Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cilibi Moise

O figură remarcabilă în istoria literaturii noastre sănătoase a fost, fără-ndoială, Cilibi Moise. Iată un tip în adevăr popular, şi pe drept cuvînt. Acest — putem avea îndrăzneala a zice — filozof nativ trăia din comerţul ambulant de mărunţişuri, umblînd cu micul său magazin universal, din oraş în oraş, pe la tîrguri. Sosirea lui Cilibi Moise într-un tîrg era un eveniment care făcea totdeuna senzaţie, pentru că negustorul aducea de vînzare, pe lîngă mărunţişuri, şi cîteva cărticele de aforisme foarte gustate de public. Adesea cîştiga cu literatura lui scrisă şi cu bonimentul[1] lui spiritual mai mult decît cu negustoria: nu oricine avea nevoie de mănuşi, ciorapi, nasturi, gulere şi altele; oricine însă trebuia să-l asculte şi să ia o cărticică din "Pildele şi apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Ţara Romînească".

Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încîntătoare, pe atunci cînd începusem să ştiu citi, şi poate nu puţină influenţă a avut acea citire, şi dînsa, asupra spiritului meu. Acele minunate pilde şi apropouri, buni prietini ai copilăriei mele, erau pierdute de mult. D. Scbwarzfeld, cunoscutul bibliofil, căutîndu-le cu multă răbdare, a avut norocul să le regăsească şi să ni le redea, după metoda folcloristică, acea metodă care consistă în a respecta cu scumpătate ultima formă dubioasă a unei produceri intelectuale, fără mai multă consideraţie pentru gîndul sigur al autorului — cum ar zice, poate, Cilibi Moise: o metodă după care adună cineva nucile risipite mai mult de hatîrul cojilor decît de al miezului (dar despre asta, poate, altă dată mai pe larg). Oricum, d. Scbwarzfeld a făcut un însemnat serviciu literaturii noastre redîndu-ne rătăcitele pilde şi apropouri, serviciu de care trebuie să-i mulţumim. Le-am recitit cu dragoste aceste bătrine prietine din copilărie. E drept că astăzi îmi plac mai mult acelea pe cari nu le-nţelegeam bine odinioară şi viceversa. Aşa, cele cari odinioară mă fermecau — despre Dumnezeu, onoare, noroc, femei, patrie, copii, moarte, viaţă, înţelepciune, adevăr etc. — deşi unele spirituale, îmi par astăzi banale şi prea fără de caracter. Cîteva specimene fără multă dezbatere sau comentări.

(urmează exemplele)

La dreptul vorbind, pentru un spirit aşa de original ca al filozofului nostru, acestea nu sînt decît bagaj literar, aşa-numitul procedeu profesional. Dar mărgăritarele lui fine nu sunt aici, sunt acolo unde el, cu aceeaşi clasică bonomie orientală a legendarului Nastratin Hogea, vorbeşte despre el însuşi, despre lipsa lui de noroc, care luptă să-i covîrşească înţeleapta răbdare, despre păţaniile lui proprii; sunt acolo mărgăritarele lui fine, unde, cu un delicios zîmbet de amăriciune, îşi biciuieşte soarta rea; acolo unde, cu un superior humor, îşi bate joc de necazurile vieţii lui proprii ca de ale alteia.

A fost un copil cuminte, dar fără noroc, al unui tată odinioară negustor cu dare de mînă ş-apoi scăpătat — rămas sărac — în urmă, om împovărat de o familie numeroasă, o spuză de copii neprocopsiţi, susţinîndu-i cu o muncă neobosită de mărunţişar ambulant, în care biruia mai bine „cu gura” decît cu marfa, mai mult cu filozofia decît cu daravera — om sentimental, foarte moral În faptă, ca şi in precepte, dar, mai presus de toate, om de un eminent spirit. Iată cum acest alt Nastratin Hogea vorbeşte despre sineşi:

(urmează exemplele)

TE-AR MAI PUTEA INTERESA