Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cronică?...

Găsiţi-mi o posiţiune mai tristă, în epoca noastră stearpă, când în totul ne merge după pofta inimei, decât a unui om care şi-a propus să scrie o cronică. Ce fel de cronică? Despre cine şi despre ce?

O cronică teatrale? Şi ce s-ar mai putea zice? Ce-aş mai putea-nşira în această coloană, când atâtea condeie ilustre, atâţia maeştri celebri ai criticei din Bucureşti, cu o deplină onestitate literară şi în cunoştinţă de causă, şi-au publicat producţiunile lor pline de erudiţiune, gust, stil şi justă punctuaţiune în ziarele de la noi, spre luminarea desăvârşită a înaltei nobilimi şi onorabilului public? Şi apoi, daţi-mi voie să-mi aleg o soartă mai bună decât ace[e]a d-a vă-ndopa cu câteva rânduri în cari, umflat de pedantism, aş căuta să fiu esclus din concertul criticei locale, fără ca mai-nainte să fi fost admis în sânul său şi uns de capii respectivi ai acestei nobile corporaţiuni.

O cronică sociale? şi la ce ar servi, când publicul nostru, sânge nobil şi curat, este foarte dispus a nu se lăsa nici mort de ce ştie şi a merge cu regularitatea şi iuţeala drumului de fier pe şinele pe cari-l împinge buna lui disposiţiune? Cu ce m-aş alege de m-aş apuca să vă trântesc un paragraf monstruos de morală, în care, cu întristare adâncă şi cu tonul profetic al reposatului Ieronim Agathanghel de la Sânta Agora, să vă spui că lumea merge de-a-ndoasele, că este aşa şi că ar trebui să fie aminterea? Pe onoarea mea, nu! Nu voi să mă-ncarc de Doamne-ajută ca mai zilele trecute, când mi-am tras asupra capului nemulţumiri şi supărări gratuite[,] dar motivate[,] pentru că vorbisem cu puţin respect de cafenelele concertante. Şi mi s-a cuvenit una ca asta. Datoria mea de cronicar era să relatez fapte, iar nu să spui în vileag consideraţiunile mele intime, cari, în această privinţă, diferă cu totul de ale unora din cele mai cunoscute condeie contimporane.

O cronică literară? Nu voi să mâhnesc atâţia juni dintre cari fiecare, deşi până acum o stea modestă, promite un luceafăr cât soarele de mare pe cerul literaturei române. Un cer cu atâţia sori — că sunt mulţi — cum Dumnezeu să nu fie luminos; şi profanele mele rânduri de amator nu l-ar întuneca întru nimic. Oricâte mi-ar plesni prin cap să spui, Critica şi publicul sunt d-acord în a susţine fierbinte că literatura nu va să zică ştiinţa de carte, învăţătura, ideile juste, sănătoase şi frumoase, îmbrăcate în haine de sărbătoare şi date omenirii spre luminarea minţilor şi înălţarea inimelor.

Cu toate astea, daţi-mi voie să vă spui ceva care de mult îmi stă pe inimă. Mai rotdeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. Aşa, de pildă, cutare băieţoi, de mult somn palid şi cu ochii în fundul capului, puţin cam sărit, pentru că, tot studiându-şi chipul în oglindă, într-o zi i s-a părut că are în obraz ceva cam aşa din trăsăturile lui Lamartine, suferă grozav de patima poeziei. În toate dimineţile şi serile, în pat, la masă, pe strade, în trăsură, în cafenea, în prăvălia lui Surzian, încercându-şi o părechie de ghete, în locuri publice şi private, el are condeiul de plumb gata spre a-şi aşterne pe carnet, fără voia lui Dumnezeu, à propos de fiecare ocaziune, câteva strofe pline de dulceaţă. Se scoală dimineaţa; slujnica îi aduce de spălat; e frumuşică; el o priveşte, lasă săpunul din mână şi-i trânteşte un sonet dulceag, care, dupe ce face omagini darurilor fireşti ale slujnicei, culminează cu versul:

„Dar ce folos, iubito! Păcat că eşti servantă!!!"

Iese din casă şi, trecând pe bulevard, fireşte trebuie să-l ia pe Mihai Viteazul la refec: Strofe la marele Mihai cel mare. Dacă merge seara la cafenea şi se înfierbântă de discuţiuni politice, stropite cu bere, în furoarea lui, aci, pe loc, dăruieşte posteritatea cu o bucată aleasă: La ţeara patriă şi mamă dulce şi iubită.

Pe fiece zi face câte cinci bucăţi. Socotiţi şi vedeţi că pe an, dacă Pythagora merită crezământ, produce câte o mie opt sute douăzeci şi cinci.

Dar talent!...

Critica a găsit cu cale că băiatul merită un jeţ în Parnas lângă a lui Alecsandri, decanul din partea locului; şi publicul a rămas uimit de solemnitatea faptului, recunoscând, fară să ştie cam de ce e vorba, că Critica are dreptate.

Şi închipuiţi-vă că nu s-a găsit până azi nimini care să facă critica Criticei, şi că ţi-o ia la frecuş ţeapăn, şi să-i tragă o învârtitură să pomenească morţilor.

Am să mă gândesc d-aproape la asta şi poate să i-o trag chiar eu. Până atunci, însă, reclam indulgenţa dv., doamnelor şi domnilor; permiteţi-mi a-mi termina cronica pe care n-am început-o încă. Nu prea e politicos din parte-mi, dar comptez pe bunătatea dv. Cu altă ocaziune desigur voi fi mai corect.

Ghimpele, 1875, 5 ianuarie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA