Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Două note

Am de mult intenţia să dau publicului o sumă de note asupra vieţii lui Eminescu — fiindcă inexactităţile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui mă revoltă şi scandalul cu portretele şi busturile puse fără sfială în circulaţie ca fiind ale lui, ca şi cum ar fi vorba, încă o dată zic, de un tip din evul mediu, iar nu de cineva care a trăit în mijlocul nostru atâta vreme; — pînă atuncea este, crez, aici locul să spun următoarele:

Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarte totdeauna egal de întinse: vecinic înamorat şi vecinic avînd nevoie de bani — se putea altfel? şi poet, şi sărac... Vecinic visa nişte „mîini subţiri şi reci”, vecinic vîna un cămătar care să-i cumpere pe nimic leafa-nainte cu cîteva luni.

Aşa, odată, ca întotdeauna, înamorat şi fără nici un ban, a venit de dimineaţă la redacţie foarte amărât: avea acu, numaidecît, „nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpuşca”. N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă şi de ce atîta grabă, a refuzat să meargă să prînzim ca după obicei împreună şi a dispărut dintre noi.

Seara, se afla... unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocie; luase bani cu procente orbeşti; îşi cumpărase un rînd de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuşi galbene, şi, dechizat astfel cît putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat pîn mulţimea de gură-cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gîndurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască şi domino — lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet şi-n amor şi-n mîndrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prietin: pe uzurar i-l scosese în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contraiat „şi-a plătit un souper fin” - ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atît mai mult cu cît era uşurat de greutatea banilor prinşi cu destulă alergătură în ajun: ca toţi oamenii de felul lui, îi azvîrlise seara, ca să-i dorească dimineaţa.

*

Versurile citate la pagina 19 sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai tîrziu s-a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea cîtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El — se ştie bine aceasta — a făcut concesiune delicateţii acelora şi-a îngăduit să se toarne în veninul lor nativ şi sincer puţină apă de trandafir... să i se schimbe Fàmenii în Oamenii şi scîrbi în mîhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deşi, în discuţia fără şir nici căpătîi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, stăruise şi „votase” pentru modificarea anodină şi o damă la care el ţinea foarte mult în acel timp.

Le spun acestea ca să nu se creză de către public — mai puţin iniţiat în ale mişcării literare — că ar fi citaţiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ţinea poetul, o variantă ce mi se pare mie — care am groază de „apa de trandafir” — cu mult preferabilă celei puse în vînzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fàmeni, şi de aplauzele lor nu s-ar fi mîhnit — se scîrbea.

Dar la varianta aceasta cedase el cel puţin, sub ce influenţă — nu ne pasă... Mai tîrziu, însă, s-a petrecut ceva mai rău... mai tărziu, pe cînd artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvîrşire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.

Editorii sunt liberi să tragă cîte exemplare vor, să le vînză cum şi cît le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cît pot, sunt liberi; să rămînă negustorul cinstit, şi cîştig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui şi să nu s-amestece a poci opera artistului.

Criticii, din parte-le, „cu flori deşarte, cari roade n-au adus”, sunt liberi să judece după cum îi taie capul acea operă, să dezbată, să analizeze, să explice, să comenteze, să interpreteze şi cîte toate — tot lucrări de seamă şi de fond:

„Şi cînd propria viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost!
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat, şi el un brac,
Aticismul limbei tale o să-l pună la cîntar,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari,
Şi te-o strînge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă
În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă.”

Din această onoare postumă nu poate scăpa nici un om de talent, şi orice generaţie e mai mult sau mai puţin bogată de aşa grindini de opiniuni, de teorii şi de „note prizărite sub pagine”... savante.

Biblioteci întregi s-au scris numai despre Hamlet, şi roatele tipografilor noştri de mii şi sute de ori se-nvîrtesc pe zi şi or să se mai învîrtească în pofida lui Eminescu. Liber încă o dată oricine să-şi adlăture pe o bucată de hîrie numele-i de-o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde un chibrit în faţa soarelui; liber e oricine să spună despre o operă de artă şi ce ştie şi ce nu, şi dacă o pricepe şi dacă nu, numească-se el Taine, sau fie ilustrul ciubotar al lui Apelles. Pe vîrful unui obelisc bătrîn se abate cîteodată şi un vultur, dar mai ales se strîng întotdeauna roiuri de muscuţe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbîntată de arşiţă, Apele norilor, vînturile vremilor spală şi zvîntă piatra nobilă de urmele acelor efemere, şi ea rămîne tot curată ca mai-nainte. De clintit nu o poate clinti nici trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag uniform la o sărmană colibă... Dar astea toate sunt elementele oarbe ale naturii, mişcate de sus fără conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale-afară obtuză ori smintită... Însă a ciunti cu conştiinţa limpedeşi cu sînge rece o operă de artă?... Şi de asta e vorba aici.

Care artist, care amator, care om de bun-simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfînt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă chiar decît a neamului său întreg, gîndiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul întregii omeniri, nu numai a unui neam.

Şi aşadar, a pune mîna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă — discutabilă pentru că e negativă faţă cu realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci, discutabilă fie ea cît de autorizată în părerea-ţi proprie şi a cîtorva clienţi — va să zică, a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvînt, o profanare... Iar de profanare nu e capabil decît un om fără imimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe dasupra egoismului strîmt, nici o emoţie... cum să zic? impersonală — ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curînd iar la modă — nici un fel de respect chiar cînd se află în faţa lucrurilor sfinte... fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfînt pe lume.

Veacul acesta care se stinge a inaugurat spre onoarea lui şcoala aşa-numitului spirit de examen, pentru a putea măsura cît mai exact încrederea ce trebuie să afle urmaşii în afirmările străbunilor; jurare in verba magistri este astăzi, din norocire pentru spiritul uman, un adagiu mort şi-ngropat.

Astăzi critica onestă şi în adevăr savantă cearcă să alimineze din textele clasicilor antici alterările introduse de pe vremuri de către copiştii nepricepuţi sau infideli şi să afle înfine adevăratul original. Ea rîcîie de pe zidurile monumentelor scoarţa pusă rînduri-rînduri, după mode trecătoare, de către nişte restauratori inculţi, ca să afle formele primitive curate; ea restabileşte numele asiriane, pe care transcriitorii ebraici din primele secole ale erei noastre le-au deformat după sensul actual al lor prin introducerea punctelor vocalice subtscrise în vechile cărţi biblice; iar din miturile străvechi asiatice, încărcate, în migraţia lor pe atîtea ş-atîtea drumuri, de elemente eterogene şi întunecătoare, distilîndu-le cu dibăcie, scoate raze de adevăr ce ne luminează origina neamurilor Europei civilizate.

Noi, românii, avem pretenţia îndreptăţită şi interesul a ne pune în rîndul acestor neamuri, alături cu popoarele moderne; trebuie dar să înţelegem că nu putem asista nepăsători la alterări voite sau nevoite făcute sub ochii noştri în textul celui mai mare scriitor romîn; şi astfel, oricine e dator, credem, a denunţa opiniei publice luminate falsificarea copiei — atît mai rău dacă de fapta lui neiertată copistul nu s-ar putea scuza numai cu ignoranţa.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA