc, mătăniile, deşi cu mai puţine boabe, sunt tot mătănii. Altfel, însă, trebuie să fie planul unei drame; aci, catastrofele atârnă una de alta, curg una din alta, se ţes una cu alta pentru acelaşi sfârşit, adică pentru pregătirea catastrofei celei mari, a încheierii sau a deznodământului — întocmai cum celulele organice atârnă una de alta şi se ţes între ele înseşi pentru a forma organele, cari lucrează toate spre acelaşi sfârşit, adică spre constituirea şi iconomia fiinţei; aci nu mai putem, ca la mătănii, să smulgem sau să ciuntim organele ori de unde şi oricum, fără ca să nimicim fiinţa sau cel puţin să-i zdruncinăm toată iconomia.

În poema dramatică a lui d. Hăsdeu, scene întregi, un act sau şi mai multe chiar se pot scoate fără a jicni iconomia întreagă a clădirii; scenele şi actele rămase vor fi de sine stătătoare şi ne vor da o înfăţişare, deşi mai restrânsă, totuşi, însă, deplină a unei cutare părţi din viaţa eroului.

Un alt cusur oarecum însemnat în Răzvan este şi felul versificaţiei. În mai nici unul din versurile acestei poeme nu s-a ţinut seamă de cerinţele accentelor: pretutindeni accentul firesc al vorbirii este răsturnat, astfel că rare sunt cuvintele cari, în citirea ritmică a versului unde se găsesc, să sune aşa cum se aude sunând în vorbirea obicinuită.

Cu toate astea, însă, Răzvan este şi va rămâne o bucată “cinstită” în literatura noastră, pentru că în această scriere închipuirea este sănătoasă, caracterele sunt originale şi în mare parte bine păstrate, şi multe scene sunt cu adevărat dramatice şi vrednice a mişca sufletul privitorilor; iar mai presus de toate, pentru că în Răzvan sunt gândiri curate, spuse limpede cu vorbe frumoase româneşti, de ţi-e dragă lumea să le auzi.

Afară de Răzvan — nimic.

La tot ce s-a produs ca literatură originală de teatru, câtuşi de puţin nu i se cade acest nume.

...Încercări mai puţin decât copilăreşti, lucruri ciudate şi vrednice de râs, minunăţii de absurditate — adevărate bazaconii literare... Şi nenorocirea fu pentru noi cu atât mai mare, deoarece subiectele mai tutulor acestor producţii au fost trase din istoria naţională.

Istoria naţională — care pentru noi trebuia să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute, şi căreia, spre cinstea noastră chiar, trebuia să-i dăm cinstire adâncă — a fost, tocmai la filele ei cele mai strălucite, falsificată şi mânjită în aşa-zisele “drame naţionale cu mare spectacol”, produse de nişte închipuiri sterpe sau bolnave, de minţi strâmbe ori şubrede, de capete goale de dar şi sărace de lumină.

Astfel, în o piesă ce purta măreţul titlu Mircea cel Bătrân, s-a văzut pe scena noastră eroul mare dar nenorocit al creştinătăţii, vrednicul cavaler şi domn al românilor, “încărcat de ani”, chiar în ajunul unei bătălii hotărâtoare cu păgânii, umblând noaptea prin mahalale şi fundături după... dragoste nelegiuită cu fete mari, însoţit, spre mai bună ispravă, de un mare şi mai bătrân ca el boier, stâlp al ţării, care cunoştea mai bine cotiturile şi răspântiile pe unde se găseau frumuşelele.

În Moartea lui Brâncoveanu, apoi, s-a văzut de atâtea ori părintele şi martirul redeşteptării naţionale, căpitanul viteaz al pandurilor de peste Olt, Tudor Vladimirescu, zugrăvit în caricatură pe un petec de mucava, străbătând scena ca tablou alegoric, tras cu sfori pe rotile, în o aureolă de focuri de Bengal.

Nu ne trebuie deocamdată să căutăm a şti care a fost scopul acestor lucrări, şi nu avem aci nevoie să ne întrebăm daca, pe de o parte, autorii, iar pe de alta, speculatorii de teatru, de bună sau de rea-credinţă, au batjocorit ochii şi urechile “inteligentului public” — cum zic ei — cu asemenea producţii; este destul pentru acuma să constatăm că ele, în capitală, în miezul unei naţii, ce se zice a fi oarecum înaintată pe calea culturii, au trecut ca literatură dramatică.

Care a fost cea dântâi producţie de acest soi dramatic nu se poate spune sigur, însă cea din urmă o văzurăm în zilele trecute. Cel din urmă nume de înregistrat la pomelnicul trist al monştrilor “născuţi morţi” în această aşa-zisă literatură este piesa Oştenii noştri, prin care s-a înfăţişat înaltei nobilimi şi onorabilului public bucureştean panorama strategică a Plevnei în “mărime naturală”, cu epizode din isprăvile oştenilor români în tablouri comice.

...Plevna nu se luase încă; pe pământul Bulgariei, mlaştine calde de sânge românesc fumegau; picioarele şi mâinile cari ne muncesc ţarinile în vreme de pace degerau în şanţurile redutelor; oştenii români n-aveau drept hrană decât o fărâmătură de pesmete negru muiat în văgaşul săpat de roata tunului; Curcanii — poate singurul “ceva” ce încă nu-i “putred” în ţara aceasta — seceraţi de focurile vrăjmaşe, de ger şi de foame, din atâtea mii rămăseseră atâtea sute — şi noi, autori de spirit, ştiind că în capitală sunt mulţi iubitori de privelişti plastice şi de senzaţii, le dam “Oştenii noştri, dramă naţională de ocazie cu mare spectacol”.

Ce mai trebuie zis, prin urmare, împotriva acestui din urmă păcat dramatic “de ocazie”?

Astfel, categoria pieselor originale la noi este cu totul nimica; de aceea şi repertorul teatrului românesc se compune îndeobşte numai şi numai din celelalte trei categorii mari.

Nu trebuie, cu toate astea, să uităm că mai este şi a cincea categorie, foarte minunată prin aceea că se poate amesteca şi contopi deopotrivă de nemerit cu fiecare din celelalte patru. Aceasta e categoria lucrărilor ieşite din îmbelşugatul condei al d-lui V. Alexandrescu-Ureche; însă despre aceste lucrări — fiindcă nu ne putem dumiri şi statornici în ce anume categorie din cele patru să le aşezăm — lăsăm a vorbi mai bine, pe de o parte, istoria literaturii spanioleşti, iar pe de alta, un oarecare spiritual biograf al multiscusitului Cosmuţă Popovici.

Avem deci: localizări, plagiate şi traducţii. Cum şi ce fel sunt şi aceste producţii îndeosebi, vom cerceta şi vom vedea în articolul următor.

*

O jumătate aproape din repertoriul teatrului românesc se compune din cele două mari categorii, a localizărilor şi a plagiatelor, şi toate producţiile de aceste soiuri sunt plăsmuite după piese franţuzeşti de şcoalele moderne: melodrame de bulevard şi comedii de moravuri.

De la o vreme încoace, localizarea şi plagiatul au ajuns a fi nişte adevărate boale cronice în teatrul nostru. Câţiva oameni, cărora, Dumnezeu ştie cum, le-a trăsnit prin cap că sunt “chemaţi” a scrie pentru teatru, şi cari nici nu cunosc istoria ţării, nici nu şi-au dat seama vreodată de moravurile noastre sociale, lucrează pe întrecute a dărui scena românească, în fiece an, cu fel de fel de producţii de aceste două soiuri dramatice, una mai ciudată ca alta.

Fiecare dintre aceşti scriitori minunaţi ia o piesă franţuzească, o traduce ciat-pat, îi preschimbă numele proprii originale în nume proprii româneşti, şi apoi, vorba ceea, potrivească-se, nu s-o potrivi, în trei zile localizarea e gata. Adevărul este că mai totdeuna localizarea se potriveşte ca nuca-n perete; dar nu face nimic — repertoriul teatrului naţional s-a mai înavuţit cu încă o “dramă istorică cu mare spectacol” sau cu încă o “comedie de moravuri locale”.

Astfel — pentru ca să luăm un exemplu — în o asemenea dramă istorică, anume Patrie şi domnitor, localizată după o melodramă franţuzească, Le Tisserand de Ségovie, un vodă român, de pe la leat 1500 sau şi mai-nainte, osândeşte la moarte pe cel mai viteaz şi mai credincios al său căpitan, care tocmai se întoarce biruitor de la bătaie. La această faptă de nerecunoscător, bietul vodă este împins de zizaniile şi uneltirile unor curteni mişei şi pizmaşi, cari l-au făcut să crează că vrednicul oştean are de gând, la intrarea lui în capitală ca biruitor, să facă o răscoală militărească şi, răsturnând pe m.-sa, să-i ia tronul... Deşi acel vodă s-ar părea peste măsură lesne crezător la vorbele curtenilor — calea-valea, să zicem că până aci lucrul se cam potriveşte; însă ceea ce nu se mai potriveşte de loc este urmarea istoriei, adică: oşteanul credincios, văzându-se osândit pe nedrept, fuge în fundul munţilor— ghiciţi, pentru ce? — pentru ca să clădească acolo (cu ce capital nu se spune în piesă) un aşezământ industrial, o fabrică de pânzărie, în care lucrează zi şi noapte, ca un cinstit fabricant, cu atâta sârguinţă, încât ajunge vestea până la curtea domnească despre calitatea produselor lui industriale, şi vodă, pentru încurajarea industriei naţionale, îi trimite — ghiciţi, ce? — un “brevet s.g.d.g.” făcându-l “furnizor al curţii domneşti”.

Judece fiecine: aşezăminte industriale, fabrici, încurajarea industriei naţionale cu brevete s.g.d.g. şi furnizori ai curţii în regulă — în ţara românească la leat 1500 fără ceva!

În aşa chip se fac mai toate localizările numite “drame istorice”. Şi e lucru foarte firesc, nici nu se poate altfel; căci, deşi între două întâmplări ce ar fi avut loc în deosebite locuri şi vremuri se pot găsi mai multe ori mai puţine trăsuri de asemănare; deşi oricând şi oriunde omul este om şi lumea, lume; însă, precum alte ţări, alte zile, alţi oameni — asemenea şi alte datine, alte gândiri, alte simţiri.

Poezia este, precum cu drept cuvânt s-a zis, ca şi pictura, şi mai cu seamă poezia dramatică.

Bine — omu-i om oricând şi oriunde; dar şi Stan, ca şi Bran, e om; cu toate astea, şi la chip, şi la stat, şi la port, altu-i Bran şi altu-i Stan. Daca spun unui zugrav să-mi zugrăvească pe Stan, nu-mi zugrăveşte pe un om oricare o fi, nu-mi zugrăveşte pe Bran, ci anume pe Stan, leit el, cu chipul lui, cu statul lui, cu portul lui.

Apoi, Louis XI al franţezilor şi Vlad-vodă Ţepeş al nostru au fost stăpânitori fiecare pe vremea şi în ţara lui; unul prin ştreang, altul prin ţeapă aveau obiceiul să amuţească pe nemulţumiţii supuşi şi pe protivnicii lor politici; însă pentru aste singure cuvinte, în o scriere teatrală aceste două icoane istorice se pot oare confunda, contopi sau lua una drept alta numai şi numai prin preschimbarea numelor? Nu, fiindcă poetul dramatic e ca şi zugravul: icoanele pe cari ni le arată nu după cum dânsul le botează, ci dupe asemănarea lor cunoaştem anume ale cui sunt.

Prin urmare, a lua cineva, mai ales când e lipsit de darul poeziei dramatice, a lua o piesă istorică străină, a cărei acţiune se petrece în Spania la începutul sutei XVII, şi a face, fără altă schimbare decât a numelor proprii, să se petreacă aceeaşi acţiune în ţara noastră, pe la leat 1500, este tocmai ca şi cum un zugrav, d. C.I. Stăncescu, spre pildă, ar lua o icoană veche a lui papa Clement VII şi, atârnând-o pe un perete al muzeului nostru, ar scrie dedesubtul ei: “Aceasta este icoana preasfinţitului mitropolit al Moldovei, Dosoftei — localizată de d. C.I. Stăncescu”.

De prisos a mai spune că şi în al doilea soi de localizări, cari ni se dă cu titlul de “comedii de moravuri locale”, deşi acţiunea se închipuie că ar avea loc la noi, deşi numele proprii le auzim a fi româneşti, ni se înfăţişează nişte personaje cu moravuri ce, la dreptul vorbind, chiar în Franţa, afară din raza Parisului încetează de a mai fi locale.

Închipuiască-şi cineva români, localnici din Bucureşti, Buzău ori Târgovişte, cu moravuri şi apucături de — de Sport, de High-life, de Scating-Rink, de Bursă, de Quartier Latin ori de Café Tortoni şi altele.

Multe din piesele localizate, drame ori comedii, nu tocmai rele în original, cu mult mai nemerit ar fi fost, lipsind altele mai bune, să ni se dea curate, ca simple traducţii, în loc să ni se dea scâlciate şi pocite de boala cronică a localizării cu orice preţ — şi mai ales după ce s-a văzut că o bună localizare e aproape tot aşa de grea ca şi o lucrare originală.

În adevăr, între toate localizările din repertoriul teatrului românesc, una singură se poate numi o lucrare cumsecade: Amorul doctor de d. Obedenaru, după piesa cu acelaşi nume a vestitului Molière. Această localizare produce asupra cititorului sau privitorului acelaşi efect ca şi lucrarea clasicului franţez, prin meşteşugirea cu care pe izvodul franţuzesc s-au aplicat caractere de la noi curat locale, şi prin limba românească în care s-a făcut traducţia.

Sfârşirăm cu despre localizări; să trecem, aşadar, la a treia categorie.

Plagiatele, cu toate că dintru început le-am pus într-o categorie deosebită, sunt îndeobşte tot localizări. Deosebirea între un plagiat şi o localizare este numai formală, şi adică: la plagiat meşterul localizator uită să spuie pe afiş cum că piesa, cu tot planul şi amănuntele lui, cu toate ideile şi stilul ei, este ieşită din închipuirea şi condeiul autorului adevărat; uită meşterul localizator să mărturisească cum că dânsul alt n-a făcut decât a luat piesa franţuzească, a tradus-o cum a putut şi, potrivit-nepotrivit, a preschimbat numele proprii, şi, nemulţumindu-se a trece în ochii publicului ca croitor bun-rău al piesei, ar vrea să treacă, daca se poate, ca născător al ei.

În ţările culte - dintre cari ne tot fălim că facem parte — când vreun asemenea meşter încearcă să dea ca producţie a lui aceea ce este lucrarea altuia, îşi săvârşeşte meseria aceasta, deşi cu multă meşteşugire, totuşi cu frică grozavă; rar, foarte rar, se găseşte câte un cutezător care să răpească cuiva proprietatea literară; căci în partea locului plagiatorul este nu numai înfierat amar de opinia publică, dar încă e şi tras la grea răspundere de către legile de drept comun respective. La noi, însă, plagiatul se săvârşeşte des, foarte des, de-a dreptul, făţiş şi cu o linişte sufletească vrednică de o mult mai cinstită faptă; căci adăpostul cel mai bun pentru plagiatori, adevăratul “pământ făgăduit” al acestui soi de industriali este ţara noastră — pe de o parte, fiindcă n-avem cu ţările străine, pe ai căror supuşi îi plagiăm, nici o convenţie privitoare la respectul reciproc al proprietăţii literare; iar pe de alta, fiindcă în publicitatea de la noi, ca în toate ramurile vieţii publice, cu cât cineva are mai mult toupet, vorba franţezului, cu atât e mai sigur de izbândă şi de popularitate.

E trist, dar e neapărat, cu prilejul acestor rânduri, să aducem, spre susţinerea ziselor noastre, câteva exemple de plagiaturi. Aşa, pe afişele Teatrului Naţional, din cari se pot găsi încă mustre la caz de vreo tăgăduinţă, s-a citit: “Păcatele bărbaţilor, comedie locală de d. M. Pascali”, pe câtă vreme această “comedie locală” era o simplă localizare (ca toate, nu tocmai potrivită) după piesa franţuzească, anume, Les amendes de Timothée. Apoi “Răposatul dumnealui, comedie locală de d. M. Pascali”, era numai o localizare tot din franţuzeşte, după Mon premier!; iar “Căzăturile, tot comedie locală, tot de d. M. Pascali”, nu era decât Les Invalides du mariage. Pe urmă “Gheşeftarii, comedie locală de d. Fr. Damé” şi “ Ţara şi Mihnea, dramă istorică tot de d. Fr. Damé”, nu erau decât, întâia — Mercadet, le faiseur de Balzac, iar a doua — Patrie! de Victorien Sardou.

Plagiatul, prin urmare, se practică în literatura dramatică, la noi, ziua namiaza mare, fără nici o teamă; ba încă, daca făptuitorul e prins cu ocaua mică şi apucat să dea socoteală de păcatul său literar, deocamdată îl tăgăduieşte fără... clintire, ca să nu zicem altfel; însă, văzându-se până în sfârşit înfundat, răspunde, fără a-şi vedea halul, că „toate geniile mari aşa au urmat, ca dânsul: Molière a plagiat pe Aristofan şi pe Plaut, Goethe, pe Shakespeare, şi nu mai ştiu cine, pe cutare...” Apoi, ca să se apere şi mai bine, după părerea lui, meşterul sfârşeste prin a declara că dânsul a făcut aceea ce Heine zicea despre Dumas, adică “a luat monede vechi şi, topindu-le, le-a prefăcut, ca: să le puie din nou în circulaţie, fiindcă în literatură şi în artă proprietatea nu trebuie respectată”.

Cu toată cinstirea ce, ca nişte oameni de rând, datorim ideilor unui om ales ca răposatul poet citat, nu ne putem opri a răspunde chiar aci împotriva acestor foarte greşite păreri ale lui. De către oricine orice s-ar zice, în toată lumea proprietatea artistică şi literară, ca toate: proprietaţile, este şi trebuie respectată; cu cât cineva scoate la iveală sau apără mai mult părerea primejdioasă că plagiatul ar fi legitim, desigur cu atât trebuie să fie mai sărac de proprietate literară — iar oamenii cari se îndeletnicesc a topi monedele vechi ale altora şi a le preface în monede noi spre a le cheltui dânşii se numesc în piaţă calpuzani şi în literatură plagiatori.

Încheind aci cu despre categoria a treia, ne rămâne a vorbi despre a patra şi cea din urmă în articolul viitor.

1878

TE-AR MAI PUTEA INTERESA