Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Educaţiunea sentimentală la vite

Gazetele toate ne-au povestit minuni despre expoziţia de vite care s-a ţinut zilele trecute la domeniul Cocioc, nume vestit pentru crema, laptele bătut, coşuleţele, ştreangurile şi sforicelele sale. Cu drept cuvînt, gazetele au adus şi de astă dată laude administratorului domenielor coroanei, onor d. I. Kalinderu, pentru patriotismul cu care d-sa se sacrifică pentru îmbunătăţirea producţiunilor diverse ale acelor domenie. Expoziţia de vite de la Cocioc a dovedit o dată mai mult că, cu metodă ştiinţifică şi cu stăruinţă, se pot obţine şi la noi dobitoace bine cultivate, cu instrucţiune şi educaţiune raţionale.

Pînă unde a putut merge omul cu ştiinţa în cultura vitelor, se va vedea mai la vale dintr-un singur exemplu, pe care probabil nu l-a aflat nici o altă gazetă înaintea noastră; căci, dacă l-ar fi aflat, n-ar fi lipsit să ne ia înainte şi să aducă laudele pe cari noi ne simţim datori a le aduce d-lui administrator al domenielor coroanei. Dar să nu fim adulatori cu un bărbat, care nu poate suferi adulaţiunea ! să nu facem reclamă unui personaj aşa de sus-pus, care, ştim bine cu toţii, n-a umblat şi nu umblă după reclamă; şi să venim d-a dreptul la fapt — faptul va vorbi de sine. Iată.

Un negustor econom de vite a mers la Cocioc să cumpere un taur de prăsilă de rasă elveţiană. Şi-a ales unul tinerel de vreo trei ani, foarte frumuşel.

— Cîte parale? întrebă negustorul.

— Un franc kilogramul, i se răspunse.

Negustorul, om fără educaţie sistematică, crescut pe alte vremuri şi locuri, zice:

— Apoi, nu vreau să-l tai… Îl iau de prăsilă.

— Nu face nimica; dacă-l iei, poţi face ce pofteşti cu el; noi ţi-l dăm pe cîntar.

— Foarte bine.

Îl trage pe tăurel la cîntar şi iese 400 de kilo.

— Greu e! zice negustorul.

— E taur cultivat! i se răspunde.

Şi negustorul numără 400 de lei; ia vita, o încarcă în gară la Periş, se suie şi el în tren şi pleacă acasă.

A doua zi, ajungînd la descărcare, de-a minune, negustorul, prietin cu şeful de gară, îl roagă să-i cîntărească tăurelul. Cîntarul gării arată : 320 kilograme.

Negustorul sare-n sus:

— Nu se poate!

— Ba se prea poate.

— E stricat cîntarul, şefule!

— Stricat?

Şi şeful verifică cu greutăţi: cîntarul e exact.

— Atunci?

— Atunci… o fi stricat cîntarul de la Cocioc.

O telegramă… De la Cocioc se răspunde că s-a cîntărit taurul exact. O a doua telegramă, acelaşi răspuns.

Negustorul merge-n persoană la domeniu.

— A slăbit taurul pe drum, desigur.

— Cum, domnule, să slăbească o vită îngrijită bine în timp de douăzeci de ceasuri cu optzeci de kilo? nu vedeţi dv. că vine cîte patru kilo pe ceas?

— Se prea poate!… de dor.

— Cum de dor?

— De dorul mă-si! de dorul nostru care l-am crescut… asta e vită cu educaţie de familie… Glumeşti cu dorul de mamă?… Dacă-i aşa educaţia lui!

— Mie mi-e frică să nu fie mai mult educaţia cîntarului.

— Domnule! nu-ţi permitem astfel de reflecţiuni.

— Bine, văd eu asta; dar fie! zice negustorul scărpinîndu-se în cap; dor, dor? dar şi optzeci de kilo pe zi scădere de dorul mă-si — prea e prea… laptele mă-si!

Moftul român, 1901, 29 apr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA