Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Curiosul pedepsit

„după Cervantes”

Erau odinioară la Florenţa, în Italia, doi tineri, anume Anselmo şi Lotario, amândoi cavaleri de neam bun şi cu dare de mână. Fiind de aceeaş vârstă şi având aceleaşi gusturi şi apucături, trăiau atât de legaţi unul.de altul, încât lumea le zicea prietenii nedespărţiţi. Anselmo era de fel mai iubeţ, îi plăcea s-alerge după drăguţe, pe câtă vreme Lotario umbla la vânătoare, la care avea deosebită aplecare; dar şi Anselmo îşi părăsea uşor drăguţele de hatârul lui Lotario, precum şi Lotario, de dragul lui Anselmo, da bucuros uitării petrecerea vânatului.

Pe neastâmpăratul Anselmo l-a prins în mrejele ei o tânără frumoasă, Camilia, şi atât l-a ameţit, încât l-a hotărît s-o ceară în căsătorie. Unirea lor era foarte potrivită, fiindcă şi dânsa îl iubea, şi peste puţin s-a şi făcut cununia.

În zilele d-intâi după aceasta, Lotario mergea să-şi vază prietenul după obiceiul său de mai nainte. Dar încet-încet a rărit-o cu vizitele: nu că se temea să deştepte vreo bănuială în sufletul prietenului său, dar nu vrea să dea de vorbă lumii rele, trăind aşa prea de aproape în casa unei tinere de curând măritată. Anselmo luînd seama la asta, i-a spus lui Lotario, că mai bine nu se-nsura, decât să ajungă a vedea răcindu-se astfel bunul lor prieteşug, apoi l-a rugat să-i vie iarăşi ca mai nainte în casă, că şi nevastă-sa ar fi foarte mâhnită, aflând că dânsa e pricina răcelii dintre cei doi prietini nedespărţiţi. Lotario n-a mărturisit adevărata pricină a purtării lui, ci a căutat să născocească fel de fel de cuvinte; dar, văzând că Anselmo stăruie şi nu vrea s-asculte de nimic, s-a gândit să-i facă pe plac, să împace cât o putea mai bine prietenia şi cuminţenia.

A trecut câtăva vreme astfel; Anselmo se tot plângea, că prea rar îl vede pe prietenul său, iar Lotario se ferea cât putea de îndemnul bunului prieteşug. Într-o zi când cei doi prieteni se plimbau împreună, tânărul însurăţel a vorbit astfel:

— Iubite Lotario, tu mă vezi pe mine om în floarea vârstei, cu avere frumoasă, având o soţie după dorul inimii mele, şi un prieten ca tine, cel mai bun şi mai statornic prieten de pe lume... şi gândeşti, că eu trebuie să fiu fericit... Să nu crezi asta, că te amăgeşti; nu sunt fericit deloc. O dorinţă ciudată, smintită poate, mă urmăreşte şi mă chinuie; cu judecata n-o pot birui; stăpânirea ei n-o mai pot înfrâna. Ţi-o spun ţie, prietene; ai milă de rătăcirea mea, şi gândeşte, că sau dorinţa asta, trebuie să mi se împlinească, sau dacă nu, eu trebuie să mor.

Lotario, îngrijat de vorbele astea, a strâns cu dragoste mâna lui Anselmo şi i-a făgăduit că va face orice pentru liniştea lui.

— Află aşa dar, a urmat acesta, taina mea de care faţă cu oricine altul decât tine m-aş ruşina, taina de la care-mi atârnă viaţa... Vreau să pun la încercare pe nevastă-mea; vreau să m-asigur, că mă iubeşte; că cu orice făgădueli, stăruinţă sau daruri, şi cu toate silinţele, nu i-ar fi cu putinţă cuiva s-o scoaţă din minţi; în sfârşit vreau să-i pun credinţa şi cinstea la cea mai grea cumpănă... Şi fiindcă nu cunosc pe nimeni mai vrednic de iubit, pe tine te-am ales pentru încercarea asta. Dacă nu vei putea tu să birui pe Camilia, atunci sunt sigur că este nebiruită; mă voi bucura de fericire şi de linişte fără de nici o îndoinţă şi numai ţie am să ţi le datoresc. Iar dacă, din nenorocire stăruinţele tale pe lângă dânsa ţi-ar făgădui vreo isbândă, te cunosc ce prieten îmi eşti; sunt liniştit, ştiu că n-are să te lase cugetul a merge mai departe. Orişicum, cu tine, îmi ştiu şi cinstea la adăpost şi-mi îndeplinesc şi dorinţa pe care numai moartea mi-o poate stinge.

Lotario a stai mult să răspundă, privind în ochii prietenului; pe urmă i-a zis:

— Ascultă-mă, iubite Anselmo... Dacă n-aş fi bănuit, că pe mine vrei să mă pui la încercare, nu te ascultam până-n capăt... Eu cred, că n-ai vorbit serios, şi nu vreau să-ţi amintesc, că unui prieten îi faci mare cinste cerându-i orice jertfă, dar că-l jigneşti adânc cerându-i fapte vinovate. Cere să-mi dau viaţa pentru tine; asta eşti în drept să mi-o ceri, şi ţi-o dau bucuros; dar nu-mi cere să fac o faptă urîtă.

Anselmo a-ngălbenit şi a plecat capul.

— Cum? a urmat Lotario, mai blând... E adevărat ce mi-ai spus? Vrei să ispitesc eu pe nevastă-ta!... Dar tu, nenorocitule, o crezi cinstită şi fericirea ta atârnă de la această credinţă! Pentru tine e bine să se-ntâmple ceea ce nădăjdueşti, ceea ce doreşti, adică să rămână femeia cinstită; şi cinstită are să rămână, eu de asta nu mă-ndoesc... Atuncea, spune-mi, ce ai câştigat? Ce folos ţi-a adus această înşelătorie? Nimic alt, fără numai căinţă veşnică... Să nu-mi spui că nimeni altul n-are s-o ştie. Tu, tu, singur o să-ţi aminteşti totdeauna, că fără nici un cuvânt ai supus la ocară pe cea mai curată soţie; tu însuţi ai să te mustri fără-ncetare, fără să te mai poţi bucura o clipă de dragostea ei; fiindcă un glas tainic îţi va şopti mereu, spre a-ţi amărî viaţa zi şi noapte, că nu mai eşti vrednic de aşa bucurie...

Vezi dară, iubite Anselmo, că-ţi vorbesc numai şi numai de ce datoreşti ţie însuţi şi soţiei tale... Nu-ţi mai spun nimic de ce-mi datoreşti mie; asta să ţi-o spună prietenia ce mi-ai arătat-o întotdeauna.

Anselmo a ascultat posomorit, şi, după ce a stat mult la gânduri, a zis încet şi mâhnit:

— Lotario, numai un singur cuvânt am să-ţi mai spun: sunt bolnav şi sunt sigur că am să mor de asta, dacă tu nu vrei să mă lecueşti. Omenia şi cuminţenia ta şi-au făcut datoria; gândeşte-te acuma dacă prietenia ta nu va fi cuprinsă de mustrare când eu, pierzându-mi nădejdea în ajutorul tău, m-oi duce să-l cer altuia, să încredinţez cine ştie cărui lipsit de omenie cinstea mea şi a Camiliei, liniştea şi fericirea mea... Căci sunt hotărît să fac şi asta, dacă tu nu vrei să mă scuteşti de aşa primejdie, lăsându-te pe voia slăbiciunii, nebuniei mele. Îţi făgăduesc, mă jur că numai o singură încercare îmi va fi de ajuns... Camilia niciodată n-are să greşească; nu-ţi cer mai mult, şi voi fi liniştit apoi toată viaţa.

Lotario s-a îngrozit auzindu-l pe Anselmo că are de gând să încerce cu altul, şi numaidecât s-a hotărît.

S-a isprăvit, a zis Lotario... Dacă omenia, cuminţenia, dreapta judecată nu mai au nici o putere asupra gândului tău, atunci trebuie să ascult numai de glasul prieteniei şi să-ţi mulţumesc nebunia. Nu da nimănui însărcinarea pentru care m-ai ales pe mine; îţi făgăduesc să-ţi îndeplinesc pe deplin dorinţa...

La aceste cuvinte, Anselmo îi sare de gât şi-l strânge în braţe cu căldură; îi mulţumeşte din suflet şi-i cere, îl roagă să înceapă îndată a se lega de Camilia. Lotario s-a învoit şi plin de compătimire pentru sminteala lui Anselmo, a făgăduit că va merge să prânzească la ei chiar a doua seară... Şi, în adevăr, a şi mers.

Camilia l-a primit cu inima deschisă ca orice prietenă nevinovată. D-abia s-a sfârşit masa, şi Anselmo, spunându-le că are numaidecât treabă în oraş, a plecat grabnic, foarte încântat că-i lasă singuri între patru ochi. Lotario toată vremea a vorbit cu Camilia despre soţul ei, despre dragostea lor, şi despre fericirea unei bune căsnicii. Camilia era şi ea de părerea lui, şi aşa au stat amândoi de vorbă frumos vreo câteva ceasuri, după care Lotario a plecat de-acolo. Anselmo îl aştepta în uliţă şi, cum a dat cu ochii de el, l-a întrebat:

— Ei! ai făcut ceva? i-ai spus că ţi-e dragă? Ce-a zis? Ai?

— N-am putut, a răspuns Lotario, să încep deodată; e greu aşa numai decât... Dar am cam adus vorba pe departe şi crez, că peste puţin să-ţi spun ceva mai mult.

— Bine, a răspuns Anselmo, răbdare! Trebuie răbdare... Din partea mea fii sigur, că te ajut cât se poate; în fiecare zi am să vă las singuri şi aşa încât ea să nu poată cârmi.

În adevăr, acele întâlniri au urmat aşa vreo două săptămâni. Lotario nu a făcut nimic în toată vremea asta; dar a început să-i fie frică de Camilia, care din ce în ce şi ca frumuseţe şi ca blândeţe, i se părea şi mai fermecătoare şi mai primejdioasă. De aceea mereu îi spunea lui Anselmo, că toate silinţele îi sunt zadarnice; că femeia nu numai nu-i dă nici o nădejde, dar încă l-a ameninţat că o să-i închidă uşa, ba chiar o să-l spună lui bărbatu-său.

— Foarte bine, a zis Anselmo, dar până acu i-ai vorbit numai; trebuie să-ncepi a-i face şi daruri: pe o femeie cât de tare, o birui cu galantomia. Iacă patru mii de scuzi de aur; cumpără, rogu-te pietre scumpe şi giuvaeruri şi dă-i-le Camiliei.

Lotario i-a răspuns, că asta este o bătaie de joc, că el nu întrebuinţează aşa mijloace ruşinoase. Dar Anselmo i-a făgăduit că asta este cea din urmă încercare; iar Lotario, deşi sătul să-l tot înşele, s-a hotărît să-l înşele mai departe.

În sfârşit, după vreo câteva zile, ieşind Lotario de la Camilia, i-a spus prietenului că darurile ce i le dăduse au supărat-o atâta, încât l-a ocărît ca pe un neruşinat şi i-a poruncit să nu mai calce prin casă, să nu-l mai vază-n ochi. Anselmo îl asculta trist şi nemulţumit.

— Ah! Lotario, Lotario! ce puţin te arăţi tu vrednic de prieteneasca mea încredere! Am văzut, am auzit tot; eram ascuns în cămăruţa de-alături. Nu i-ai spus nici o vorbă, şi după cum v-am auzit eu vorbind, văd că din nenorocire tu n-ai de gând măcar să-i pomeneşti de dragoste.

Lotario s-a supărat, văzându-se prins cu minciuna, şi cu ruşine şi-a mărturisit-o, făgăduind cu hotărîre de a se ţine de-acum de vorbă. Anselmo l-a pus să jure; şi ca să-i netezească şi mai bine calea, a spus acasă, că nişte daraveri grabnice îl silesc să lipsească opt zile trebuind să meargă la o rudă la ţară. Plecând, n-a lipsit s-o roage pe nevastă-sa ca, pe tot timpul cât el nu va fi acasă, ea să primească regulat pe prietenul lui; şi cu toate împotrivirile femeii, el a stăruit, ca în fiece zi Lotario să vie a prânzi cu ea şi să nu se desparţă de ea nici o clipă.

De! vezi ce ticălos smintit! auzi dumneata ce nenorocit vrăjmaş al lui însuş!...

De a doua zi chiar după plecarea lui, prietenul Lotario a venit la Camilia; dar n-a mai găsit-o singură. Dedese mai dinainte poruncă uneia dintre slujnicile ei, anume Leonela, să stea cu dânsa în salon. Purtarea de femeie cinstită a Camiliei, pe lângă asta farmecul ei, care i se părea lui acuma din ce în ce mai puternic, hrăneau şi sporeau o patimă ce prea târziu şi-a înţeles-o Lotario. Nu mai era chip să şi-o stăpânească: cu groază şi-a simţit bine nenorocirea; a voit să fugă, dar nu i-a fost cu putinţă; şi, uitându-şi de prieteşug, de cinste, de omenie, a căzut în genunchi dinaintea Camiliei şi i-a mărturisit, turburat, pierdut, că el este nebun după ea. Camilia s-a ridicat mândră şi aruncând asupra lui o privire plină de dispreţ, a ieşit de-acolo, lăsându-l prăpădit şi aiurit.

S-a gândit femeia mult, ce e de făcut. După porunca hotărîtă a lui Anselmo, neputând închide lui Lotario casa, i-a scris chiar în seara aceia un răvaş bărbatului şi i l-a trimis cu un om într-adins, aşa:

„Încrederea ce îmi arăţi lăsându-mă singură acasă, îmi face mai multă cinste decât mâhnire. Dacă însă ai să mai întârzii, atunci te rog dă-mi voie să mă duc la părinţii mei până vii să mă iei acasă. Cel puţin la părinţii mei o să stau de vorbă cu dânşii despre dragostea mea pentru dumneata şi despre mâhnirea ce mi-o face îndelungata dumitale lipsă. Despre asta nu pot vorbi cu prietenul pe care mi-ai poruncit să-l primesc în toate zilele: lui îi place să vorbească numai de el însuş. Nepotrivirea aceasta dintre el şi mine mă face a crede, că ar trebui să te întorci cât mai degrabă”.

Anselmo n-a mai putut de bucurie când a primit scrisoarea: nu s-a mai îndoit că Lotario s-a ţinut de vorbă, şi i-a răspuns femeii, că nu cumva să meargă la părinţi că el se-ntoarce acasă cât de curând. Acest răspuns, mai ales, că nu pomenea nimic despre cele cuprinse în scrisoarea ei, nu i-a plăcut Camiliei; cu toate astea, ea s-a hotărît să-şi aştepte bărbatul, fără să se plângă şi fără să-i mai dea zor, şi fiindcă era sigură de cinstea ei, l-a lăsat pe Lotario să vie mereu pe la dânsa.

Prietenul, cu cât da de mai mare împotrivire, cu atât mai adânc simţea focul patimii; nu se mai putea stăpâni; a venit şi mai des la Camilia; n-a pierdut o zi, un ceas, a înţrebuinţat toate mijloacele ca s-o îmblânzească, să-i atingă inima, să-i insufle milă măcar.

Lotario era om plăcut, bine crescut şi cu purtări foarte frumoase. După stăruinţe neobosite, ajutate de nebunia lui Anselmo, care sta mereu la ţară, a simţit Lotario că femeia începe să cam şovăie. Atunci şi-a îndoit stăruinţele; a rugat-o în genunchi, a vărsat lacrime, s-a tăvălit la picioarele ei, pe care i le-a atins cu fruntea ca ieşit din minţi, şi, zi de zi, şi tot aşa, şi iar aşa... până când...

Auzi! Ar fi crezut, ar fi gândit cineva? Camilia şi Lotario! Amândoi erau născuţi cinstiţi; niciodată vreo dorinţă vinovată n-ar fi încolţit în sufletele lor curate, dacă nebunia lui Anselmo nu i-ar fi silit zi cu zi să se apropie încet-încet şi unul şi altul de o primejdie care trebuia până la urmă să le pună capul.

Anselmo s-a întors de la ţară, şi a d-intâi grijă i-a fost să alerge la Lotario. Acesta, ascunzându-şi cât a putut mai bine turburarea şi ruşinea, i-a zis:

— Prietene, poţi fi mulţumit. Am întrebuinţat toate stăruinţele pe lângă nevastă-ta, toate mijloacele pe care le poate insufla patima dragostii, în zadar: întâi s-a mâniat; pe urmă şi-a bătut joc de mine. De alte amănunte, nu mai mă întreba; căci m-ai umili degeaba. Poftim, ia-ţi diamantele-napoi, şi bucură-te-n linişte de fericirea că ai de nevastă pe cea mai credincioasă femeie din lume.

Anselmo, încântat de vorbele acestea, l-a îmbrăţişat cu multă căldură pe bunul, pe cinstitul şi credinciosul său prieten, care-i făcuse o aşa de mare îndatorire... şi i-a mai adăogat:

— Da! decât te rog, dragă Lotario, te rog foarte mult să vii pe la mine ca şi când nu eram acasă; să-i arăţi nevesti-mii că tot ţii la dânsa, să oftezi, să vază că tot o iubeşti, şi să faci că te fereşti de mine. Eu te ajut la asta cum nu-ţi poţi închipui; căci înţelegi tu că ea nu trebuie să bănuiască deloc că a fost înţelegere între noi.

A trecut câtăva vreme aşa: fericiţii îndrăgostiţi n-aveau nevoie de multă şiretenie ca să înşele pe soţul care le înlesnea fericirea. Camilia, vinovata Camilia, fusese silită să-şi descopere taina tinerei Leonele, una din slujnicile ei, la care ţinea ea mai mult. Până la o vreme, Leonela fusese fată foarte cuminte; dar, văzând ce face stăpână-sa, i-a dat şi ei dracii prin cap: şi-a găsit şi ea un drăguţ; şi de-acu, fiindcă o avea la mână pe Camilia, a îndrăsnit să-şi aducă noaptea drăguţul în casă. Stăpâna a aflat de asta, dar a fost nevoită să rabde obrăsnicia slujnicii. Simţea ea bine că, după vina ei, nu mai avea drept a cere nici slugilor s-o mai cinstească, că trebuia să fie şi ea tăinuitoarea slujnicii, cum şi aceasta îi era ei.

Lotario nu ştia nimica de încurcăturile Leonelei. Odată, când aştepta să se crepe de ziuă pe dinaintea caselor lui Anselmo, vede coborând un om de pe o fereastră de la odăile Camiliei. Numaidecât a turbat; a gândit că-i alt drăguţ al femeii, că ea îl înşeală şi pe el cum a înşelat cu el şi pe bărbat; s-a luat repede după omul acela, dar, la o cotitură, l-a pierdut din vedere. A rămas nenorocitul Lotario în drum, cu mintea rătăcită; şi, ce să facă? S-a dus îndată la Anselmo, l-a sculat din somn şi i-a spus gâfîind pe nerăsuflate:

— Prietene, de multă vreme îţi ascund o taină grozavă. Camilia nu mai e Camilia; slăbiciunea ei n-a putut înfrunta îndelungata încercare la care am supus-o; mi-a făgăduit să mă primească în taină cum vei mai pleca de acasă. Fă-te că pleci undeva, întoarce-te binişor şi te ascunde: vei vedea cu ochii vina ei şi pe urmă... pedepseşte-o cum crezi de cuviinţă!

Anselmo a-ngălbenit, a-nceput să tremure şi i-a răspuns cu glasul înecat că aşa are să facă; pe urmă a început să plângă ca un nenorocit şi, fără să facă vreo mustrare prietenului, l-a rugat să-l lase singur.

Lotario îndată s-a căit de ce făcuse; dragostea biruise necazul. L-a apucat desnădejdea că dedese pe mâna soţului înşelat sarcina răsbunării, în loc să-şi răsbune el însuş, într-un alt chip poate mai puţin crud; şi n-a găsit altă îndreptare la greşeala lui decât să-i dea de ştire în grabă Camiliei: i-a scris făcându-i amare mustrări că l-a înşelat şi pe el şi arătându-i ce primejdie o ameninţă fără întârziere.

Leonela i-a adus răspunsul, şi i-a arătat cu dovezi netăgăduite că omul care se dedese jos pe fereastră era drăguţul ei, nu al stăpâni-sii. Fără multă greutate a înţeles Lotario ce mare greşeală făcuse descoperindu-şi bărbatului taina...

— Linişteşte-te, i-a zis Leonela, o să scăpăm uşor din încurcătura asta; numai atâta trebuie să faci dumneata, să m-aştepţi gata până viu eu să te iau.

În vremea asta, nenorocitul Anselmo îi spusese nevestei că iar e silit să plece de-acasă pe mai multe zile, şi, făcându-se că porneşte, s-a-ntors pe furiş din drum şi s-a ascuns într-o cămăruţă, alăturea cu odaia Camiliei. Femeia, ştiindu-l acolo, se plimba de colo până colo prin odaia ei, se făcea că e smăcinată până-n fundul sufletului, se oprea pe loc, ofta, vorbea singură; pe urmă iar, de colo până colo. Anselmo d-abia îşi ţinea răsuflarea urmărindu-i cele mai mici mişcări... Deodată femeia chiamă cu glasul tremurând pe Leonela şi-i zice:

— Du-te de-mi adu pumnalul bărbatului meu.

— Pumnalul?... Doamne sfinte! ce vrei să faci cu pumnalul stăpână?

— Nu răspunde!... Fă ce-ţi poruncesc!

Leonela a adus pumnalul. Camilia l-a tras din teacă; i-a încercat vârful şi l-a ascuns în sân. Apoi privind la Leonela cu ochii plini de mânie, i-a zis:

— Acuma mergi la neomenosul, la lipsitul de suflet, la mişelul de Lotario, care vrea să mă necinstească, şi adu-mi-l aici, acu, numaidecât.

— Stăpână, a răspuns Leonela făcându-se că tremură de spaimă, pentru Dumnezeu gândeşte, ce vrei să faci! Vrei să ucizi pe Lotario? Dar o să ai atâta putere? Şi cum o să ascunzi omorul? Şi ce are să zică bărbatul dumitale? Cum o să-i poţi spune adevărata pricină a acestei grozave fapte? Şi chiar cinstea dumitale, atât de scumpă, n-are să fie întunecată când s-ar svoni în lume de această întâmplare? Gândeşte-te, rogu-te, la ce primejdii te duci!...

— Ce-mi pasă de orice primejdii! a strigat Camilia; numai de o primejdie, numai de o nenorocire mă cutremur: să nu calc credinţa ce am jurat-o celui mai iubit şi mai nobil soţ. Un om cu sufletul de câine jucându-se cu încrederea soţului meu, vrea să ne facă de ocară casa: nu! n-ascult de nimic! nu mai mă gândesc la alta decât la ticăloşia lui şi la răzbunarea mea... Du-te Leonela, şi fă ce ţi-am poruncit!

Şireata Leonela s-a supus. Anselmo, în culmea fericirii şi recunoştinţii, pătruns de dragoste pentru scumpa lui soţie, era cât p-aci să iasă de unde sta ascuns şi să-i cază în genunchi; dar s-a gândit mai bine să se bucure de această nepreţuită privelişte; şi-a şters lacrimile de bucurie şi a stat nemişcat în cămăruţă.

Lotario nu s-a lăsat aşteptat mult. Cum l-a văzut, Camilia a scos pumnalul şi întorcându-l cu vârful spre sânul ei, a zis:

— Opreşte-te Lotario! un pas să nu mai faci! Şi... Ascultă-mă... Ai îndrăsnit încă de mult să-mi vorbeşti de dragoste. Eu i-am dat bărbatului meu să-nţeleagă ce fel de prieten îi eşti; dar n-a putut înţelege... Era fireşte sigur şi de mine ca soţie şi de dumneata ca prieten. Atunci am crezut că dispreţul meu, tăcerea mea, purtările mele au să te vindece de patima dumitale, pe care eu o socotesc drept o ocară pentru mine. Dar pe semne că fără să vreau ţi-oi fi dat pricina să mă dispreţueşti dumneata pe mine, fiindcă am văzut că, uitându-ţi de cinste şi de datoria prieteniei ai urmat înainte cu neomenia. M-ai obosit cu stăruinţele dumitale până-ntr-atât încât, spre a scăpa odată pentru totdeauna de ele m-am hotărît să te chem astăzi, când iar sunt singură, fără ajutorul lui Anselmo, ca să te răsplătesc de dragostea dumitale. Nu te aştepta la nici o mustrare; crez că numai şi numai femeia e vinovată când un om cutează să-i vorbească a doua oară de dragostea lui şi de necinstirea ei. Ai crezut că mă poţi necinsti: e vina mea, şi pentru asta eu însumi trebuie să mă pedepsesc!

Zicând acestea, şi-a ridicat braţul încet ca să o poată opri la vreme Leonela, şi făcându-se că luptă cu slujnica, s-a împuns uşurel în umărul stâng şi a căzut jos plină de sânge. Bietul Anselmo, a leşinat în cămăruţă. Lotario, îngrozit de până unde poate merge prefăcătoria unei femei vinovate, s-a repezit s-o ridice, i-a legat rana care era numai o sgârietură de nimic, şi pe urmă a alergat să îngrijească de prilostitul său prieten.

Acesta, fiind de acum sigur că nevasta lui e cea mai credincioasă soţie de pe faţa pământului, a întrebat întâi spăimântat, nu cumva rana e primejdioasă. Lotario l-a încredinţat că nu-i nimic; iar Anselmo l-a luat în braţe şi l-a sărutat pe bunul său prieten, care mâhnit şi sdrobit de mustrarea cugetului, nu ştia cum să scape de atâtea dovezi de prietenie. Dar Anselmo n-a luat seama la sila prietenului; s-a făcut că se-ntoarce seara acasă din călătorie; şi-a găsit nevasta cam bolnăvioară, şi a mângâiat-o cu mai multă dragoste ca niciodată... Şi astfel cu aşa groasnică şiretenie cei doi îndrăgostiţi au mai încornorat încă multă vreme pe acel nenorocit smintit, a cărui nebunie după ce i-a prăpădit cinstea, trebuia, până la urmă să-i ia şi viaţa.

Trăia acum liniştit amăgitul, fericit în rătăcirea lui, între necredinciosu-i prieten şi vinovata-i soţie. În faţa lui, Camilia se arăta tot mânioasă pe Lotario, care nu se plângea deloc de asta, fiindcă avea cu ce să se mângâie; dar Anselmo îi spunea mereu femeii că rău face de-l prigoneşte pe prietenul lui cel mai iubit, şi, afară de asta, altă neînţelegere nu era între cei doi soţi.

Leonela fireşte, fiindcă stăpână-sa îi trecea acum toate voile, ajunsese de nu se mai sfia de nimica; mai ales de când cu istoria pumnalului, se făcuse foarte obrasnică: în fiece noapte îşi primea drăguţul în odaia ei, despărţită numai cu o uşă de odaia stăpânei. Într-o noapte se deşteaptă Anselmo din somn şi i se pare că aude sgomot la Leonela. Sare din pat, ia o armă şi se repede la uşă; împinge; uşa nu se lasă. Atunci trage un picior, uşa se dă de perete; Anselmo intră şi vede un om sărind pe fereastră afară; şi totdeodată Leonela cade în genunchi şi-i strigă:

— Linişteşte-te stăpâne, linişteşte-te! Omul care a fugit de-aici este bărbatul meu.

Anselmo, mânios, trage spada şi ameninţă pe Leonela, care, tremurând de groază, îl roagă să-i cruţe viaţa, şi-i făgădueşte să-i descopere nişte taine foarte însemnate pentru cinstea lui.

— Spune numaidecât, răspunde Anselmo, or te omor acu.

Leonela îl roagă cu lacrimi fierbinţi să aştepte până a doua zi şi se jură pe ochii ei că are să-i spună tot. În vremea aceasta, Camilia deşteptată de sgomot şi văzând că bărbatu-său lipseşte, începe de-alături să ţipe şi să-l strige. Anselmo auzind-o, încuie pe Leonela în odaia ei, ia cheia şi se-ntoarce repede să-i spună nevestii ce s-a întâmplat.

Camilia, mai mult moartă decât vie, nu s-a-ndoit că a doua zi Leonela o să i le dea toate pe faţă. Atât i s-a turburat mintea de spaimă încât n-a mai văzut alt mijloc de mântuire decât să fugă de-acasă. A aşteptat până ce a adormit bărbatu-său; s-a sculat binişor, şi-a luat giuvaerele şi o pungă cu aur, şi ieşind în vârful degetelor, cu mare luare aminte, pe uşa de către uliţă, a alergat până încă nu mijea de zori să bată în poarta lui Lotario. Omul s-a deşteptat şi a aflat de la dânsa în ce primejdie se aflau şi, ca să-i scape măcar viaţa nenorocitei, a dus-o numaidecât într-o mănăstire din oraş, unde era stariţă o soră a lui. După ce a lăsat-o în bună siguranţă, s-a întors iute acasă, a încălecat şi, fără a spune în cotro se duce, a ieşit repede din cetate.

Când s-a deşteptat Anselmo de dimineaţă, a rămas încremenit văzând că nevastă-sa lipseşte; a chemat-o, a căutat-o în toată casa; femeia nicăeri; s-a dus în odaia Leonelei, şi acolo a văzut atârnând de fereastra deschisă două pânzeturi înodate: slujnica fugise. S-a întors iar în casă, a-nceput să strige, să sbiere după Camilia; a ridicat toată casa-n picioare: nimeni nu putea şti ce s-a făcut stăpâna. Atunci Anselmo a mers într-un suflet la Lotario; la poartă i-a spus sluga credincioasă a prietenului că stăpânu-său îşi luase toţi banii şi plecase călare de vreo două ceasuri dis-de-dimineaţă fără să spună unde se duce.

Din ce în ce mai aiurit, Anselmo s-a-ntors înapoi, unde şi-a găsit casa deşartă: slugi, slujnice, toţi dosiseră de frică să nu-i bănuiască pe ei că au ajutat-o pe Camilia să fugă. Anselmo, singur, părăsit de nevastă, de prieten, de oamenii lui, de toată lumea, a crezut o clipă că pică mort de durere. Dar tot a mai putut să-şi facă inimă, să meargă a afla vreo mângâiere la un neam al lui de la ţară; a-ncălecat şi a pornit. N-a putut însă merge prea departe; la vreo jumătate de poştă, a simţit că se-nvârteşte pământul cu el; a descălecat, s-a lăsat d-alungul pe brânci subt un copac; şi luîndu-şi obrazul în amândouă mâinile s-a pornit pe plâns... şi a plâns... a plâns, până n-a mai putut nici să plângă.

Sta de mult acolo în aşa stare vrednică de milă, când, ridicându-şi puţin capul, văzu trecând un călăreţ, care venea încetinel dinspre Florenţa. Anselmo l-a salutat şi l-a întrebat obidit ce se mai aude nou prin cetate.

— Lucru mare, a răspuns călăreţul oprindu-şi calul: Lotario, ştii, ăi fi auzit de el şi de Anselmo, cei doi prietini nedespărţiţi... Lotario i-a furat nevasta lui Anselmo şi a fugit cu ea aznoapte. Azi până-n ziuă au prins-o oamenii stăpânirii pe o slujnică tocmai când fugea şi ea de-acasă; ea a mărturisit că era dragoste veche la mijloc. În tot târgul numai de asta se vorbeşte.

— Şi, a-ntrebat nenorocitul, ştie cineva pe ce drum au apucat fugarii?

— Aş! a pornit multă lume a stăpânirii în goana lor; dar nu le-a putut da de urmă, că ei au fost plecat de cu noaptea.

Zicând acestea, călăreţul a dat călcâie şi şi-a urmat drumul.

Anselmo în culmea desnădejdii nu s-a mai îndoit de adâncimea ticăloşiei lui; s-a târît cum a putut până la casa rudei lui; şi acolo, stins de puteri, cu ochii rătăciţi, d-abia mai ţinându-se pe picioare, s-a rugat să-i dea un pat să se odihnească şi să-l lase singur. A doua zi până foarte târziu nu s-a arătat: ruda a început să intre la bănueli, şi a intrat în odaie; acolo a găsit pe bietul Anselmo jumătate culcat pe pat şi jumătate rezemat cu capul pe masă, ţinând încă o pană şi cu o hârtie scrisă dinainte-i. L-a chemat de mai multe ori, crezându-l c-a adormit aşa; l-a mişcat; nimic; l-a apucat de mână, şi a văzut că mâna îi era ţeapănă şi rece ca ghiaţa... Murise... murise de mâhnire scriind aceste cuvinte:

„Curiozitatea cea mai nebunească o plătesc cu cinstea şi cu viaţa. Dacă află Camilia de moartea mea, să ştie, să fie sigură că mor iertând-o. Eu singur sunt de vină; mi s-a cuvenit să pierz dintr-odată şi nevasta şi prietenul, căci numai eu i-am împins la ce trebuia neapărat să se...”

Atât. Mai mult nu putuse scrie. Vestea despre moartea lui s-a răspândit îndată. Camilia s-a călugărit chiar în mănăstirea unde fusese adăpostită, şi puţin după aceia a murit şi dânsa. Lotario, sdrobit de mustrarea cugetului, s-a dus în război să-şi găsească liniştea prin moarte, şi a găsit-o. Aşa s-au sfârşit aceşti nefericiţi, toţi vrednici de plâns, numai şi numai din pricina unei jucării nebuneşti.

"Românul", 3 Maiu, Arad, 1911

TE-AR MAI PUTEA INTERESA