Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cum devine cineva revoluţionar şi om politic...?

Un fel de răspuns la această întrebare găsesc în una din vechile mele notiţe, care cred că poate interesa pe mulţi dintre numeroşii noştri cititori.

Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva deveni revoluţionar şi om politic nu numai prin vocaţiune, ci şi prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era hotărât să se devoteze altarului credinţei, poate ieşi un brav slujitor al unui altar şi mai sfânt — altarul libertăţilor publice.

Pe Niţă îl luasem de la mamă-sa, o văduvă săracă, pe procopseală: dorea să se facă popă. Era băiat voinic, blajin şi cinstit. Pentru aceasta, câtăva vreme, îmi păru foarte bine că luasem sarcina întreţinerii şi educaţiei acestui tânăr. Veni însă un moment când nu mă putui căi îndestul că l-am luat de la ţară şi i-am înlesnit şederea în Capitală.

Locuiam în fundul unei mahalale depărtate de centru, tocma spre Obor. Într-o zi îl trimet pe Niţă al meu să-mi cumpere cărbuni de la magazia de lângă gară. De la locuinţa mea până acolo era o cale ca de un ceas.

Niţă a plecat de mult.

Aştept trei ceasuri, patru... Băiatul îl ştiu cinstit... N-o fi găsit cărbuni acolo şi s-a dus în altă parte. Dar trec încă trei ceasuri, se-n-noptează bine, şi Niţă nu s-arată.

Ce să fie? I s-a-ntâmplat ceva... Ce?

Mă sui repede într-o birjă:

— La gară!

Birjarul, în loc s-apuce pe drumul drept, o ia pe un drum de ocol.

Îl opresc.

— Ţi-am zis la gară!...

— Da...

— Ei! pentru ce nu mergi de-a dreptul? pân Piaţa Teatrului, pân Ştirbei-vodă...

— Nu se poate, coconaşule; pe-acolo e revoluţie...

— Iar?...

— Revoluţie mare!

Cu toată cunozitatea ce am să asist la aşa spectacole, de astă dată m-am gândit că nu e vreme de petrecere: trebuie să caut pe Niţă — băiatul e dat de maică-sa în grija mea.

Ajung la depozitul de cărbuni: se încărcaseră sacii şi Niţă plecase cu căruţaşul.

Mă-ntorc înapoi acasă: Niţă n-a venit încă.

S-a-nnoptat de tot...

E peste putinţă să mă culc, să las o noapte-ntreagă fără să dau de urma copilului.

Mă duc să reclam la poliţie. Aci dau peste o mişcare neobicinuită— jandarmi, sergenţi, agenţi, funcţionari, bătăuşi, umblă toţi forfota de colo până colo foarte aprinşi.

În fiece moment sosesc arestaţi, pe cari sergenţii şi bătăuşii îi aduc în ghionturi, ca să-i toarne la beci — s-a isprăvit revoluţia!

O idee îmi clipeşte prin minte... Dar... s-ar putea?... Niţă?... Băiatul cel cuminte?... De unde ştii?

Rog pe d. inspector să cerceteze, nu cumva în învălmăşeală se află şi un băiat aşa ş-aşa, unul care se cheamă Niţă... Niţă al Păunii-văduvii...

La prefectură nu se află; dar... poate la vreo secţie, fiindcă partea cea mai mare dintre arestaţi au fost aduşi deocamdată la secţiile mai apropiate de locul unde au fost prinşi.

Se telefonează — şi aflu că domnul Niţă al meu se află-n adevăr la una dintre secţii.

Dau fuga. Comisarul respectiv îmi spune că blajinul fecior al Păunei-văduvii a făcut isprăvi mari la revoluţie, şi acum e ţinut la secret sub învinuiri grave... Acum doarme în arest.

A avut mare noroc d. Niţă cu mine: cunoşteam personal pe comisarul şi mă găseam şi cu ceva parale asupră-mi. M-am rugat, iar m-am rugat; în fine, am facut ce-am făcut, şi am obţinut liberarea tânărului pe garanţia mea morală.

D. comisar mi-a zis:

— Ştii? asta o fac pentru hatârul dumitale; aminteri, pe un spânzurat ca ăsta, să fi venit tata!... ştii?

Mi l-au adus pe tânărul... Dumnezeule! în ce stare! cu falca jupuită, cu un ochi vânăt, umflat cât pumnul şi cu mâna dreaptă scrântită, ori ruptă, nu se poate şti, fiindcă dacă i-o atingi cât de puţin, rage ca un bou.

Cea dântâi vorbă a fost:

— M-a omorât, domnule...

— De ce?

— Am fost şi eu...

— Unde?

— La revoluţie...

— Cine te-a pus, nenorocitule, să te amesteci?...

— Dracul!... nici eu nu ştiu... ceasul rău!

Am ajuns acasă... Am chemat degrabă un doctor.

Omul ştiinţei n-a găsit nimic alt grav decât starea ochiului, care nu se putea deschide din pricina umflăturii.

Doctorul a prescris reconfortante, oblojeli reci, cu gheaţă şi apă de plumb, şi odihnă — o complicaţie cu erisipel ar putea fi primejdioasă.

I-am dat eroului supă caldă ş-un pahar de vin negru; l-am oblojit; l-am legat la cap ca pe o jupâneasă care, după baie, şi-a cănit părul, şi l-am culcat la căldurică.

A dormit bravul meu de la zece seara şi până a doua zi la amiaz', gemând din când în când.

Tocmai pe la cinci seara s-a dezmeticit bine şi mi-a povestit tot ce i se întâmplase.

Iată:

Plecase, după cum spusei, pe la zece dimineaţa, şi ajunsese fără accident la depozit pe la unsprezece.

Umblase repede pe jos şi se-nfierbântase; acu, stând pe loc, până să-i cântărească sacii cu cărbuni, s-a simţit răzbit de frig şi apucat de fiori.

A plecat după căruţă. Căruţa mergând încet, băiatul a început să dârdâie de frig.

Atunci s-a oprit la o cârciumă, să bea o ţuică fiartă cu candel — a băut două, şi văzând că-i face bine, a mai băut încă una.

Simţindu-se destul de încălzit, s-a suit peste saci în căruţă, că era şi ostenit.

Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului şi a voit să treacă peste piaţă în strada Regală, de acolo pe la Colţea şi pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moşilor — pe drumul cel mai drept.

Dar, vrând să treacă pe Piaţa Teatrului, nu ştie cum, se pomeneşte într-o grozavă învălmăşeală: în faţă-l năvălea poporul, în spate-l pridideau jandarmii călări.

A simţit un fel de ameţeală; au început să-i vâjâie urechile şi să i se turbure vederea...

S-a ridicat drept în picioare peste saci; căruţa sta locului — calul se desprinsese din ulube şi nu se mai vedea.

Fără să ia seama cum calcă, Niţă sparge un sac — se revarsă cărbunii.

Atunci, de necaz, începe să scrâsnească dinţii şi să-njure cu pumnii încleştaţi. Turburarea era în toiul ei — ţipete, huiduituri, blesteme...

În toată învălmăşeala, un jandarm călare se repede spre Niţă cu sabia ridicată să-i despintice capul.

Niţă s-apleacă în căruţă, ia de la picioare un grunj mare de cărbune şi plesneşte drept în ochi pe jandarm, care, cu obrazul scăldat în sânge, se prăbuşeşte de pe cal.

Omul meu începe să râză cu hohot. S-apleacă iar şi trage iar cu un grunj, şi înc-o dată ş-altă dată, trage orbeşte în grămadă...

Pe urmă?

Pe urmă... îşi mai aduce aminte că a simţit o zguduitură în cap... ş-a adormit. Pe urmă, s-a trezit la secţie... şi altă zguduitură-n cap... şi iar a adormit.

Bravul meu revoluţionar!... „Numa, de nu şi-ar pierde ochiul — am gândit eu — că nu se mai poate popi!..." Ochiul nu şi l-a pierdut, din norocire; dar nu s-a popit; fiindcă de când cu împrejurarea din Piaţa Teatrului, a prins băiatul gust de politică.

Atât mai bine!

Ce ar fi ajuns? — popă la ţară.

Nu e mai bine om politic în Capitală?

Se pot oare compara modesta carieră şi activitatea umilă a unui biet preot de sat, cu cariera şi activitatea unui cetăţean din Capitală, care e chemat o dată pe an, regulat, în fiece primăvară, să determine direcţiunea politică a regatului român?!

Universul, 1900, 3 martie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA