Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cometa Falb

Ziua de 1 noemvrie a trecut, din norocire, ca toate zilele.

Sinistra proorocire astronomică a renumitului geolog austriac nu s-a izbîndit: Falb propune şi Dumnezeu dispune.

Atît mai bine!

Acu, că ni-i spiritul mai limpede şi inima mai liniştită, aş putea face o prinsoare:

Dintre cîţi ştiau de spusa lui Falb, de la cel mai din urmă poltron pînă la cel mai hotărît dispreţuitor al morţii, nici un om în toate minţile n-a fost, la apropierea ceasului, cu desăvîrşire lipsit de grije; dacă nu de grije, măcar de un neastîmpăr neplăcut; dacă nici de asta, măcar de o netălmăcită şi furnicătoare nerăbdare.

*

Cam cu vreo săptămînă înainte de ziua fatală, am citit cu sfinţenie toate gazetele, urmărind numai şi numai ştirile despre sfîrşitul lumii.

Notiţele, reportajurile şi interviewurile ziarelor în privinţa tristului sfîrşit al planetei nu mi-erau însă de ajuns. Îmi trebuia ceva mai pe larg.

Să spun însă în treacăt ce lucru ciudat se petrecea în spiritul meu: pe de o parte căutam cu dinadinsul să găsesc păreri savante cari să tăgăduiască posibilitatea cataclismului; iar pe de altă parte, şi mai cu dinadinsul dedeam crezămînt părerilor cari înclinau a confirma prevederile lui Falb.

Îmi plăceau cele dintîi, dar cele de-al doilea mă stăpîneau.

Am zis că-mi trebuia ceva mai larg decît fugitivele note ale ziarelor. Am alergat dar la enciclopedii.

*

Înarmat cu date pozitive şi cu nume în orice caz mai ilustre decît ale domnului Falb (Seneca, Newton, Kepler, Herschell, pater Secchi, Faye etc.), am pornit să îndeplinesc o nobilă misiune; am alergat să-mbărbătez sufletele clătinate, minţile aiurite de apropierea dezastrului haotic.

Credeam în ce spuneam? — Nu ştiu.

Credeau acei ce m-ascultau? — Nu crez.

Şi cu toate astea, ce limpede expunere, ce argumentare fără greş!

Întîi, partea istorică…

Seneca cel dintîi expune într un chip magistral cunoştinţele străvechilor chaldei asupra cometelor, şi, din spusele lui, se vede că noi modernii nu ştim, în privinţa acestor stele rătăcitoare, cu mult mai mult decît ştiau chaldeii.

Da, dar în orice caz ştim mai mult.

*
De exemplu, ştim că o cometă, este un corp care descrie împrejurul soarelui o elipsă extraordinar de lunguiaţă, a cărei linie o calculează astronomii exact, afară de cazurile cînd cometa îşi schimbă mersul, ceea ce se întîmplă foarte adesea.

Mai ştim — şi asta trebuie să ne umple de bucurie — că materia din care se compune o cometă, este de o consistenţă necunoscută pe globul nostru, şi adică: pe pămînt, materia se prezentă sensurilor noastre în trei moduri, solidă, lichidă şi gazoasă; materia cometei nu este în nici unul din aceste trei moduri. Dacă ar fi măcar gazoasă, cum volumul ei este gigantic, n-ar putea fi aşa de transparentă; în orice caz, prin volumul ei luminos, n-ar putea traversa nefrînte raze străine ei. Dar cu toate astea, se ştie că chiar prin sîmburele cometei, darmite prin coada ei, se văd perfect şi tot în poziţia lor normală, stele cît de mici.

*

Iată ce spune celebrul Faye:

« În comete materia este subţiată pînă la un punct de care nici o substanţă de pe pămînt nu ne poate da vreo idee ».

Apoi, în privinţa efectelor mecanice ale unei întîmplătoare ciocniri între pămînt şi o cometă, acelaşi mare savant spune:

« Cea mai slabă pînză de păianjen ar opune mai multă rezistenţă unui glonţ de puşcă ».

Adică, adăogam eu, glonţul de puşcă e pămîntul şi cometa pînza cea mai slabă de păianjen.

Toţi astronomii serioşi afirmă că fiind dată micimea corpurilor cereşti faţă cu nemărginirea, după toate calculele de probabilităţi, din 281 de milioane de ori numai o dată s-ar putea întîlni două dintre acele corpuri… şi poate nici atunci, adăogam eu.

Dar alta, şi mai şi: eminentul astronom Loewy spune că în ziua de 16 (28) iunie 1861, pămîntul a chiar trecut prin coada unei comete.

*

Dar un fenomen şi mai îmbucurător!

S-a văzut o cometă care a mers cîtva timp pe cer şi deodată, într-o seară, astronomii şi chiar oamenii comuni, cu ochii nearmaţi, au văzut-o despărţită în două: două comete la fel, cari au început să se desparţă încet-încet, şi tot aşa şi iar aşa, pînă s-au depărtat una de alta ca de la pămînt la cer, şi au dispărut în haosul fără fund apucînd fiecare pe deosebite cărări — aşa că am putea zice aproape cu siguranţă cum că n-au să se mai lipească la loc cît lumea.

Ei ! cum ne putem explica fenomenul acesta?

Foarte lesne. Uşurateca stea cu coadă a trecut peste o planetă: aceasta n-a păţit nimic, şi stînd ţeapănă a forţat pe cometă să se despartă-n două. Atît mai rău pentru cometă! De ce nu ia seama pe unde umblă!

… Vezi dumneata, cititorule, cum face omul de frică şi glume!

*

Şi pentru a sfîrşi, aveam argumentul zdrobitor — celebra afirmaţie a genialului Newton:

« Cea mai mare cometă, fie mare cît de la soare pînă la Saturn, dacă o strîng pînă a-i da consistenţa aerului nostru, o pot vîrî într-un degetar! »

Iar nu mai puţin minunatul Herschell zice :

« Coada întreagă a unei comete poate că nu-i mai grea decît cîteva dramuri ».

Cu cît îmbărbătam pe alţii, cu atîta, parcă, mă-mbărbătam şi eu.

Într-o dimineaţă, însă, n-apucasem să arunc bine unui prieten îngrijat afirmaţiile celor două genii, şi pusei mîna pe Universul, să vedem ce mai nou în Africa…

Cînd colo, o depeşe din America:

Cometa!

Cometa… a apărut! Se vede cu ochii liberi în America de Sud!

Monstrul însărcinat cu executarea pămîntului osîndit s-a arătat la poarta cerului nostru!

*

S-a isprăvit! S-a dus toată enciclopedia!

Într-o clipă am uitat pe toţi savanţii eminenţi, iluştri, geniali, pe toţi astronomii serioşi, şi mi-am adus aminte de uitatul cosmolog Maupertuis, care, gîndindu-se la căldura ce trebuie să o capete cometele în apropiere de soare, zicea cu emfază:

« Căldura aceea ar preface pămîntul în cenuşe ori într-un bulgăr de sticlă; numai coada cometei ar îneca globul nostru în valuri aprinse şi ar nimici pe toţi locuitorii lui. Tot aşa vedem pierind un popor de furnici asupra cărora plugarul varsă apă fiartă în clocote. »

De la depeşa din Valparaiso, n-a mai fost chip să-mi continui misiunea mea: n-am mai putut îmbărbăta pe nimini, şi nimini şi nimic nu m-a mai putut îmbărbăta.

*

Lungă a fost ziua de 1 noiemvrie!

Dar în sfîrşit… Sinistra proorocire nu s-a-ndeplinit.

Atît mai bine!

N-a fost voinţa Domnului să se prăpădească bunătate de planetă, care sufere, fără să geamă, greutatea atîtor păcate şi atîtor prostii.

Tatăl ceresc n-a voit nici de astă dată pieirea noastră, a greşitei vecinic şi vecinic nepocăitei omeniri.

Cum s-ar fi plecat ea să-şi pună mintea cu nişte nemernici ca noi?

Cum s-ar fi-ndurat el să lase o cometă vagabondă să răstoarne atîtea statornice şi măreţe temple, pe cari omenirea cu trudă de veacuri le-a rădicat lui, spre a-l slăvi pre el? atîtea locaşuri sfinte, unde adesea îl rugăm aşa de frumos să ne ajute cu puterea lui nemărginită a-ndeplini fapte, ce el, anume sub pedeapsa pierzării sufletului nostru, ne-a oprit să săvîrşim?

El a poruncit cometei uriaşe, care venea valvîrtej asupra piticului nostru glob, să se abată din cale, şi cometa s-a supus, ba încă aşa de ascultătoare, încît, pare-mi-se că nici n-o s-o mai vedem cît de departe.

S-a dus să sperie, de pe alte ceruri, pe muritorii altor planele; să le aducă de aproape aminte, cum ne-a adus şi nouă, întîi de puterea şi apoi de bunătatea celui întru toate fără de margini.

Ducă-se pînă dincolo de graniţele stăpînirii soarelui, că slava Domnului! are loc destul.

Universul, 1899, 5 nov.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA