Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Cuvântul „colectivitate”

D-l Eug. Stătescu, într-un discurs pe care l-a ţinut odată la Târgovişte înaintea alegătorilor d-sale, făcându-şi profesia de credinţă, a zis între altele că d-sa „face parte din acel partid, din acea colectivitate, a cărei cea mai înaltă expresie este domnul I.C. Brătianu”. Cuvântul colectivitate, cu înţelesul politic de partid, a fost o invenţie foarte fericită şi astfel a şi rămas, graţie slăbiciunii de inventivitate a adversarilor partidului de la putere.

De cum l-a rostit d-l Stătescu, cuvântul colectivitate a fost cu căldură îmbrăţişat de toate gazetele opoziţionale:

„A! colectivitate! Bun! Bine că spuneţi singuri, bine că mărturisiţi înşivă că sunteţi o colectivitate. Care va să zică sunteţi o colectivitate? A! A! A! Auzi colectivitate!”

Şi după aceea, colectivitate în sus, colectivitate în jos, ce minunată descoperire şi ce spirituală întrebuinţare se face cu dânsa! Nu e gazetă de opoziţie care să nu conţină acest cuvânt în orice număr măcar de zece ori pe fiecare coloană.

Să vedem ce grozăvie însemnează acest cuvânt.

Dacă zice cineva curat şi simplu acest cuvânt el însemnează o grămădire la un loc de mai multe lucruri de acelaşi fel, luate ca obiect în totalitatea lor. Atât şi nimic mai mult. Aplicat la politică înseamnă deci o sumă de oameni, care ca vederi politice sunt înţeleşi, şi prin urmare lucrează în viaţa publică cu o disciplină convenită spre scopul de a căpăta şi păstra puterea, adică cu alte cuvinte: orice colectivitate de acest fel este un partid politic, şi orice partid politic nu poate fi decât o colectivitate.

Astfel, precum partidul „a cărei cea mai înaltă expresiune este d-l I.C. Brătianu este o colectivitate”, asemenea şi vechii-conservatori şi consorţiul lor sunt o colectivitate, a cărei cea mai înaltă expresiune este d-l G. Vernescu.

Dacă însă gazetele opoziţiei pe lângă cuvântul acesta faimos, mai atârnă şi epitete bombastice de rea calificare, cuvântul nu-şi schimbă el însuşi înţelesul.

Dacă, de exemplu, se zice: „tiranica, vitrega, infama colectivitate”, colectivitatea rămâne tot cu acelaşi înţeles în sine însuşi: ea, independent de calificativele ce i le dă gazetarul, nu înseamnă decât „un partid politic”.

Dacă se dă însă într-un chip fals cuvântului colectivitate un înţeles altul decât acesta, atunci am ajunge la următoarea absurdă consecinţă.

Să presupunem că noi, vorbind de agitările opoziţiei, am întrebuinţa în sensul arătat şi sigur cuvântul acesta astfel: colectivitatea de la Clubul Mandi s-a hotărât să ţină o întrunire publică spre a dispune opinia în favoare-i. Dacă cuvântul colectivitate ar avea un înţeles rău în el însuşi, atunci adversarii noştri ar urma să ne răspundă: Noi nu suntem o colectivitate cum sunteţi d-voastre. N-ar fi absurd? Apoi dacă nu este colectivitate, cum are să fie partid? Dacă nu e partid, cine face politică?

Dar atunci ce însemnează agitările tuturor nemulţumirilor de a strânge la un loc, a se organiza şi disciplina, pentru a păşi contra guvernului într-o acţiune unitară? Ce poate însemna alta decât tocmai tendinţa de a înceta odată cu starea aceasta de unităţi răzleţe şi de grupuşoare mărunte, pentru a forma cu toţii o colectivitate? Tocmai convingerea că individualităţile împrăştiate, că grupurile microbe îndeosebi nu pot însemna nimic real în politică, şi că pentru a însemna ceva trebuiesc toate adunate într-un corp unitar, într-o colectivitate, este temeiul tuturor agitărilor câtorva fierbinţi vrăjmăşi ai guvernului şi exhortărilor pe care ei le fac zilnic tuturor nemulţumiţilor de a se culege de pe toate potecile la un loc cu toţii.

Cum? Cuvântul colectivitate înseamnă ceva rău, ceva ruşinos sau infam? Apoi atunci pentru ce doriţi cu atâta căldură să fiţi şi d-voastră numaidecât o colectivitate ? Pentru ce nu rămâneţi pentru totdeauna în starea de unităţi disparate, dacă aceasta, în deosebire de constituirea în colectivitate, este ceva foarte onorabil?

D-voastră, oameni onorabili, nu sunteţi răi; d-voastră patrioţi, nu sunteţi vitregi pentru ţară, precum e colectivitatea. Ei! Cum se poate? Vreţi şi d-voastră să vă faceţi colectivitate, vreţi şi d-voastră să fiţi colectivitate ca noi? Nu vă e milă de sărmana tărişoară!

Iată la ce absurdităţi duce întrebuinţarea falsă a cuvintelor cu pretenţia de a face spirit când nu are cineva deloc o aşa înzestrare. Din două una: ori partidul de la putere fiindcă e o colectivitate — denumire pe care o primeşte însuşi cu plăcere — este demn de hulă pentru asta, şi atunci nu mai agitaţi pentru a deveni şi d-voastră o colectivitate; ori recunoaşteţi că acest cuvânt nu are decât înţelesul pe care-l are în toate dicţionarele din lume, şi atunci încetaţi de a vă mai plictisi cititorii cu asemenea fleacuri nesărate, pe care dacă le credeţi picante nu aveţi nici măcar spiritul de a vedea că n-aveţi spirit deloc.

Voinţa naţională, II, nr. 361, 10 octombrie 1885

TE-AR MAI PUTEA INTERESA