Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

De la d. C.D. Gherea

Sosesc în gara de la Ploieşti la şapte seara. Îmi fac loc prin mulţimea care se îngrămădeşte înaintea bufetului, cu mîinile întinse să-şi capete porţia de friptură de viţel (o specialitate a acestui restaurant) şi voi să salut pe patron. Dar e peste putinţă să răzbat prin gloată...

Prefer să aştept plecarea trenului.

O pulpă de viţel se istoveşte ca prin farmec sub cuţitul lui Gherea care aruncă ciolanul gol deoparte pentru a apuca o a doua pulpă ce soseşte caldă. Iată, zic eu în gînd, imaginea fidelă a nimicniciei adîncilor cercetări ştiinţifice. Pulpa de viţel reprezintă natura, lucrul în sine; cuţitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru: el nu poate face alta decît să taie felii, mai mult sau mai puţin subţiri, după cum e mai mult sau mai puţin ascuţit, mai dibaci sau mai stîngaci mînuit. A tăia o felie, a tăia cît de multe, nu va să zică a pătrunde în esenţa pulpii de viţel. După fiecare tăietură ne vom afla în faţa altei suprafeţe: pulpa de viţel nu va voi să ne arate decît suprafeţe, ascunzîndu-şi sistematic sinele, aşa încît, cînd vom rămînea pe farfurie cu cea din urmă bucăţică şi cu ciolanul în mînă, ne vom găsi tot în faţa unei suprafeţe... Vom fi distrus, pînă la cea din urmă firimiţă, obiectul cercetărilor noastre fără să putem pătrunde o clipă măcar în intima lui esenţă, în sinele însuşi al lucrului. Atunci vom face ce-a făcut d. Gherea: cu un zîmbet ironic, vom arunca ciolanul deoparte — şi iată scepticismul! Vom arunca ciolanul la cîini, precum aruncă, obosit, filozoful chestiunea impenetrabilă în ghearele comentatorilor şi a profesorilor de universitate.

Pe cînd fac tristele mele reflexiuni, călătorii părăsesc sala restaurantului... A sunat a doua oară pentru Bucureşti şi, în acelaşi timp, s-a anunţat sosirea trenului următor. Profit de momentul acesta si m-a-propiu să salut pe d. Gherea, care mă întîmpină cu zîmbetul lui placid. E peste putinţă deocamdată să stăm de vorbă... Sosesc alte trenuri Ne dăm întilnire la nouă fără un sfert, după plecarea ultimului tren. Peste cîteva minute, altă năvală la bufet, altă pulpă, altă imagină a zădărniciei tutulor sistemelor filozofice — iar ciolanul, iar scepticismul!

În sfirşit, după patru lecţiuni consecutive de filozofie, trenul din urmă a plecat. Patronul se dă jos de la bufet şi mă îmbrăţişează, ca totdeauna, cu căldură.

— Ştii pentru ce am venit? Îl întreb.

— Spune-mi.

— Am venit să-ţi fac un interview literar.

— Vrei să glumeşti...

— Ba de loc...

Şi încep să-l întreb... La întrebările ce i le pun, d. Gherea se uită din ce în ce mai curios la mine.

Astfel, de exemplu, îl întreb:

— Ce părere ai d-ta despre literatura noastră în genere? În ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră şi cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere? Care sunt figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri? Ce viitor ţi se pare d-tale că poate avea literatura română?

D. Gherea, după ce se uită mult şi lung la mine, dă din umeri şi începe să rîză:

— Bine, d-le reporter, să presupun că d-ta nu ştiai ce oroare am eu de intervieuri. Asta o înţeleg: d-ta credeai necunoscîndu-mă bine, că o să-mi faci plăcere cerîndu-mi un interview.
Dar ce mă miră este faptul că d-ta — reporter, ziarist, publicist — nu ştii că te-ai deranjat degeaba să vii la Ploieşti... Dar am răspuns de mult la întrebările d-tale, cu mult mai-nainte de a avea onoarea vizitei d-tale. Eu mi-am pus singur, şi într-un chip mult mai larg, aceleaşi întrebări pe care mi le faci d-ta acum, şi le-am şi dat răspunsuri cît am putut mai dezvoltate.

— Ştiu: cele trei volume de critice ale d-tale.

— Le ştii cele trei volume de critice?... dar poate că nu le-ai cetit.

— Ba le-am citit, răspund eu.

— Atunci... poate că nu le-ai înţeles.

—Ba te rog! le-am înţeles.

— Atunci, dacă le-ai înţeles d-ta cele trei volume ale mele trebuie să mărturisesc că nu înţeleg de loc cele patru întrebări ale d-tale. Căci, dacă mi-ai cetit criticele şi le-ai înţeles, precum zici, atunci ce mai ceri să-ţi dau, într-un ceas şi în fuga mare, nişte răspunsuri pe care le vei găsi tratate pe larg şi îndelete, în atîţia ani în volumele mele?

— Mă iartă, d-le Gherea, zic eu... să distingem: alta este sistema d-tale scrisă, din care poate eu n-aş fi în stare să scot la iveală, ca d-ta însuţi, punctele conchizătoare, şi alta părerea d-tale exprimată spontaneu, deşi, desigur, fără să iasă din sistema d-tale. De exemplu d-ta eşti un critic care recunoşti multora dintre scriitorii noştri mai mult talent decît pot eu (fireşte mai puţin cult şi mai puţin preparat ca d-ta) să le recunosc. Desigur, dreptatea d-ta o ai; dar aş vrea să ştiu dintre toţi scriitorii noştri, care sunt figurile cele mai remarcabile, după părerea d-tale?

— După părerea mea?... Eminescu şi Coşbuc... Pentru ce... Te rog, citeşte criticele mele şi cu mai mare luare-aminte încă o dată şi vei vedea pentru ce. In privinţa criteriului absolut după care se poate judeca o literatură, vei găsi răspunsul tot acolo. Literatura noastră fără îndoială, posedă multe talente reale; nici unul însă atît de puternic, atît de egal şi atît de continuu, încît să poată trece ca un tip de artist ce s-ar putea număra între artişti în înţelesul european al cuvln-tului. De ce? Vei găsi în criticele mele şi pentru aceasta o explicaţie destul de largă. în scurt, într-o societate unde arta nu poate fi o profesie, un talent artistic va trebui, fatal, să nu se poată dezvolta întreg.

— A proposito de talent, întreb eu, văzînd că d. Gherea nu vrea să-mi dea mai mult decît ne-a dat în criticele sale: crezi, d-le Gherea, că odată literatura română va avea un concurs de talente mari, aşa cum zici d-ta, în sensul european al cuvîntului? Crezi că vom avea odată o epocă, în care simultan producîndu-se mai multe talente mari, acestea să o facă celebră?

— Se poate, răspunde d. Gherea; dar asta este o chestiune de noroc. Orice s-ar zice, talentul este un accident datorit la o nenumărată şi complexă serie de împrejurări norocite... Fără îndoială, mediul social are o colosală influenţă asupra gîndirii şi operii unui talent dar talentul trebuie să existe prealabil: el însuşi este o împrejurare Şi dacă mediul social exercită o înrîurire puternică asupra talentului, şi talentul, la rîndul lui, va exercita asupra mediului o influenţă cu atît mai puternică cu cît el va fi mai puternic. Iată un exemplu. Avem atîtea talente la noi, mai mult sau mai puţin însemnate: asupra mediul social îşi exercită influenţa în măsura în care ele sunt susceptibile de a o simţi, pe cîtă vreme ele nu pot răstoarce şi influenţa lor asupra mediului social, întrucît el ar fi susceptibil să o simtă. Aceasta este cauza pentru care literatura românească, în totalitatea ei, nu are o fizionomie completă, în sensul european al cuvlntului. Nimic însă nu poate justifica temerea că niciodată împrejurările nu vor favoriza naţiunea românească — cum a favorizat pe celelalte, mai vechi în cultură — cu o pleiadă de talente mari, care să-i onoreze limba, dînd expresie, în adevăr mare în sensul omenesc, gindirilor şi simţirilor ei. E foarte probabil, e chiar sigur că marile reforme sociale şi economice„ cari se prepar în Europa şi cari vor trebui neapărat să folosească şi naţiunii românesti, vor înlesni evocarea şi răsărirea multor talente mari din rîndurile acestui popor, înzestrat cu atîta putere de viaţă şi cu atîta spirit.

Am mulţumit cu atît mai călduros d-lui Gherea de bunăvoinţa cu care m-a primit şi cu care s-a executat la dorinţa mea de a-l interviewa, cu cît dintru început îmi declarase că are oroare de interviewuri.

Epoca, 5 iulie 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA