Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Dintr-un catastif vechi

Să mă ierte confraţii noştri reporteri dacă nu rămân todeuna uimit de rezultatele activităţii lor... Eu am cunoscut în copilăria mea, înainte de a merge la şcoală, pe patroana reportajului român; şi iată de ce zic „patroana".

Toate corporaţiile bine organizate au câte un patron sau chiar câte doi: pianiştii au pe sf. Cecilia; vânătorii, pe sf. Hubertus; călăreţii, pe sf. Gheorghe; chiriaşii, pe sf. Gheorghe şi pe sf. Dumitru; doftorii, pe sf. Cosma şi Damian; birjarii pe sf. Ilie ş. cl.

Şi să se noteze bine că pe vremea când trăiau aceşti patroni, nu se ştia nici de Chopin, nici de pianolă; armele cu repetiţie nu se inventaseră încă; societăţile pentru îmbunătăţirea rasei cavaline si Creditul urban nu erau înfiinţate; despre antisepsie şi roate de cauciuc nici pomeneală...

Tot astfel, când eu am cunoscut-o pe patroana reportajului român, nu se pomenea de serviciu telegrafic şi telefonic nici cu fir, dar încă fără fir; nu se ştia de căi ferate, de biciclete, de automobile, de atâtea ş-atâtea mijloace de locomoţiune şi de corespondenţă, de care se bucură confraţii reporteri actuali.

Uşor îi vine intrepidului confrate astăzi, fireşte!

Telefonul... Alo!... Un enorm scandal!... O crimă groaznică... o tragică sinucidere... un sinistru colosal... o catastrofă pe C.F.R....

„Mână, chauffeur!...”

Şi, „în mai puţin de trei sferturi de ceas, cu o viteză de o sută de kilometri pe oră, am ajuns cei dântâi la locul dezastrului; am scos carnetul şi am notat rezultatul primelor noastre investigaţiuni, pe care le comunicăm telefonic ziarului nostru... Cititorii noştri vor afla cei dântâi... etc."

Să fi poftit însă intrepidul confrate, să mă facă să aflu cel dântâi, atunci când de la Bucureşti până la Ploeşti se călătorea în birjă de Herasca cu coviltir şi codirlă, cu patru cai în rând, doi la oişte şi doi la cetlău!

La 9 dimineaţa ieşai din Bucureşti pe la capul Podului Mogoşoaii şi, după trei opriri (la Săftica un sfert de ceas, la han la Ţigăneşti două ceasuri şi jumătate de prânz, şi iar un sfert de ceas la Puchenii Dorobanţului), intrai în Ploeşti, pân straja Bucureştilor, pe la 6 trecute seara... O diligenţă făcea o dată pe zi cursa de poştă între cele două oraşe; astfel, scriai din Capitală o scrisoare luni după-prânz; o aducea marţi seara diligenţa, şi o primea adresantul în Ploeşti miercuri la amiază.

Şi totuşi, serviciul de reportaj îl făcea cocoana Luţa, de la Sf. Voievozi din Ploeşti, cu o celeritate şi cu o exactitate, care ar putea face gelos pe cel mai neadormit dintre confraţii noştri speciali în materie.

Niciodată provincialii nu eram jinduiţi de ştiri de senzaţie din ţară şi din Capitală mai ales; şi fireşte că cei dântâi care le aflam eram noi, mahalagiii de la Sf. Voievozi, vecinii coanei Luţei.

Văduvă; posedând o avere modestă; ocupându-se cu preparaţiunea medicamentelor inofensive, a sulimanului pentru obraz, a boielii de păr şi a lepădatului, după farmacopeea orientală; prezicând în cărţi, în drojdii de cafea, în palmă, după uitătură, prezentul, viitorul şi trecutul; făcând serviciul de mică corespondenţă intraurbană, scrisă sau orală — îi rămânea destul timp ca să nu neglijeze un moment măcar serviciul de reportaj; şi să nu uit a spune că, deşi primise o educaţiune foarte-ngrijită, fiind de o politeţă, de o discreţie şi de-o urbanitate exemplare, cocoana Luţa nu ştia nici să scrie, nici să citească, cu nici un fel de slovă. În schimb, însă, ce memorie!

Dar să dăm, până una alta, o probă de reportajul ei...

Câţiva ani înainte de unirea principatelor, s-a petrecut în Muntenia, un scandal senzzaţional, cum se zice astăzi, menit să emoţioneze îndeosebi pe creştinii pravoslavnici de „ambe sexe", cum se zicea pe-atunci.

De la cine l-am aflat noi mahalagiii de la Sf. Voievozi din Ploeşti, atunci când nu se pomenea de gazete?... De la cine altul decât de la cocoana Luţa, chemată de mult acuma, din principatul Valahiei, întru împărăţia cerului.

Şi, fiindcă oricine poate-nţelege că mi-ar fi greu să reconstituiesc din memorie, după peste o jumătate de veac, o povestire cu atâtea amănunte subtile, mărturisesc de la început că mă voi mărgini să reproduc, după nişte hârtii vechi, darea de seamă asupra ştirilor cocoanei Luţei. Acele hârtii — un dosar gros, învelit într-o cămaşă de mucava şi legat cu sfoară — le-am găsit din întâmplare în podul unei case dărăpănate de la Sf. Voievozi din Ploeşti. Sunt toate scrise cu slovă popească; iar dasupra cămeşii, stă însemnarea: Catastiful cocoanei Luţei.

În acest preţios dosar, se găsesc notate, atât pe scurt de transcriitor, într-o formă mai puţin originală, cât şi pe larg, în forma originală a reporteresei — cum, la citire, mi-o aduc bine aminte — o sumă de anecdote din viaţa de pe atunci, pe care parcă încă o auz pe răposata povestindu-ni-le din viu grai.

Să începem cu scandalul menit să...

Urlă Bucureştii. Încotro te-ntorci tot de păţenia arhipăstorului vorbesc oiţele şi berbecii.

Ce-i lipsea?... Ce n-avea? ce cu gândul nu gândise când era arhondar la Cernica şi pe urmă mai mare peste vătăşia de ţigani de la Cozia... Şi ce om voinic! ce bărbat arătos! ce barbă cuvioasă! şi ce venit frumos: peste şaptezeci de mii de galbeni pe an!

Dar duhul cel rău, pizmaşul, s-a însărcinat să turbure liniştea robului lui Dumnezeu; căci, precum aflarăm de la cocoana Luţa astă-seară, iată cum s-a petrecut pricina:

„De un an şi mai bine, chiar peste vreo lună după ce doftorul Limbric (?) s-a fost cununat la mitropolie, era ştiut de toată lumea că peste casa lui revarsă acela care-l cununase, harul domnului, ploaie de aur.

În seara cununiei, înaltul slujitor al altarului, vrând să dea bine-cuvântarea lui tinerei perechi, a rămas încremenit când a dat cu ochii de mireasă; aşa s-a simţit trăsnit de nurii ei, încât n-a mai putut cânta mai departe; a-nceput să-i tremure glasul şi barba, şi, venindu-i un fel de isterică, cu căscături şi zvâcnituri ca de deochi, a rasolit slujba şi le-a dat drumul mai degrabă tinerilor cununaţi să meargă acasă.

Toată noaptea următoare, duhul cel rău nu i-a dat pace; până la ziuă n-a putut bietul părinte să închiză ochii o clipă măcar... tot cu gândul la mireasă. A doua zi de dimineaţă, a pus pe urma căsătoriţilor fel de fel de gonaci iscusiţi — călugări, călugăriţe, boieri, cocoane, care se pricep la aşa binefaceri — şi, aflând că nu prea trăiesc în huzur tinerii căsătoriţi, a-nceput să le trimiţă daruri, apoi să-i poftească la masă, apoi să se poftească el la dânşii; pe urmă, tot după-mboldul duhului, a chemat pe doftorul să-l îngrijească, fiindcă se simţea părinţelul cam bolnăvior de piept, nu putea răsufla slobod şi-i venea mereu să ofteze — vorba cântecului: «de oftat ce-am oftat tare, furca pieptului mă doare!» — Azi aşa, mâine aşa, încet-încet, s-a-ncins prietenie la toartă între doftor şi bolnav; iar tânăra doftoroaie, din zi în zi, speria mai tare lumea cu falaitarurile, cu catifelele, cu blănurile, cu diamanticalele dumneei.

Lumea, cum e lumea, s-a apucat să bârfească — mai ales cocoanele care n-aveau bărbat să-ngrijească de piept pe părinţelul. Doftorul, care ştia bine cum merge boala şi vedea că-i dedese pe leac, s-a hotărât ca să astupe gura lumii duşmane, să părăsească pe bolnav, măcar pentru câtăva vreme.

Astfel dar, şi-a luat soţia şi, fără să spună nimica bolnavului, s-a dus cu ea şi a ascuns-o la ţară, într-o casă boierească. A doua zi, când merge bolnavul la casa doftorului în oraş, o găseşte încuiată — şi doftoroaia... nicăieri. Aman! unde-i?... Nu se ştie...

Cade bolnavul la pat, şi rău, şi rău, se prăpădeşte şi mai multe nu!... aleargă gonacii şi cercetaşii în toate părţile, şi, de colea până colea, dau de culcuşul doftoroaii... şi din vorba-n vorbă, ajung să-nţeleagă pe cum că, de ochii lumii şi ai bărbatului, s-a dus tânăra la ţară, până să se mai potolească bârfelile duşmanilor; dar că şi ei îi e dor de părintele, şi că noaptea aceea chiar, doftorul are să lipsească, şi prin urmare bolnavul poate să poftească.

Cum a auzit bolnavul vestea cea de bucurie, a sărit din pat. Când a-nserat bine, s-a suit într-o caretă cu patru telegari, îmbrăcat tiptil ca un mirean, însoţit de un credincios, şi... mână, băiete! Nici caii tăi, nici drumul tău! Ajungând la izvorul tămăduirii, ca prin farmec i s-au deschis porţile curţii; în scară l-a-ntâmpinat tânăra prietină, care l-a luat repede la braţetă şi l-a dus înăuntru, într-o odaie din fundul caselor.

Bolnavul, care de atâtea zile suferise de-nţărcatul leacului, având bătaie de inimă, a-nceput să tremure din toate-ncheieturile şi atât a zis numa: «Ah! cum te-ai îndurat să mă laşi, psihachi-mu!?» (vorbă dulce elinică; adică pe româneşte sufleţelul meu) pe urmă i-a venit rău cu sughiţ şi s-a aşezat pe un divan.

Doftoroaia l-a frecat cu oţet de trandafir pe tâmple; bolnavul a deschis ochii galeşi şi a zis cu mult foc: «Ah! psihachi-mu, spune mai bine că vrei să mă omori?» şi, simţind că-i vine rău, a năvălit s-o ia-n braţe, ca să se rezeme, să nu cază jos. Atunci ea a ţipat, de frică fireşte că se prăpădeşte omul, şi a pierit ca o şopârlă printr-o uscioară ascunsă; şi numaidecât tot pe acolo, iacătă s-a arătat şi d. doftor, şi, după el, doi arnăuţi cu hangerele scoase din teacă şi un fecior cu un şorţ alb.

— A! părinţele; d-ăştia mi-ai fost? umbli noaptea tiptil pân casele oamenilor, să necinsteşti femei cinstite? Nu ţi-e ruşine! Să vezi acu ce operaţie am să-ţi fac!

Bolnavul, mai mort decât viu, a căzut în genunchi ca babele la sfintele daruri, şi a mormăit:

— Să nu mă nenoroceşti, doftoraşule!

Arnăuţii l-au ridicat de subţiori, l-au aşezat şi l-au legat bine pe un jeţ, cum se face la orice mitropolit pentru îngropăciune. Pe urmă, a venit feciorul cu un lighenaş cu săpun şi cu briciul — să-l rază.

Bolnavul a dat un răcnet:

— Staţi!... să ias-afară slugile, să-ţi spui numai o vorbă!

Când au rămas singuri, doftorul şi bolnavul... amanzaman, hâr-mâr: ori barba, ori paisprezece mii de galbeni!

A pornit credinciosul înapoi cu carăta, şi pe la două despre ziuă s-a întors cu zece mii, tot cât găsise în ladă. Pentru alte patru mii, a iscălit părintele o poliţă pe termen de trei zile.

După aceea, feciorul a adus pe tavă dulceaţă şi cafea, iar părintele, om politicos, a zis:

— Da de ce vă mai supăraţi, taică?

La trei zile, poliţa a fost achitată. De atunci bolnavul tot nu mai vrea să se tămăduiască, şi, fireşte, peste casa doftorului plouă harul domnului ploaie de aur.

Aşa spune cocoana Luţa."

Aci se-ncheie documentul din Catastif. Nu i s-ar putea da uşor crezământ, dacă faptul n-ar găsi confirmare într-o cărticică, probabil inspirată din cercuri iacobine, apărută puţin mai târziu, cu singura dosebire a numelui doftorului: nu Limbric, cum a zis cocoana, ci Lemberg.

Credem că reproducerea acestor documente astăzi va interesa pe iubitorii de istorii, care sunt prea mărunte ca să poată-ncăpea în istorie. Ne propunem deci a da din când în când aici ceea ce ni se va părea mai de samă din vechiul Catastif.

Universul, 1909, 20 apr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA