Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Domnul X...

— Dascăle prea învăţate, cel ce-nveţi la şcoală carte, spune-mi mie ce sunt opt!

— Opt sunt Fericirile!

— Aşa e! Aşa a spus Mântuitorul către gloatele adunate sus pe munte, spre a sorbi dumnezeeştile învăţături.

Şi se-ncep aşa

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor...”

Şi se-ncheie cu a opta

„Fericiţi cei ce se gonesc pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor!...”

Despre aceste fericiri, de la Matei citire, Cap 5, făcea odată un arhiereu predică poporenilor săi. Părintele era cam lung la vorbă, predica de un ceas şi jumătate şi nu mai isprăvea.

O babă, care venise la biserică, lăsându-şi acasă fiertura pe vatră, tot asculta pe Prea sfinţia sa, şi ofta ca de o grijă mare, iar mai asculta şi iar ofta.

În sfârşit, slavă Domnului! s-a isprăvit predica.

S-a dat predicatorul jos din amvon, şi lumea s-a grămădit să-i sărute mâna.

Când a venit şi rândul babei, baba i-a spus părintelui:

— Prea-sfinte, ai uitat să spui încă o fericire...

— Care, taică?

— Fericiţi cei ce se urnesc de la biserică până nu-ncepe predica arhiereului, că acelora nu le va da fiertura-n foc.

Să mă ierte Dumnezeu dacă-ndrăznesc şi eu, ca baba, să spun că ar mai trebui pomenită şi altă fencire:

„Fericiţi cei ce, luând condeiul în mână, nu vor avea frică de Domnul, că aceia vor trăi mulţi ani pre pământ în cinste, ba şi-n academii!”

Aici, prin „Domnul”, nu vreau să-nţeleg pe Ziditorul, de care fireşte cine e cuminte trebue totdeauna să se teamă, fiindcă „teama de El este începutul înţelepciunii”; vreau să-nţeleg pe Cititorul, fiindcă, de câte ori mă calcă nevoia, ori îndemnul Duhului-rău mă-mpinge a lua condeiul, de acel Domn, (să-l numim X..., că personal nu-l cunosc), de acela mă apucă un fel de frică nehotărâtă; simţ, gândindu-mă la el, o strângere neînţeleasă a inimii, ceva cam aşa cum trebue să simtă un împricinat când, nu prea sigur de dreptatea lui, aude aprodul strigându-l pe nume să poftească-năuntru, la judecată.

Când mă gândesc la el!

Ah! Domnule X... cine eşti? în ce colţ stai d-ta acuma cu „Universul” dinainte, plimbându-ţi privirile peste aceste rânduri?

D-ta trebue să fii un om sever, aşa-mi închipuesc eu; când îţi cade ceva scris în mână, trebue să ţii sprâncenele tare-ncruntate, citind cu multă luare aminte.

D-ta eşti un om nu numai învăţat, dar şi cult, trebue să fi citit mult şi cu folos, în viaţa d-tale.

D-ta, afară de prodigioasa noastră literatură naţională trebue să mai cunoşti din literatura universală, măcar pe cea europeană.

D-ta, pe lângă bogatele d-tale cunoştinţe literare, ştiinţifice, artistice, trebue să fi având gust subţire şi simţire adâncă.

D-ta, aşa-mi închipuesc eu, trebue să fii mai-nainte om şi pe urmă român (că se-ntâmplă uneori şi aminterea); prin urmare, d-ta, român fireşte, trebue româneşte să judeci omeneşte.

Pe d-ta, sunt sigur, nu te pot mişca sentimentele cele mai frumoase, cele mai nobile intenţiuni, avânturile cele mai generoase, dacă expresiunea lor nu este, după calapoadele şcoalei d-tale, convenabilă, fiindcă d-ta ai acest păcat — şcoala: d-ta nu poţi admira o splendidă mantie imperială de purpură, căptuşită cu hermină, dacă e prost croită şi rău cusută; îţi place mai bine o scurteică mitocănească de plisă căptuşită cu pisică, croită şi cusută cum se cade fiindcă, iartă-mă să-ţi spun, eşti pedant.

D-ta, desigur, când citeşti ceva de un autor vestit pentru „logica lui strânsă” sau pentru „lirismul lui larg”, pentru „cutezanţa părerilor”, pentru „spiritul acela combativ”, pentru „patriotismul lui”, pentru „vastele-i cunoştinţe” sau „tendinţele-i morale, sociale, umanitare”, pentru „limba-i admirabilă”, în fine, pentru mai ştiu eu ce — d-ta, desigur, când citeşti ceva de un autor vestit, oricât de mare ar fi reputaţia lui, trebue să recunoşti îndată dacă „maestrul acela” scrie ca o bucătăreasă nedată la carte,... fiindcă d-ta, stimate Domnule X trebue să fi învăţat, pe lângă înaltele ştiinţe, şi gramatica elementară.

Ei! uite de asta mie, când iau condeiul, mi-e frică; dintre atâtea mii şi mii de exemplare ale „Universului”, de unde ştiu eu dacă, Doamne fereşte! nu pică unul şi-n mâinile d-tale?

Atunci, ce mă fac eu?

Să paţ şi eu cu d-ta ca arhiereul cu baba? şi încai dacă te-aş crede blând ca o babă naivă! dar d-ta, îmi închipuesc, trebue să fii răutăcios, om cu mintea ascuţită de câte multe ai învăţat şi ştii.

Parcă te aud şi pe d-ta cerând, cu un zâmbet grozav de neplăcut pentru mine, încă un adaos la cele opt fericiri:

„Fericiţi cei ce nu se gândesc când scriu, iar gramatica elementară ca pe o prostie o nesocotesc, că aceia autori mari se vor chema!”

Şi asta m-ar întrista peste măsură... căci, prea stimate Domnule X... autor mare nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că aş putea fi, dar iarăş, pe negândite, zău! n-am scris în viaţa mea, iar, de bine de rău, gramatica elementară, cu sfinţenie m-am silit totdeauna să n-o mâhnesc câtuşi de puţin... Şi asta, nu de dragul ei, să mă crezi, tot de grija d-tale.

Eu ştiu că un om cu spiritul luminat ca d-ta, cât să fie de sever, permite literelor să servească la multe — de la ştiinţa cea mai înaltă, de la cea mai subtilă artă până la cea mai simplă cronică şi până la o trecătoare glumă de nimic — numai, literele să fie litere, înşirate cu socoteală matură, iar nu trase din pălărie ca, de o mână nevinovată, biletele unei loterii în familie.

Dintr-o baniţă plină cu mărgeluşe de toate colorile închipuite, un meşter mozaist poate scoate o minunată icoană; un om de rând ca mine, fără mare meşteşug, nici idei înalte, numai cu răbdare, aşezând mărgeluşe potrivit după două colori poate face pe masă figuri raţionale.

Şi d-ta, Domnule X, oricât de sever să fii, trebue să recunoşti că, — dacă intenţia mea n-a fost alta decât să-ţi fac pe un câmp roşu o cruce albă, ori o stea galbenă pe un câmp albastru, — întrucât această intenţie este la limită îndeplinită, precum eu nu am pretenţie că ţi-am zugrăvit o Maica-Precista, aşa şi d-ta, sever dar drept, să n-ai pretenţie a obţine de la mine decât ce am încercat cinstit să-ţi dau, — o stea, o cruce, o figură raţională cât de simplă.

Căci, mai la urmă, trebue şi d-ta să admiţi că asta va să zică meşteşug — fie cât de înalt, fie cât de umil să iei, din grămada haotică a baniţei, mărgeluşe, bob cu bob, şi să le aşezi cu anume rost, după priceperea ta, pe priceperea şi a altuia.

Acest altul d-ta eşti acuma pentru mine, Domnule X... şi de aceea mi-e teamă de d-ta.

Tot mă gândesc: oare să fi aşezat eu mărgelele cum se cuvine după umila mea intenţie? Nu cumva şi eu, om bătrân, să fi luat ca un copil uşuratec un pumn de mărgele din baniţă şi, aruncându-le impertinent pe o foaie de hârtie, să-ţi zic în bătae de joc:

— Uite, d-le X..., cum eu, dintr-o aruncătură pe negândite, am nemerit să-ţi fac pe Mihai-Viteazul călare, fiindcă te ştiu patriot ca şi mine!

Sper însă că n-am făcut şi niciodată nu voi face aşa necuviinţă. Te rog să crezi, prea stimate Domnule X..., cititorule, că dându-ţi d-tale mult respect — mi-am oprit puţintel şi pentru mine. Astfel, n-aş îndrăzni vreodată să te uit când pun mâna pe condei — fiindcă, să-ţi mai spun ceva, pe lângă teamă, d-ta îmi inspiri mie şi alt sentiment... te iubesc — cam rar, ce e drept — dar sincer, crede-mă!

Acuma, cu d-ta, iubite Domnule X..., am isprăvit deocamdată.

Spre a încheia către d-v., tineri publicişti români — ba şi bătrâni — salutându-vă cu toată stima, mă adresez, întâi, spre a vă ruga să mă îngăduiţi şi pe mine între d-v., la ce rând veţi găsi de cuviinţă; al doilea, spre a vă zice, în simplicitatea mea: de câte ori scoateţi din călimări condeiul plin de cerneală şi vreţi cu vârfu-i să mânjiţi foaia curată, gândiţi-vă la Domnul X...

Nu-l ştiţi, cât vi s-ar părea de-ngăduitor şi de băiat bun, cât de sever şi de batjocoritor este!

Universul, 16 Februarie 1909

TE-AR MAI PUTEA INTERESA