| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Cronica teatrală
Teatrul Naţional a intrat cu stagiunea aceasta într-o eră de adevărat progres. Din toate punctele de vedere, această instituţie a luat acuma un avânt îmbucurător, care ar fi de dorit să meargă tot înainte. Producţiile nouă ale stagiunii ("Copila din flori", :Hamlet", "Scrisoarea pierdută", "Boccacio" şi, în sfârşit, cea mai importantă dintre toate, "Ovidiu" al eminentului nostru poet d. V. Alecsandri) au fost în genere bine interpretate, şi, potrivit mijloacelor încă neîndestulătoare ale teatrului nostru, bine puse în scenă. Precum se vede, lipsa relativă de mijloace provine în parte şi din mărginirea activităţii Societăţii dramatice la numai trei reprezentaţiuni pe săptămână, şi aceasta tocmai în lunile de iarnă. Un teatru aşa de mare, cu atâta personal artistic, cu un aparat de scenă şi de administraţie atât de numeros, nu poate face bune afaceri şi prin urmare nu poate nici artisticeşte progresa într-un chip normal — fiindcă mai ales în teatru cestiunea artistică este strâns legată de cea finanţiară — pe câtă vreme produce sistematic numai trei din şapte părţi ale timpului. Pentru a produce bine, trebuie să câştige mult, şi pentru a câştiga mult, trebuie să producă mereu. Trebuie dar neapărat adoptată sistema reprezentaţiunilor fără întrerupere în toate serile; asemenea, trebuie adoptată şi sistema seriilor: o piesă pusă pe afiş trebuie jucată necontenit, şi şirul ei nu trebuie întrerupt decât atunci când ar da un deficit. Spre a pune o piesă în scenă, mai ales una originală, se cere munca autorului pentru a o scrie, munca actorilor pentru a o studia şi munca întregului aparat al regiei de scenă pentru a o monta. Această muncă multiplă trebuie plătită din produsul piesei. Cu cât piesa rezistă mai mult, cu atât aduce mai multe foloase: economiceşte poate plăti mai îndestulător cheltuiala de puteri ce ea a necesitat; artisticeşte, dă pas actorilor să prepare mai în ticnă alte producţiuni, îi deprinde a studia mai bine rolurile, iar pe public a nu cere de la reprezentaţiile pieselor alt decât o exhibiţiune cât se poate mai îngrijită şi mai proprie de artă teatrală, iar nu o serie variată de romanuri ori de poveşti în acţiune, dintre cari una ar înceta să mai fie interesantă o dată ce el ar cunoaşte-o, trebuind numaidecât altă nouă spre a-i mai deştepta interesul pentru teatru.
În teatru este, sau trebuie să fie, mai puţin importantă întrebarea ce se joacă, decât cum se joacă. Că trebuiesc amândouă elementele, literatură şi interpretaţie, să fie bune pentru a produce ceva perfect mulţumitor pentru public nu încape vorbă; dar tot asemenea nu încape vorbă că între două teatre dintre cari unul ar juca foarte bine o piesă destul de mediocră, iar altul ar juca foarte rău un cap-de-operă, cel dintâi este un teatru mai bun. — Era un timp, nu demult, când întreprinderile teatrale, curat private, având o existenţă nehotărâtă şi provizorie, nu puteau subsista decât apelând numai la o infinită varietate de spectacole, mai toate melodrame franţuzeşti de senzaţie; toate romanurile de bulevard, toată literatura de industrie, dramatizate, treceau una câte una într-o stagiune de patru luni. Publicul îndărătnic la citire găsea la teatru romanul gata în acţiune; într-o seară vedea desfăşurându-se înainte-i, cu toate fabuloasele ei peripeţii, o poveste viu ilustrată, care ar fi costat cu mult mai mult timp şi atenţiune pentru a fi citită. Piesele montate într-un mod absurd se jucau într-un mod ridicul, pentru că într-o săptămână trebuiau cel puţin două cu totul nouă: era un fel de muncă silnică artistică, făcută cu oameni de strânsură, şi care trebuia să ucidă şi rarele talente ce din întâmplare se iveau între aceia. Din norocire, timpurile acelea au trecut; Teatrul Naţional este astăzi o instituţie de stat, cultura se lăţeşte tot mai mult, publicul încebul cu încetul se deprinde a privi teatrul ca teatru, si astfel, câtuşi de puţin interesantă să fie piesa, numai bine să fie jucată, totdeauna munca artiştilor va fi potrivit răsplătită. Cu bucurie constatăm că se face de amândouă părţile un progres paralel: de o parte teatrul a început a lucra în sensul cel adevărat, de altă parte publicul, fără deosebire de clase, a dovedit, mai ales în stagiunea aceasta, că susţine Teatrul Naţional cu toată bunăvoinţa.
Este de dorit şi sperăm că atât Societatea dramatică, cât şi publicul să continue pe calea cea bună pe care în fine au apucat. Fără îndoială că o instituţie tânără cum e Societatea noastră dramatică, deşi compusă în mare parte de artişti plini de talent, nu poate da producţiuni necriticabile; de altă parte, administraţia Teatrului Naţional, neavând încă o tradiţie stabilită, nu şi-a putut până acum fixa bine o sistemă de vederi, cum au toate instituţiile de acelaşi fel mai vechi din străinătate; însă prin mai multă disciplină, tragere de inimă şi cunoştinţă de cauză din toate părţile, Teatrul Naţional, cu elementele de care dispune şi cu situaţia de stat ce i s-a creat, va putea ajunge la o stare mai înaltă de dezvoltare. Se înţelege că pentru această înaintare, mai mult decât pentru orice, competenţa este neapărată, şi fără a contesta deocamdată niminui această competenţă, vom face din vreme în vreme sub această rubrică, asupra mersului Teatrului Naţional, observaţiile noastre, cu încrederea că o părere bună niciodată nu strică şi este oricând bine primită de cătră aceia cari, daca nu le ajunge totdeuna competenţa, îndoplinesc lipsa prin o mai mare bunăvoinţă.
— La Teatrul Liric Regal din Stokholm s-a cântat în stagiunea aceasta "Neaga", operă romantică, al cărei subiect este tras din viaţa poporului român, de Carmen Sylva. Opera s-a jucat cu costume româneşti originale şi a avut un succes strălucit.
Convorbiri literare, XIX, 1 Aprilie 1885, semnat C
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
