Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Dărâmarea bisericii Vărzaru

Atenţia publică urmăreşte cu încordare atâtea ş-atâtea împrejurări de înaltă ordine politică şi socială, interioare şi internaţionale – criză finanţiară, război, expoziţie universală, întrevederi de împăraţi, o nouă lege a pensiilor, un monopol asupra alcoolurilor şcl. – încât se pot întâmpla multe lucruri foarte interesante care să treacă absolut neluate-n seamă, mai ales dacă se-ntâmplă în vreun colţ lăturalnic, mai la o parte de drumul cel mare.

E natural ca ochii publicului, aţintiţi la Londra, Berlin, Paris, Viena, Bucureşti, să nu bage de seamă şi la ce se petrece p’în Târgovişte.

Şi cu toate astea, se petrec lucruri destul de interesante şi la Târgovişte.

Cer voie cititorului să-i distrag un moment atenţia de la marile chestiuni interne şi internaţionale şi să-i povestesc ce s-a petrecut acuma-n urmă în vechea capitală a lui Matei Basarab.

La o margine a oraşului, se ridica de pe vremuri o biserică, pe care lumea de acolo o numea biserica Vărzaru.

Din ce pricină se numea astfel, nu putem şti, şi nici nu e treaba noastră să ştim; asta e treaba istoricilor noştri. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că dintr-o anume pricină nu s-a putut numi astfel, şi adică din pricina hramului; căci biserica era pravoslavnică, iar nu gregoriană; prin urmare, după hram, nu se putea numi astfel, fiindcă noi pravoslavnicii nu prăznuim pe Sf. Agop Vărzaru.

Dar, în sfârşit…

Biserica era ruinată de demult şi părăsită.

Deoarece venerabila ruină era la marginea oraşului, populaţiunea locală creştină, geloasă de strălucitele tradiţii naţionale, cu aceeaşi evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaş, îşi ducea şi ea acum gunoaiele şi murdăriile.

Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ţine la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: preţul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului!

De sub bolţile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni ieşeau în valuri mirosul de smirnă şi de tămâie, ieşea acuma, prin uşile şi ferestrele vraişte, alt cu totul fel de valuri.

O, timpuri! o, mirosuri!

Venerabila ruină, mai ales pe căldurile cele mari, devenea o groaznică ameninţare pentru vechea capitală a lui Matei Basarab.

Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinţi şi de drept credincioşi ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani şi strălucite jupaniţe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muşte şi fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieşeau la soare, să roiască de jur împrejur, într-o dogoare pestilenţială, la o distanţă mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulţimea norodului la un mare praznic domnesc.

Primăria celebrei urbi istorice, voind să cinstească cu sfinţenie regulamentele de salubritate publică, fără să indispuie pe alegători, cari ţineau să nu fie deranjaţi în practica tradiţiei lor de a aduce prinosuri sfântului locaş, s-a pus pe gânduri: ce e de făcut cu biserica Vărzaru?

După multe şi mature dezbateri în consiliul comunal, primarul a înaintat ministerului o adresă, prin care cerea autorizaţie să dărâme biserica pentru cauză de salubritate publică.

În alţi termeni decât noi, fireşte, dar cu aceeaşi convingere, primarul arăta că bătrâna ruină, după afirmările oamenilor ştiinţei, poate deveni la un moment dat un izvor de mari primejdii, o calamitate, pentru populaţiunea târgovişteană.

D. primar termina, rugând cu profund respect pe onor. minister să-i răspundă de urgenţă, până nu-nviază muştele albastre.

Destul de urgent, peste vreo patru cinci luni, ministerul răspunde primarului că nu poate acorda autorizaţia cerută până când, conform legii, comisia monumentelor istorice nu va merge la faţa locului şi nu va face un raport asupra stării şi importanţei acelei biserici ruinate.

În adevăr, iarăşi urgent, un membru al comisiei primeşte ordin să meargă la faţa locului şi să constate dacă, din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice, este admisibilă cererea primarului.

Însărcinatul ministerului caută o zi-ntreagă şi nu găseşte monumentul. Merge la primărie şi-ntreabă:

– Mă rog, unde e biserica Vărzaru?

– Unde a fost…, vreţi să ziceţi.

– ?…

– A! am dărâmat-o!

– !…

Şi de la primărie, îl conduc pe d. comisar al monumentelor la locul unde se poate convinge singur că biserica Vărzaru a fost.

În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz şi de cărămizi sparte.

– Bine, domnilor, pentru Dumnezeu şi pentru memoria lui Matei Basarab! ce-aţi făcut? cum v-a venit să dărâmaţi?

– Nu se mai putea, domnule! începeau căldurile şi-nvia musca!

Solid clădeau bătrânii! Iată ce am aflat de la comisarul însuşi, amicul meu, d. Gabrielescu, arhitectul, care e dezolat de această împrejurare.

Dărâmarea a fost dată pe seama unui întreprinzător s-o facă în schimbul materialului ce ar putea scoate de acolo. Zidăria însă era foarte solidă; a trebuit multă muncă pentru a o distruge. Tencuiala fiind fiartă de pe vremuri cu cărămida, cărămizile se spărgeau mai des decât tencuiala, încât întreprinzătorul, văzând că n-are să se poată alege cu nimic, a părăsit lucrarea şi astfel au mai rămas câteva părţi neatinse, îngropate sub movila de dărâmături.

Printre acestea, d. Gabrielescu a găsit o cărămidă spartă în două cu o inscripţie parte sloveneşte, parte româneşte. Inscripţia a fost făcută cu un vârf de fier, un cui, pe cărămida crudă şi apoi au pus-o la cuptor.

Inscripţia arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Matei Basarab şi maistru fusese unul Dima.

D. Gabrielescu observă că tot Dima îl chema şi pe artistul care a zidit baia turcească din Iaşi a lui Vasile Lupu. Poate să fie acelaşi: în Târgovişte sunt două biserici, Stelea şi Sf. Constantin, zidite de domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relaţiuni cu domnul Munteniei.

Am întâlnit alaltăieri pe d. arhitect Gabrielescu; era revoltat de fapta d-lui primar.

D-sa va înainta ministerului un raport energic, în care va cere să se pilduiască numaidecât fapta acelui părinte denaturat al vechii capitale.

Raportul va conchide la darea-n judecată a primarului pentru:

1. a i se aplica art. 352 şi 353 din codul penal, privitoare la dărâmări prin samavolnicie; şi

2. a se osândi la punerea lucrului dărâmat în starea dinaintea dărâmării.

– Domnule, i-am zis eu, pretenţiile d-tale sunt absurde, fiindcă:

1. legea prevede reaua-voinţă, adică intenţia de a face rău, prin urmare priceperea gravităţii faptului, şi aci se vede lămurit că priceperea a fost nulă; şi

2. mulţi, chiar dintre d-voastră arhitecţii restauratori de monumente istorice, nu se vor găsi să ştie clădi la loc aceea ce, şi mai ales cum, a clădit maisterul Dima.

Astfel, din cauză de salubritate publică pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu contraria sentimentele de evlavie ale alegătorilor târgovişteni, deprinşi să aducă prinosuri din inimă la vechea biserică Vărzaru, primarul local, – în loc să îngrijească a se curăţa venerabila ruină şi a o îngrădi, iar apoi a pune strajă cu straşnică poruncă să rupă urechile oricărui cetăţean, aibă şi zece voturi la colegiul întâi, când l-a prinde că mai aduce prinosuri – primarul local, doritor de binele public, n-a mai avut răbdare să aştepte decizia comisiei şi, scurt! a suprimat monumentul istoric.

Unde? unde să-şi mai verse evlavia cetăţenii târgovişteni?

Gion, istoricul capitalelor noastre! ce o să zică amicul meu Gion, când îi voi spune fapta primarului de Târgovişte? când îi voi zice:

– Gion, sais-tu, mon vieux coco, que Varzaro vient d’êtr’rasé?

– Pas possib’! o să-mi răspundă el.

– Ma pa’o’ d-honneu’! o să-i zic eu.

– Et par quel raseur? nom d’un Bassaraba! o să întrebe el.

– Par le maire de la bonne vieille capitale des Bassarabas mêmes! o să răspunz eu.

– Allons donc! c’est bizarre autant qu’étrange!…¹ o să zică dânsul.

1900

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA