Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cronica de joi

Alaltăieri, în faptul zilii, mă deştept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. Ştiu cine e şi ce veste-mi aduce. E cumnatul meu, un tânăr funcţionar la C.F.R. şi poet liric în momentele-i pierdute. Soţia sa e însărcinată — a doua naştere; la cea dântâia, acum un an şi jumătate, a avut impierioasă nevoie de forceps. Desigur, mi-aduce poetul vestea că au început durerile unei naşteri mai grele decât a unei poeme lirice. De cu seara ne-am înţeles să ne dea de ştire la primul semnal al multaşteptatei uşurări. Fusese o sarcină din cale-afară grea; pe lângă asta, teamă de un nou joc de forceps, apoi socoteala greşită a termenului, dezminţit de întârziere, toate contribuiau să irite nerăbdarea familiei şi mai ales a femeii. De două săptămâni, tot aşteptam zadarnic... E curios cum întârziarea sosirii momentelor grele inspiră mai multă nerăbdare decât a sosirii momentelor plăcute.

La prima ciocănire în geam, sar din pat. Nu m-am înşelat. Deschid geamul. Au început durerile! Un fior rece, produs desigur de răcoarea dimineţii, mă furnică până-n creştet. Poetul e foarte emoţionat: se văd pe chipu-i urmele nopţii nedormite şi semnele fricei; îi clănţănesc puţin dinţii.

Să mergem. Am ajuns.

Păşim pragul cu ezitare. În odaie nu se aude încă nimica. Moaşa ne întâmpină. Excelenta practiciană are tot sângele rece cerut; ea ne asigură că este un caz normal; că de astă dată n-avem nevoie nici de doctor, necum de forceps; primele încercări au început.

Bine c-au început!

S-a făcut ziuă bine... Eu — am treabă la redacţie: nu pot să asist la ce se prepară. Las pe femei şi pe poet şi plec grăbit. E pe la 8 dimineaţa.

Merg la afacerile mele, se-nţelege, mereu cu gândul la ce are să se petreacă în lipsa mea.

Peste vreo două ceasuri, pe la 10 a.m., o birjă în goană dinaintea redacţiei: ultime informaţiuni! E cumnatul, care a sărit înainte de-a se opri caii. Îl întâmpin. E încruntat.

— Ei? întreb.

— A făcut...

— În sfârşit!... Ce?

— Băiat.

— Bravo! să-ţi trăiască, zic eu uşurat de grije.

El, mai încruntat:

— Da... dar...

— Dar ce?

— Dar mai are de făcut încă unul.

— Doi?!

— Doi! zise omul dând din cap şi clănţănind... Moaşa m-asigură că nu e caz grav; dar, pentru liniştea mea... fiindcă sunt zdrobit de emoţia prin care am trecut, te rog, aide să căutăm un doctor: nu mă simt în stare să mai trec prin ce am trecut fără asistenţa unui doctor.

Ne suim în trăsură... Aleargă... şi goneşte... În sfârşit, îl găsim pe doctor... — Înapoi, birjar!

Eu nu pot intra; eu — am altă treabă la redacţie.

Peste un ceas, iar o birjă — iar omul meu. De astă dată, o figură oribilă.

— Ei? Ce e? Ce-a spus doctorul?

— A spus că... probabil... nu mai are încă unul de născut.

— Atunci...?

— Că... mai are încă doi... că este un caz grav... o eventuală emoragie, frecventă în aşa cazuri... ar fi o nenorocire... Mă duc.

Şi pleacă aiurit.

A doua naştere nu vine încă după optsprezece ceasuri. Dureri îngrozitoare fără rezultat. Nu mai merge! Fiecare moment de întârziare poate provoca emoragia. În faţa pacientei, care se vaită cumplit, doctorul începe să arză forcepsul. La vederea acestei pregătiri, femeia dă un răcnet — o supremă descărcare de energie... apoi un ţipăt straniu de broscoi răguşit.

Al doilea! alt băiat. Uf!

Să vedem acum pe al treilea.

Dar ce amăgire! Doctorul ne anunţă că totul s-a isprăvit: n-au fost trei gemeni — o greşeală de auscultare.

Nu face nimica; ş-aşa-i bine; şi numai cu doi nu strică!

Totul s-a petrecut cu noroc şi toţi suntem veseli: doi! doi baieţi!

Ei? dar cum să-i cheme?

Să procedăm în regulă. Un consiliu de familie se constituie ad-hoc. Se proclamă cu mare majoritate de glasuri, ca prezident, moaşa, care, luând posesiune de jeţul său, promite că va conduce dezbaterile cu imparţialitatea-i cunoscută.

Eu iau întâi cuvântul şi într-o cuvântare pe atât de elocventă, pe cât e de erudită, propun să se boteze copiii: Castor şi Polux. Această propunere e combătută cu multă vervă de leuză, care susţine că numele acestea mitologice se obicinuiesc numai la cânii de vânat, cel mult la pseudonime literare, iar nu la creştini.

Prea bine. Atunci am onoarea a face altă propunere. Aducându-mi aminte de origina noastră ilustră de la Tibru, mi se indică neapărat două nume: Romulus şi Remus.

La aceasta, părintele gemenilor spune, cu mult temei, că femeia sa nu este vestală. Adaugă că, dacă e vorba să dăm copiilor nume istorice, atunci ar dori ceva din istoria noastră naţională sigură şi pozitivă (aci, voi eu să întrerup; moaşa-mi impune tăcere), iar nu nume din istoria fabuloasă şi fantazistă a antichităţii. Mihai şi Ştefan — da!

Cer cuvântul! în starea în care se află astăzi chestiunea naţională, eu propun, dacă e vorba de nume sacre din istoria profană, nu nume de acelea cari, pe lângă glorie, ne amintesc tirania şi iobăgia. Sunt prea democrat pentru a mă mulţumi cu gloria. Vreau numele acelor martiri cari au luptat pentru sfărâmarea tiraniei şi abolirea iobăgiei. Propun dar: Horia şi Cloşca.

Tot consiliul e foarte emoţionat. Din toate părţile, şi mai ales. din partea fericitului tată, se exprimă regretul că doctorul s-a fost înşelat în părerea sa şi că n-am avut şi un al treilea de botezat.

Inchipuiţi-vă, să fi fost şi un al treilea! După Horia şi Cloşca, Crişan — se impunea!

Din nenorocire, Crişan lipsind, să nu mai vorbim de Horia şi Cloşca.

După lungi dezbateri, se adoptă: Gheorghe şi Dumitru, în amintirea fericitei mutări a celor doi gemeni în acest oraş, unul după altul, tocmai în ajunul mutatului, cu o punctualitate mai vrednică de un bătrîn proprietar, decât de nişte tineri chiriaşi.

Care va să zică: pur şi simplu Gheorghe şi Dumitru, ca toţi creştinii.

Fie! Totuşi, din dezbaterile acestea se va fi dovedit cel puţin, cu prisos, sentimentele naţionale şi patriotice ale familiei noastre.

Chestiunea numelor o dată rezolvită, să păşim mai departe după ordinea zilei. A doua chestiune: ce profesie să îmbrăţişeze tinerii Gheorghe şi Dumitru?

Urmează importante dezbateri, în cari se propun pe rând toate profesiile liberale, demonstrându-se cu de-amănuntul foloasele şi neajunsurile fiecăreia.

Orele fiind înaintate, şi neputând obţine după mai multe încercări un vot categoric, cădem cu toţi de acord a ruga pe sfinţii patroni ai tinerilor Gheorghe şi Dumitru să-i ajute a nu avea nevoie de nici o profesie liberală, făcându-i proprietari — profesie eminamente conservatoare.

În momentul când fac această dare de seamă, mama, gemenii, tatăl şi moaşa se află bine, în afară de orice pericol.

Sara, Iaşi, 1896, 1 nov.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA