Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Din carnetul unui vechi sufleur

Nenorocirea unei regine

Seara când are să joace, îşi aduce fiecare actriţă slujnica, s-o aibă de ajutor la costumat — mai coase ici, mai prinde-mă dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de a cineva o ţigară şcl.

Raluca Stavreasca luase de câteva zile o slujnicuţă aşa de nostimă încât ardeau în foc toţi actorii, toţi maşiniştii, lampiştii, dulgherii şi pompierii; căci este pesemne şi aici ca-n toate ale lumii un fel de ironie a soartii: nimini nu s-aprinde mai grozav ca un pompier. Când îi trebuia Stavreaschii “madmazela”, madmazela şedea la taifas ori se zbenguia pântre culise. Într-o seară multregretata artistă juca pe regina într-o melodramă înfricoşată. În actul al patrulea se făcea o revoluţie la poarta palatului. Regina, blocată în palat de valurile populare, intra în scenă, care reprezenta o mare sală de recepţie, zicea câteva cuvinte pripite, ieşea apoi în balcon ca să vază ce e jos, unde urla mulţimea turbată, şi trebuia să se întoarcă în scenă repede, palidă şi desfigurată de groază: văzuse cum pe fiul ei iubit îl sfâşiau fiarele scăpate din lanţurile robiei. Pentru ca efectul să fie mai puternic, talentata tragediană îşi pregătise pudră fără roşu ca să-şi dea pe braz când o ieşi în balcon. Vine actul al patrulea; replica se apropie. Raluca dă cutia cu pudră şi oglinjoara în mâna madmazelei şi-i zice foarte severă:

"Madmazelo, să faci bunătate să vii după mine: să nu te dezlipeşti de-aci, ai înţeles? daca nu vrei să te scarmăn!"

Replica a sosit. Strigăte fioroase se aud sub balconul palatului regal. Regina se arată încruntată de spaimă în scenă. Cum intră ea, pocneşte în tot teatrul un râs ca de cine ştie ce comèdie. Ea pune mâinile la piept, ridică ochii la cer, păşeşte spre rampă şi declamă cu toată căldura:

“Fiul meu! prinţul!… unde e prinţul? Dumnezeul meu! presimţ o mare nenorocire!”

Aş! publicul râde înainte cu un hohot colosal şi se porneşte s-aplaude cu mâinile, cu picioarele, cu bastoanele — se zguduia policandrul. Regina îşi pierde cumpătul. Întîi nu ştie ce să crează, ea, atât de obijnuită să captiveze şi să stăpânească publicul cu glasul ei frumos, cu ţinuta şi gesturile ei nobile. Apoi îi trece prin gând că este o cabală, pentru care trebuie să fie recunoscătoare Mariţii „Blondii” (Costandineasca) cu care era certată la cuţite... Dar cheful publicului merge înainte crescând: nu e chip să mai stea în scenă. Tremurând din toate fibrele, cu sufletul în prada unei senzaţii mortale, face la dreapta-mprejur ca să fugă... Când se întoarce să scape de privirile ameţitoare a sutelor de chipuri strâmbe de râs, de cine dă cu ochii?... De madmazela... Madmazela era la spate, cu oglinjoara la subţioară, cu cutia cu pudră într-o mână şi cu puful încărcat în alta, gata să i-l aplice: intrase de la-nceput după urma nefericitei suverane. Închipuie-şi oricine ce furtună de râsete a fost în teatru când a văzut lumea că şi regina a descoperit cauza misterioasă a nenorocirii ei.

"Ce cauţi aici, mizerabilo?" răcneşte regina în culmea încordării tragice, şi cu pumnii-ncleştaţi vrea să se repează asupra sclavei importune.

Publicul simte că-i explicaţie la mijloc şi se opreşte ca prin farmec din râs, ca şi cum o singură palmă năbuşise toate gurile-ntr-o clipă.

"Nu mi-ai poruncit să viu după dumneata că mă scarmeni?"

Alt potop de râsete şi de aplauze. În sfârşit, Gatineau, regizorul, prinde de veste într-un târziu, ca todeauna, şi strigă lui Petrache maşinistul să lase cortina. Peste zece minute când s-a potolit zgomotul vesel, s-a început iar actul — dar dramă mai era aceea? Trecea cât trecea, se stăpânea lumea câteva secunde şi iar pufnea ori cineva din public, ori chiar un actor, şi să te ţii apoi toată lumea — adică toată lumea afară de Raluca, fireşte, care era în adevăr cea mai dezolată regină.

După ce a scărmănat-o pe madmazela, i-a dat a doua zi drumul, şi s-a împăcat şi cu Blonda; căci la repetiţia de dimineaţă neapărat s-a vorbit tot de comèdia de cu seara, şi din vorbă-n vorbă, Blonda — ea nu fusese seara la teatru — a zis către Dragulici:

"Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice proasta tocmai monologul, calul ei de bătaie!"

Raluca auzit-o, a uitat că sunt certate şi a luat-o gura pe dinainte:

"Închipuieşte-ţi, dragă, tocmai scena pe care contam!"

Astfel s-a rupt gheaţa şi cele două prime subiecte s-au făcut iar prietene bune. Asta era într-o luni dimineaţa: vineri sau sâmbătă s-au certat iar, fiindcă Stavreasca a pretins de la direcţie să-i dea ei într-o repriză un rol pe care-l „crease” Blonda... Asta nu se face: fiecare cu creaţiile lui!

Quiproquo

Într-un an cădea Crăciunul sâmbătă — sâmbăta era ziua operii italiane. Se dedea "II Trovatore". De pe la cinci ceasuri galeria gemea de mitocănime foarte veselă. Cântau tenorul Patierno, primadona Bianchi şi baritonul, nu mai ţiu minte cum îl chema — un nume italienesc strajnic — Crampampolini, cam aşa ceva — însă un excelent bariton.

Teatrul plin şi artiştii foarte bine dispuşi. Signora Bianchi era cam după masă, foarte aprinsă la faţă şi apilpisită; tenorul era în voce, iar signor Crampampolini prânzise in compania della Bianchi, corpo di Dio!

Terzetul final din actul întâi a mers admirabil, un brio rar. Aplauze nebune, galeria fanatizată. „Bis! bis!” A doua oară bucata merge şi mai cald. Cântăreţii sunt chemaţi la rampă de două, de trei, de patru ori. Câţiva amatori furioşi încearcă să cheme pe artişti a cincea oară; de astă dată nu mai se prinde: se mai aud fară răsunet ici şi colo câteva bătăi în palme umflate şi ostenite, şi-n sfârşit un glas mitocănesc din galerie porneşte risolutto fortissimo: "Bravo!... Pascali! Matilda! Dimitriade!"

Exces de zel

La Brăila a deschis întâi café-chantant un grec, într-o grădină unde ţinea şi cafenea şi birt. Grecul adusese, după recomandaţia unui samsar, o cântăreaţă excentrică de renume. La reprezentaţia de deschidere, grădina era plină de lume — tot negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, cu copii...

Impresariul era în culmea fericirii, se plimba de la masă la masă, zâmbea şi saluta cu respect în dreapta şi-n stânga. „Diva”, care nu cunoştea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant; porneşte să cânte, s-aprinde, face gesturi prea-prea şi la refren: Eh! allez-y, mon petit chien… etc., îi trage un chiot apilpisit şi nişte tifle... cu piciorul. Toată lumea scandalizată; grecul se reazimă de un felinar să nu cază. Refrenul se repetă cu mai mult brio: lumea începe să murmure şi să se ridice. Grecul, îngrozit, dă să se repează pe scenă, dar nu-l ajută balamalele. Al treilea cuplet cu vârf şi-ndesat! Lumea se scoală, şi-n mijlocul protestărilor de indignare s-aude un ţipăt sfâşietor — leşinase impresariul...

Fiindcă pusese capital în întreprindere şi avea contract cu „Diva” s-o ţie măcar două luni cu câte douăzeci şi cinci de lei pe seară, a trebuit s-o păstreze. În toate serile însă şedea între culise: când venea refrenul, punea mâna în buzunarul jiletcii şi striga:

"Madama! dau ţinţi franţi şuplimentu: mai cu modeştia!"

Revanşă

Direcţia teatrului o ţinea Costache Caragiale în tovărăşie cu Costache Mihaileanu. Iorgu Caragiale ieşise din şcoala de muzică a cadeţilor — adică jumătate ieşise şi trei sferturi fusese dat afară, pentru că nu-nvăţa nimica şi se ţinea de farse toată vremea. La şcoala de muzică era profesor un popă de regiment muscal, fugit, se zicea, din ţara lui, unde fusese osândit la pierderea darului. Era un popă rău şi ursuz. Odată scoate pe Iorgu la teorie şi-l întreabă în câte feluri se duce o notă ţinută; Iorgu se gândeşte, se scarpină-n cap şi răspunde:

"Crescendo, descrescendo şi ris... şi răs... şi ris." şi nu mai ştie.

"Şi răs şi ris ce?" întreabă popa răstit şi dă să-l apuce de ureche.

Iorgu se fereşte-n lături şi răspunde:

"Şi răs-popă!"

Apoi i-a tras popa şi crescendo şi descrescendo şi rinforzando, şi l-a dat afară; şi astfel se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său şi de tovarăşul acestuia, Costache Mihaileanu. În teatru avea câmp deschis pentru instinctele sale de farsă, la cari n-a aşteptat mult ca să le dea de lucru.

Într-o seară juca directorul Mihaileanu pe un nobil cavaler rătăcitor. După ce-l omoară vrăjmaşii într-o întâlnire, fraţii de arme îl aduc pe năsălii, îl întind pe catafalc, şi amanta vine să-l plângă. Catafalcul era aşezat lângă fundal tocmai unde venea gaura tabloului — toate tablourile au câte o mică spărtură pe unde se vede de-napoi în scenă şi-n public. Ce-l împinge demonul pe Iorgu? Pune un ac în vârful unei nuiele, vâră nuiaua pân spartura perdelii şi-ncepe să-mboldească pe răposatul cavaler, pe când îl jelea atâta lume adunată cu veneraţie împrejurul catafalcului.

„S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei inima cea mai fidelă!” se vaită amanta dezolată.

Iorgu îi trage câteva bolduri; răposatul şopteşte:

"Ce-i asta, bre? Cine-i acolo?"

„S-a pierdut floarea cavalerismului! s-a frânt spada cea mai nobilă a mândrei Burgundii!” adaogă un frate de arme.

Iorgu repetă cruda jucărie; Mihaileanu, fierbând:

"Eşti nebun?... Cine-i ala?... Vrei să mă scol acuma de-aici?"

„Mort! mort el! Dumnezeul meu! mort! “

Iorgu cu nuieluşa iar; Mihaileanu, în culmea scrâşnirii:

"Cine e? să-l ucid când m-oi scula! Ah! m-a omorât mişelul... ticălosul!"

Aş! l-a chinuit pe răposatul până s-a lăsat perdeaua...

Se scoală-n sfârşit Mihaileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese „mişelul” şi-i arde lui Iorgu cu sete câteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. După aceea mai vine şi celălalt director, Costache Caragiale, şi-i trage altele, ca să-i puie la loc ce-i scrântise tovarăşul. Iorgu le mănâncă şi tace.

Vine mai târziu vremea să se joace "Don Ranudo de Colibrados", o farsă de Kotzebue, foarte comică, deşi prea copilărească. Don Ranudo e un „grande d'Espana” ruinat, lipit pământului, însă tot fudul, tot ţanţoş şi plin de „morgă”. Odată se plimbă cu nobila „dona” de Colibrados, ligniţi amândoi de foame, pân satul vasalilor lui, şi-ntâlneşte pe unul stând pe câmp la gustare. Îl întreabă:

„Mă, ţărănoiule, ce faci tu acolo?” Ţăranul se-nchină până la pământ:

„Gustam şi eu ceva, stăpâne.”

„Ce gustai, mă?”

„Nişte brânză, măria-ta.”

„Ce fel de brânză? ia să văz şi eu ce fel de brânză... Ştii, nobila mea consoartă, că mâncările bădăranilor ăstora au câteodată gust bun, mai ales după plimbare... Ia să-ţi văz brânza, mocofane!...”

Ţăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii trebuiesc să i-o smucească repede şi s-o mănânce cu mare lăcomie.

Costache Mihaileanu (don Ranudo) era foarte greţos: te miri din ce i se apleca; de aceea, când avea să mănînce ceva în scenă, îşi aducea bucăţica lui de-acasă. Iorgu îi zice directorului, care uitase demult istoria cu acul:

"Nene Costache, dă-mi mie să joc pe ţăranul."

"Bine; ia-l."

La reprezentaţie, Mihaileanu îi dă o bucată frumoasă de caş să-l aibă în desagă: Iorgu însă în scenă mănâncă el caşul şi-i dă în loc un cocoloş de lumânare de seu cu fitil cu tot tăvălit în răzătură de săpun şi acoperit cu praf de tibişir.

Cât era de flămând nobilul hidalgo, de muşcat a muşcat-o, dar n-a putut-o-nghiţi brânza bădăranului.

Din care se vede că metoda chinorozului nu-i atat de recentă pe căt s-ar crede

Iorgu se emancipase de frate-său Costache şi locuia singur în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un salonaş şi o odaie de culcare. În casa aceea se aduna regulat un cerc de ştrengari veseli tot unu şi unu, fel de fel de tipuri. Din cercul acela au făcut parte în tinereţea lor o mulţime de oameni, cari mai târziu au jucat un rol însemnat în ţară: este destul să citez pe cel mai mare democrat al istoriei noastre — C.A. Rosetti. În această amestecătură de viitori oameni iluştri şi de nulităţi, de oameni de spirit şi de nerozi, pe cari-i aduna şi-i ţinea la un loc numai dragostea de păcăleli, de râs şi de veselie, se afla şi un oarecare Matache Piţirigă — cântăreţ în dreapta la biserica Slobozia, corist la operă şi actor la teatrul român.

Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naţionale o nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada... Peste scurt timp de la apariţia ei, ajunsese obiectul unui cult public. Tânăra stea monopolizase adoraţia eleganţilor timpului, iar pe de altă parte Iorgu monopolizase atribuţiile de preot al sectei. Unul dintre sectarii noului cult, un tânăr boier pe atât de urât şi de zevzec, pe cât era de fervent, fiind şi el membru în cercul ştrengarilor, vine odată la Iorgu şi i se mărturiseşte:

"Aman, Iorgule dragă! sunt prăpădit, nenorocit, nu mai pot trăi de atâta chin: să nu mă laşi!"

Şi-i spune că i-a scris „persoanii” multe răvăşele cu miros de odagaci, dar că n-a avut parte de răspuns; că este desperat şi s-a hotărât s-o isprăvească la un fel: ori să capete o întâlnire ca să-şi declare focul, ori să-şi ia adio de la lume; ş-aşa îl roagă pe Iorgu, ca prieten şi băiat de inimă, să nu-l lase şi să-i facă rost de o ocazie, pentru care tânărul va şti să fie cu prisos recunoscător. La această propunere destul de boierească, Iorgu, care ştia toate biletele şi toate stăruinţele urâtului, îi răspunde:

"Îţi fac rost, dar mai întâi să dai un chef ştrengarilor."

Se-nţelege că a doua seară se şi înfiinţase cheful în salonaşul lui Iorgu. Şampanie din destul, şi toţi ştrengarii în păr.

Ghebosul, căci era şi ghebos înamoratul, gătit, pomăduit şi parfumat, până să nu se puie la masă era şi ameţit de perspectiva fericirii, şi acum trăgea cu coada ochiului la Iorgu, aşteptând semnalul — căci fericirea îi era promisă chiar pentru seara aceea... Ştrengarii erau mai nebuni ca todeauna, iar Matache, în capul mesii, cânta pe nas popeşte:

„Adevăr, adevăr grăiesc vouă: puţin şi nu mă veţi vedea şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea!”

Şi râsete... şi chef!... Tocmai când se-ncinsese bine toiul petrecerii, lui Matache îi vine rău, se scoală de la masă şi iese afară să ia aer... Era pân ianuarie. Mai trece puţin şi Iorgu ridică un toast „pentru realizarea visurilor tutulor amorezaţilor”... era semnalul. Deodată se şi aude în odăiţa de alături o tuse gingaşe năbuşită:

„Ţine-mă, Născătoare! Să nu mă laşi, sfinte Pantazi!”

Iorgu deschide uşa de la mijloc, pune mâna în cocoaşa ipochimenului, îi face vânt în odăiţă şi-nchide la loc... Peste câteva minute se aud ţipetele înamoratului înăuntru şi uşa din fund bufnind; apoi se deschide uşa de la mijloc şi s-arată Matache în négligé de jună cântând în falset ca o maică stariţă:

„...Şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea!”

Înamoratul intrase în odăiţă, unde bătea pe fereastră lumina îndoioasă a zăpezii de-afară şi numaidecât începuse să-şi toarne declaraţia. Matache îl mângâiase pe obraz, pe gât, apoi, simţind că urâtul s-apropie să-l pupe, îl umflase de păr şi de urechi şi-i demonstrase că nu era ce-şi închipuia. Nenorocitul a dat năvală la uşa din fund, care răspundea în curte, a luat-o la fugă pân zăpadă, pe din dosul teatrului, şi s-a oprit tocmai la cafeneaua Fialcowsky numa-n gheroc şi cu capul gol.

P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowsky. În cafenea era lume multă împrejurul biliardului: se juca o partidă interesantă. Cum a intrat tânărul nostru, toată lumea a părăsit jocul şi a-nceput să bată din palme şi să se strâmbe de râs. Tânărul a rămas încremenit câtva timp — nu-şi putea închipui să fi transpirat aşa de repede ştirea despre trista-i aventură — până i-a spus unul să se uite-n oglindă...

Era peste tot obrazul negru strălucios ca o cizmă de paradă: Matache fusese uns pe mâini cu chinoroz.

Înamoratul nenorocit nu şi-a făcut seama singur de desperare — chinorozul pesemne are efect răcoritor — dimpotrivă a trăit şi încă bine, aşa că mai târziu a ocupat multe funcţiuni şi dignităţi înalte, a trecut de mare om politic, de mare orator şi mare literat... bineînţeles că mai mare decât orice a fost şi a rămas până la moarte aceea ce fusese când cu chinorozul lui Matache.

...Când acu câţiva ani adăogam la carnetul meu şirurile de mai sus, tânărul păcălit trăia încă; astăzi el e mort — Dumnezeu să-l ierte de toate versurile şi de toată proza cu care a înavuţit tânăra noastră literatură, de toate discursurile pe cari le-a pronunţat pe rând în cele două Camere şi-n întruniri publice! — şi fiindcă „despre morţi numai bine”, iată-i numele pur şi simplu: Pantazi Ghica.

Logică stransă

În vremea războiului din urmă, pe vară, lui Iorgu Caragiale îi venise iar furia să joace — căci era retras din teatru de vreo câţiva ani şi avea funcţia de comisar comunal la hala din Piaţa Amzii. Despre „această ocupaţie burgheză şi prozaică, şi despre căderea lui din gloria artistică trecută” — aşa zicea el — făcuse, într-un moment de inspiraţie, câteva versuri lirice cam aşa:

„Dup-atâţia ani de fală,
De artă, poezie,
Mă văz vătaf la hală
Peste măcelărie;
Şi bietele bucheturi,
Ce-adese-am secerat,
În nişte zarzavaturi
Acum s-au preschimbat!”

Acuma, apucat de nostalgia culiselor, întocmise o trupă de nespălaţi şi luase cu chirie locul viran de pe Podul Mogoşoaii în faţa străzii Umbrii, unde s-a clădit mai târziu casele lui Ienciulescu. Pune dulgherii să-i facă o scenă botează localul "Grădina Basarabiei" — era tocmai în toiul retrocedării — şi-ncepe reprezentaţiile.

Într-o sâmbătă seara, era şi sărbătoare, juca "Adam si Eva". Grădina era plină, mai ales de ovrei. Iorgu, directorul, n-avea rol; se plimba de colo până colo pântre public ca să se bucure de succes. Localul, cum era aşezat, nu era prea potrivit pentru teatru: cu zgomotul trăsurilor de pe Podul Mogoşoaii, nu putea auzi publicul nimica de pe scenă.

Era tocmai monologul Satanii. Satana se vedea dând din mâini şi din picioare, se vedea mişcând buzele, dar grai de loc. Un ovrei de la locul din urmă, lângă zidul care da în pod, îl vede trecând pe directorul şi-l cheamă:

"Domnule director! Domnule Iorgu! iu n-avuz nimica; dracul ala vorbeşte prea încet."

"Strigă-i să vorbească mai tare," zice directorul şi pleacă.

"Mai tare! mai tare!" strigă ovreiul.

Degeaba... Iar:

"Domnule director!"

"Ce pofteşti iar, nene?"

"Nu m-avude."

"Apoi dacă nu te-avude dracul pe dumneata, cum vrei să-l avuzi dumneata pe el?"

A rămas ovreiul deocamdată ameţit de logica zdrobitoare a directorului, dar pe urmă s-a dezmeticit şi nu s-a lăsat:

"Domnule Iorgu!..."

"lar?"

"Apoi nu mi-a plitit el să m-avuză: iu am plitit să-l avuz pe el!"

Văzând Iorgu că n-o scoate la căpătâi cu ovreiul, îi zice:

"Lasă, nene; nu vezi ce zgomot e afară? mai aibi şi dumneata răbdare până la Sfântul Dumitru, pân' ne-om muta de aici!" Era pe la Sântămărie.

Moment de distractie

Serghe răposatul era de specialitatea lui dramatică intrigant în melodramă şi în comedie moralist muşcător. Odată juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă, în care fabula este cam aşa: un mizerabil persecută de moarte pe o pereche de tineri foarte cumsecade, buni nevinovaţi. Îl juca Serghe pe mizerabilul. Acest intrigant face fel de fel de mişelii şi crime, şi ce e mai scandalos decât orice e că omul acesta pervers are o virtute — conştiinţa ticăloşiei lui, şi spune curat, cu un cinism revoltător, că el e bun de spânzurat. Victimele, pe cari era cât p-aci să le răpună, scapă la un moment dat din mrejele lui. El spumează şi toarnă de ciudă un monolog enorm; după ce se mărturiseşte publicului de toate câte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect:

„A! iubiţii mei! A! naivă pereche de turturele! mă credeţi învins?... N-aveţi grije! nu-mi veţi scăpa! Am să vă înfăşur în urzeala mea ca şi un păianjen infam pe două musculiţe amorezate!... Da, da! sunt infam! sunt un păianjen infam!”

Apoi râde sardonic, şi-aruncă mantaua peste umăr şi pleacă cu paşi largi şi apăsaţi.

Serghe ţinea la monologul lui, decât nu ştia boabă din rol, ca de obicei:

"La tine mi-e nădejdea, Caimac băietei făgăduiesc să fac cinste!"

Caimac era diminutivul de mângâiere al lui Maican sufleorul.

...Iaca a sosit în fine şi marele monolog... Păianjenul infam o ia la început cu binişorul, rar şi-ndesat. Şirurile dântîi merg bine... Pe urmă se porneşte mai iute; Maican îl ţine de scurt; Serghe îi dă zor înainte, se-nfierbântă, iar Maican suflă din fundul inimii. La o frază pe care o apucă bine, Serghe se repede-n goana mare, strigă, sforăie şi nu mai aude pe sufleor. Acesta, cum era foarte nervos şi pripit» pierde şi el şirul, şi se-neacă amândoi de tot. Păianjenul desperat îşi frânge mâinile, bate din picior şi mârâie pântre dinţi:

"M-ai omorât, frate Caimac... mersi!"

Dar acum, Maican, tot pierduse şirul, se uita din cuşca lui la Serghe şi-l aştepta să se mai potolească pentru ca să-i poată arunca un început de frază. Cum se uita el aşa, bagă de seamă că i-a plesnit tricoul lui Serghe, şi cu cât se zbuciumă intrigantul mai tare cu atâta se rânjeşte şi plesnitura... în vremea asta Serghe aiurit o ţinea-ntr-una.

„Dar ce e de făcut? Dumnezeul meu! ce e de făcut?”

Deodată se opreşte să facă joc de scenă mut şi să-şi mai tragă răsuflarea. Maican profită de ocazie şi-i şopteşte repede:

"S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi!"

Cum aude Serghe şoapta — o aştepta de mult — o prinde-n zbor şi strigă cu putere:

„Dar ce-i de făcut Dumnezeul meu? S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi!”'

Maican a căzut de pe scaunul lui din cuşcă sub scenă şi din căzătură a dat în friguri.

Luptă dreaptă

Maican sufleorul era slab şi nervos peste măsură. Pasiunea lui, care lua proporţiile viţiului, era tutunul şi cafelele turceşti potrivite din zahar — de unde i se şi trăgea numele de Caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cinsprezece cafele una după alta: a câştigat. Dragulici le-a plătit; dar ca să nu rămâie în pagubă s-a prins şi el că bea tot atâtea romuri. După ce le-a băut, zice:

"Mai plăteşti un pour la dame Caimac?"

"Nu se poate, răspunde Maican; acuma e rândul cafelelor."

Ruşine

Într-o duminică, în ziua de Crăciun, mitocănimea era ca de regulă în păr la galerie. Se juca "Amicii Falsi" — "Nos Intimes" a lui Sardou. Se făcuse pesemne abuz la casă; se vânduseră probabil mai multe bilete decât prescrie regulamentul: erau peste cinci sute de mitocani sus, înfierbântaţi ca la orice praznic: vorbeau, râdeau, se certau; şedea unul peste altul; ţipa unul strivit, ceilalţi făceau chef — ceva nespus. Când să se ridice perdeaua, unul din loja din dreapta a galeriei începe să strige vesel pe altul din loja opusă:

"Niţă al Zamfirii! Niţă al Zamfirii văduvii!

— Uite, mă! zice Niţă către altul de lângă el; vezi, nene, mitocanii din Tirchileşti şi de pă la Bonaparte a-nceput şi ei să vie la teatru... Oleu!"

Apoi se-ntoarce spre cel din faţă care-l chemase:

"Mă, pârlitule, ai luat piatră-n gură când ai intrat înăuntru?"

Niţă era umblat pe la teatru; probabil cel din Tirchileşti intra pentru întâia oară în templul Taliei române. Lumea a-nceput să râză; dar a trecut asta şi s-a ridicat perdeaua. Zgomotul din galerie nu înceta însă, aşa că nu s-auzea mai nimic de pe scenă.

Tudoriţa Pătraşcu juca în "Amicii Falsi" pe băiatul lui Marécat — un debutant pe calea viţiilor cu frumoase promisiuni; un ştrengar de vreo şaisprezece ani, care sărută slujnicele şi cade leşinat ţeapăn din cauza remuşcărilor ce i le dă consumarea pripită a unui trabuco furat din tabacherea lui papà. Cu toată lipsa vreunui talent mai deosebit, Tudoriţa, tânără p-atunci, frumuşică şi zveltă, făcea un efect minunat: ştrengarul era foarte nostim în pantalonii lui de dril alb, într-un pet-en-l'air de catifea şi cu o pălărie de paie pusă cochet la o parte à la diable m’emporte.

Când să se isprăvească actul întâi, Niţă al Zamfirii, aplecat cu jumătate trupul peste galerie afară, arată pe Tudoriţa şi zice tovarăşului de lângă el:

"Vezi tu, vere? băiatul ăla e fată mare... zău!"

Astfel actul întâi s-a sfârşit, în râs şi aplauze, cu mult succes. Am mers să fumez cu actorii între acte.

"Ce zicea mitocanul de Tudoriţa? mă-ntrebă Dragulici.

— Explica altuia că e fată mare.

— Auzi dumneata ce ruşine pe biata Tudoriţa după atâţia ani de carieră!"

Adevărul e că biata fată plângea de ruşine.

Fericită improvizaţie

Solomonescu era şi cântăreţ la Biserica "Dintr-o zi" şi artist dramatic. Dimineaţa, după liturghie, se punea la zacuscă, se stropea bine şi se scula de la masă tocmai seara ca să meargă la teatru; după reprezentaţie mergea la Vasile Băcanul, la „Garibaldi”, unde cina cu Dragulici până să toace de liturghie. Cu programa aceasta de viaţă, îşi confunda adesea dimineţele cu serile şi viceversa: la biserică îşi dedea în petecul declamaţiei şi la teatru în al isonului. Avea pe lângă asta păcatul că nu putea pronunţa niciodată curat numele proprii şi neologismele.

Odată juca Ştefan Mihăileanu pe Olliwer Cromwell în "Muşchetarii" lui Dumas, şi Solomonescu pe un ofiţer de gardă în tabără. Ofiţerul intră grăbit în cortul Protectorului şi strigă:

„Gen'rale! gen’rale! a sosit bastamentul!”

Publicul pufneşte. Generalul se ridică de pe scaun indignat ca să dea o lecţie incultului:

„Mizerabile! vorbeşte frumos! uiţi că te afli în faţa generalului Croncovel!"

Aplauze frenetice. Până târziu acu câţiva ani, nenea Ştefan, de câte ori îmi povestea întâmplarea, pe care o ştiam destul de bine, fiindcă fusesem de faţă, îmi zicea:

"Daca nu-mi venea mie inspiraţia să improvizez vorbele alea, îmi strica dobitocul toată scena!"

Extemporare

În "Roza magică" (Pied de Mouton), Solomonescu juca pe Alguazilul. Într-o scenă alguazilul vine, la ordinele lui don Nigaudinos, să aresteze pe logodnica acestua fugară cu altul. În scenă se află don Nigaudinos (neuitatul Dragulici), Lăzărilă (Caragiale Iorgu), alguazilul (Solomonescu) şi perechea înamoraţilor.

Dragulici zice lui Solomonescu:

“Hahà! iată şi porumbiţa! Fă-ţi datoria om al legii!”

Solomonescu începe ca la ohtoic:

“Seniorina, te somez să te întorci la casa părintească!”

“Din inimă vorbeşte poliţaiul ăsta seniore”, zice Caragiale.

— Da – răspunde afară din text Dragulici foarte serios – din inimă, din inimă, numai cam pe nas ca la "Biserica Dintr-o zi!"

Un "la" natural

Se pregătise "Jianul" pe vremea direcţiei lui Millo. A doua zi era reprezentaţia, dar încă nu se hotărâse cine să cânte doina haiducească între culise. Ghiţă Alexandrescu cânta minunat, dar nu se putea să se-auză glasul lui, fiindcă el juca pe eroul piesei şi cântecul trebuia să fie al altui haiduc… Cine să cânte?…

Mincu, care pretindea că-şi mancase vocaţia de tenor, se oferă el. Oferta e primită. Face repetiţie, pune pe Flechtenmacher să-i transpuie muzica pentru tenor, nu bea toată ziua nimica, a doua zi înghite la ouă proaspete şi cafele reci, şi seara vine la teatru legat la gât cu o basma mare.

În sfârşit iese între culise la vreme să-şi aştepte replica şi acordul orchestrii. Emoţie n-avea deloc; de ce ar fi avut? el conta sigur pe si bemol şi aria suia până-n la natural. Replica a sosit. Orchestra dă acordul şi tenorul porneşte. Rulada introductivă merge bine, intră în măsură, o bătaie, două, trei, – la a patra, Dragulici, care-l pândea la spate, îl gâdilă fără veste cu degetul – Ţaţa Miţa, aşa îi ziceam toţi, se-neacă: cuac!

Glumă proastă

"Şamil sau Vulturul Caucazului" e o melodramă plină de sentimente patriotice şi de scene grandioase. La un moment dat, după o încăierare sângeroasă, cerchejii ia la goană pe muscali; scena rămâne goală şi pe un vârf de stâncă se luptă în duel un georgian cu un rus: georgianul biruie, ia steagul, şi rusul, străpuns, cade în prăpastie. Mincu se propune să facă el pe rusul cu steagul:

"Fac eu pe muscalul, să v-arăt eu o căzătură de tragedie cum nu s-a mai văzut în Bucureşti!"

Seara şi-aduce o saltea d-acasă, şi o pune între culise la picioarele practicabilului de la poalele muntelui. Vine scena. Mincu, rănit, scapă din mâini stindardul, se loveşte la piept, se-nvârteşte într-un picior şi şovăie. Dragulici şedea pe vine jos între culise cu mâinile gata pe căpătâiele saltelii: când vede că porneşte muscalul de sus, îi trage salteaua!

Erau vreo doi stânjeni de unde pornise Ţaţa Miţa: din norocire, însă, n-a suferit tare decât la părţile moi.

Oferată gratioasă

În "Millo Director", Ţaţa Miţa juca pe Nastasache; Ţaţa era afumat rău de tot în seara aceea. Când vine cu fişicul de cofeturi ca să-i ofere directorului, pe care toţi în piesă îl cred director de minister, zice:

„Domnule director, mă rog, nu poftiţi un bubon?

— Mulţumesc, amicul meu, răspunde Millo; mănâncă-l dumneata mai bine.”

Un creditor turbat

Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu grec 150 de galbeni, chiria şi întreţinerea trupei două săptămâni şi bani împrumutaţi din mână la plecare. Fusese vorba că imediat ce s-o întoarce în Bucureşti şi va începe teatrul să-i trimiţă înapoi banii. Aşteaptă grecul un an, doi, trei... scrie zece, cinsprezece, o sută de scrisori — nimic. În vremea asta, se ruineaza negustorul, ajunge mufluz şi vine din Brăila cu vreo douăzeci de galbeni, cât îi mai rămăsese totul cu totul din naufragiul lui. Îl întâlnesc într-o dimineaţă; mă ia la o parte încruntat şi mă-ntreabă unde şade Millo:

"Sinti ruinato, domnule; am venit se me da banii domno Millo, or lu'mpusco!"

Şi-mi arată un pistol turcesc încărcat... I-am spus, fireşte, că nu ştiu unde şade debitorul şi l-am lăsat. Seara, mergând spre Fialcowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previu pe Millo să se păzească, ori să dea de veste la poliţie, când, mă-ntâlnesc iar cu grecul. Era liniştit de tot; zice:

"Stii, am gasito pe domno Millo!

— Ei, zic, ţi-a dat?

— As! frate, saracul, ţe se me da? daca nu împrumutam eu cu ţinţi galbeni, n-avè ţe muncà astazi!"

Indoit lapsus

Millo juca la Bârlad în tournée de vară, având în trupă şi pe răposatul Mincu — nici nu pleca Millo fără Ţaţa Miţa — era în repertoriu.

La Bârlad le mergeau afacerile rău de tot: datori la han, la birt, cafenea, chelneri, la toată lumea. Desperaţi, afişează pe "Jianul, căpitan de haiduci" pentru reprezentaţia „de adio”, cu speranţa să umple sala, să plătească ceva din datorii şi să plece după noroc în altă parte... Seara, teatrul aproape gol...

Millo juca pe Cîrc-Serdar şi Mincu pe Ghincu — ca de obicei. E o scenă unde Jianul, prins odată, scapă, şi Cîrc-Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” şi Ghincu răspunde: „De! ştiu şi eu, Cîrc-Serdare!”... Millo se uita la lojile şi scaunele goale trist. Vine scena:

„Ce ne facem, măi Mincule?”

„De! ştiu şi eu, Musiu Millo!” răspunde Ghincu.

Chestie personala

A fost un scandal nepomenit când trupa franceză de operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să aibă urmări regretabile.

Era într-o piesă o scenă de improvizaţie, în care actorii — neuitaţii Debeer, Roux şi M-lle Gandon, o femeie aproape genială — făceau pe întrecute jocuri de cuvinte în acţiune. Debeer zice lui Roux:

„J'ai un grand oiseau dans ma main!”

„Cela n'est pas possible.” răspunde Roux.

„Je t’assure.”

"???"

Debeer deschide mâna şi arată o nucă:

„C’est une noix (une oie), tu vois?”

„Ah!, oui, răspunde Roux pipăind pe Debeer şi considerându-l lung din cap până-n picioare; j'e conviens que c' en est une."

După multe alte grozăvii de aceeaşi speţă, Gandon întreabă pe Debeer:

„Vois-tu là tout pres de la coulisse des navires?"

„Non pas.”

„Mais il doit y en avoir.”

„Comment?”

„Puisqu-il y a là un port, un grand port de Roumanie.”

Şi Gandon aduce un porc pe scenă... Atunci începe un scandal înfiorător... Toată lumea în picioare: „Francezii vor să-şi râză de români şi de România!... Nu ne putem lăsa insultaţi de străini în ţara noastră!... Afară străinii!... Scuze numaidecât ori o lecţie exemplară şcl. ...” Şi huiduieli, înjurături, fluierături şi bastoane ridicate în sus...

Bieţii artişti vor să se explice... Nu se aude nimic... Scandalul creşte. În sfârşit, Debeer reuşeşte să se facă un moment ascultat, în care timp „îşi cere iertare daca a supărat cumva pe onorabilul public, că gluma era inocentă, fără cea mai mică intenţie ofensătoare — un nenorocit joc de cuvinte, pe care artiştii îl regretă din tot sufletul etc.”.

Zgomotul începe să se potolească puţin; când deodată un telegrafist înalt şi chipos, cu nişte barbete colosale, se repede turbat până lângă scenă şi făcând nişte gesturi măreţe strigă pe dasupra întregului zgomot:

"Cer cuvântul! Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacţie personală pentru cochon de la Roumanie!"

A izbucnit un râs general... Daca râzi nu mai eşti necăjit: reacţia s-a făcut ca prin farmec, şi eminenţii artişti au putut urma în linişte spectacolul.

Bonbon

Într-o vară juca pe piaţa Constantin-vodă circul lui Hüttemann. Pe-atunci nu se pomenea încă în capitala Belgiei Orientului de café-chantant: altă petrecere de vară nu era decît circul, grădina Raşca şi panoramele.

Luceafărul circului era domnişoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subţire si mlădioasă ca o nuia de richită; talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu susan; trăsuri fine; pieliţa trandafirie; părul negru şi creţ; ochii verzi deschişi — ce raze umede aruncau acei ochi! — gura ca o cireaşă coaptă; dinţii mărunţi, cei de sus cu strungăreaţă la mijloc... Alte signalmente n-are... ba da: în bărbie o gropiţă şi când râdea alte două în obraji.

Îşi închipuie oricine ce de cofeturi, ce de buchete, şi câte bătăi în fiece seară între adoratori! Dar ceva mai mult... Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr de trei-patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, coama şi coada ca nişte fuioare de borangic în unde, urechile străvezii şi rumene, nările roşii şi ochii aprinşi ca doi cărbuni... Alte signalmente n-are... ba da: era pintenog la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era şi Bonbon — aşa-l chema.

După toate jocurile, gimnastică, sărituri prin cercuri de hârtie şi focuri de artificii, paiaţării, ieşea şi domnişoara Henriette călare pe Bonbon — o apariţie feerică. Era îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca smarandul, încheiat, dinainte de sus până jos şi la mâneci, cu bumbi auriţi mat; în cap o tocă de aceeaşi stofă cu rochia cu o pană albă mare, cu mănuşi şi biciuşcă tot albe. Bonbon avea coama împletită în codiţe prinse de panglici; căpăstrul şi frâul de şnur de mătase cu un ciucure mare de ibrişim pe frunte, toate astea verzi, cu câte o mărgea de aur mat la fiecare înnodătură.

Mişcări de şcoală înaltă, pasuri în ritmul muzicii, salturi şi complimente... şi grindină de bucheturi... în sfârşit, domnişoara descăleca în mijlocul arenii, atârna frâul de oblânc, scotea din aumônière cofeturi şi le dedea lui Bonbon; apoi făcea gropiţele-n obraji şi striga cu glasul ei de şaisprezece ani:

„Bonbon, embrasse-moi!"

Ştrengarul sforăia şi fugea făcând o sumă de cochetării. Domnişoara se supăra:

„Qu’est-ce que c’est que cette manière?... embrasse-moi tout-de-suite!"

El iar făcea nebunii şi nu vrea... Domnişoara scotea batista, o punea la ochi, începea să ofteze şi să plângă... Atunci Bonbon se oprea din sărituri, se uita lung la ea, se apropia încet-încet şi-ncepea s-o mângâie cu fruntea pe umăr. Ea se-ntorcea binişor zâmbind şi el îi dedea numaidecât o guriţă:

„Ah! merci!”

Şi Bonbon pierea din arenă ca praştia.

De prisos, crez, să mai spun câte inimi nenorocise domnişoara Henriette. Cum se arăta în arenă, intrau fiorii morţii în sute de suflete, parcă le-ar fi lucrat o baterie electrică — şi se-nţelege că, daca era vorba de baterie electrică, cei mai susceptibili, cei mai buni conductori erau telegrafiştii: strajnic pătimeau toţi, dar dintre toţi cel mai prăpădit era T..., aprins la culme. De aceea ne şi zicea, cum era glumeţ de fel:

"Nu vă daţi cu chibriburi pe lângă mine, că ia foc!"

Telegrafistul se afla foarte încărcat de electricitate... se cam trecuse şi din băut de focul pasiunii — nu-i vorbă, şi până nu se pomenea de domnişoara Henriette se cam trecea el, dar acu era cu câteva grade mai sus. Avea un sfanţ: îl păstrase ca să-şi cumpere un bilet de amfiteatru. Ce şi-a făcut el socoteala? să intre în circ pe mofturi şi să rămâie cu sfanţul să ia tutun şi alune prăjite pentru paiaţe — erau două paiaţe mici foarte comice şi drăguţe. Aşa, pleacă de lângă noi fără veste, dă vreo două târcoale baracii şi vede în partea grajdului o spărtură în uluci, de vreun stânjin de la pământ, pe unde aruncau rândaşii gunoiul. Se suie pe grămada de gunoi, se vâră pîn spărtură şi sare înăuntru: caii se sperie, aleargă rândaşii, pun mâna pe el şi trage-i, de-i scăpăra electricitatea. Îi trag cât îi trag şi-l aruncă pân spărtură afară.

Tot într-un timp, noi îl căutam pe după circ — când ce să-l vedem pe telegrafistul nostru? Stetea pe gunoi şi reflecta adânc. Până să-l întrebăm ce este, se scoală în picioare şi dispare iar înăuntru. Am auzit tăvăleală strajnică în grajd şi apoi ne-am pomenit cu el mototol înapoi... îl ridicăm numaidecât; el începe să-şi scuture hainele şi zice:

"Ce se socotesc adică nemţii? c-o să mă prinză ş-a treia oară? Parcă eu sunt prost!"

Şi ne-a povestit toată istoria... Am mers de şi-a cumpărat şi el bilet şi am intrat cu toţii... Om fără parte! Domnişoara Henriette nu juca: Bonbon era indispus — îi dedeseră să bea obosit apă rece — pneumonie dublă. A trecut o săptămână şi Bonbon a murit... Peste vreo câteva zile apoi a plecat şi circul.

Aveam într-o fotografie mare pe domnişoara Henriette şi pe Bonbon sărutându-se: se tot ţinea telegrafistul de mine să i-o dau şi nu vream. Într-o seară, după multă vreme, venind vorba despre circul Hüttemann a început T... să plângă — era iar cam trecut — şi să mă roage să-i dau lui fotografia neuitatei Henriette. N-am avut ce-i face — i-am dat-o...

Când scriu aceste depărtate amintiri, sunt gata să mă culc. Nu mi-ar părea rău să visez pe Bonbon şi pe domnişoara Henriette; asta m-ar întineri cu douăzeci şi cinci de ani... Dar cine poate visa şi când vrea şi ce-i place?... De una, mai bine — e rău să visezi cal alb.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA