Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Făcătoare de minuni...

Am cumpărat de la un anticar cu toptanul, pe câţiva gologani, un vraf de cărţi vechi, toate desperecheate şi hărtănite. Bănuiam că între atâtea mardale de tipar, avariate de câte şi mai câte împrejurări, tot se găseşte poate ceva interesant; asemenea, într-o ladă de gunoaie se-ntâmplă să găsim un crâmpei de sârmă, un nasture sau măcar cine ştie ce lucru de nimic, care să mai poată fi-ntrebuinţat la ocazie cu folos...

Omule, nu despreţui lucrurile fie cât de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume, şi, uneori, nevoia rară de o clipă acordă un preţ exorbitant la un lucru nesocotit cu desăvârşire în împrejurările comune ale vieţii... Un ac cu gămălie... Ce valoare poate avea un biet ac cu gămălie?... Şi totuşi un ac cu gămălie poate salva onoarea tânărului gentleman care, în mijlocul unui bal high-life, se pomeneşte trădat de un nasture prea slab cusut tocmai acolo unde trebuia cusut mai trainic...

Dar să lăsăm altora, mai preparaţi pentru aceasta, sarcina de a filosofa despre valoarea lucrurilor şi nevoile oamenilor, şi să ne întoarcem la vraful nostru de vechituri zdrenţuite, unde, în câteva foi răzleţe din cine ştie ce carte, găsim rândurile de mai la vale (scrise, foarte probabil, de un duşman al preoţimii şi călugărimii catolice), care sperăm că vor face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. Iată...

Pretutindeni în Italia se află pe la biserici moaşte sfinte, care toate sunt, fireşte, autentice. Ar trebui un catastif enorm ca să le poţi înşira anume pe toate... Să lăsăm dar moaştele şi să trecem la icoanele făcătoare de minuni, tot atât de numeroase. Una dintre acestea se află la Florenţa în strălucita biserică numită Annonciada — adică Buna-vestire. La această vestită icoană, lume după lume aleargă de se-nchină şi se roagă pentru fel de fel de păsuri — unele care nici duhovnicului mai aspru nu i s-ar putea spune. Să vedem de unde a-nceput faima icoanei făcătoare de minuni...

Se povestesc despre aceasta următoarele.

Odinioară, au chemat părinţii din mănăstirea de care ţinea biserica pe un zugrav tânăr cu nume şi l-au însărcinat să le facă icoana fecioarei, după cum arată datina de la Roma că se afla Maria când i s-a înfăţişat îngerul trimis a-i aduce o floare de crin şi vestea cea de bucurie — adică stând îngenuncheată în cămăruţa ei şi citind proorocirea lui Isaiia. Zugravul s-a pus pe lucru, şi-ncet-încet a isprăvit toată icoana, afară de obrazul fecioarei, pe care, lăsându-l să-l facă la urmă, nu-l putea nemeri cum credea el că trebuie, deşi îl muncea mintea în toate chipurile.

Astfel, muncind, de dimineaţă până seara, zi după zi, deznădăjduit şi zdrobit de osteneala minţii, a adormit, acolo în biserica unde lucra, pe scaun în faţa icoanei neisprăvite. Şi a dormit aşa cât o fi dormit, şi pe urmă deodată s-a deşteptat, şi ce să-i vază ochii? Minune! Chipul fecioarei era zugrăvit gata, frumos şi strălucitor de sfinţenie cum şi-l închipuise el şi nu-l putea face, ba chiar şi mai şi.

Aiurit de aşa minune, a dat fuga gâfâind şi le-a povestit părinţilor şi fraţilor din mănăstire că, pe când el dormea dus, un înger trimis din cer venise şi, cu putere dumnezeească, desăvârşise icoana, cum un muritor n-ar fi putut face. Părinţii şi fraţii merseră degrab să vază icoana, şi după aceea alergară care-ncotro prin toate unghiurile cetăţii, să vestească lumii minunea. Îndată, fireşte, s-a pornit lumea din toate părţile cetăţii şi au dat năvală toţi cu toţii să vază fiecare cu ochii lui, de aproape, icoana cu chipul fecioarei zugrăvit de un înger trimis din cer. Şi de-acolea, ţine-te! s-a pornit la sfânta mănăstire râul pomenilor, şi curge şi curge până-n ziua de astăzi, şi cât lumea n-are să sece.

Pădure fără uscătură nu se poate... Între atâta lume credincioasă, s-au găsit şi lepădaţi de cele sfinte câţiva, care au bârfit. Unii au spus ca zugravul a minţit, ori ca să se arate lumii ca un om iubit de Dumnezeu, ori ca să mai câştige ceva de la călugări, cărora nu puţin folos le aducea minunea. Alţii au spus că desigur zugravul, fiind cam după masă, o fi adormit şi, pe când dormea el, vreun călugăr meşter a zugrăvit chipul fecioarei. Alţii au adăogat că dacă s-ar fi coborât în adevăr un înger din cer, acela neapărat ar fi făcut ceva mai de seamă; pe câtă vreme chipul zugrăvit în somnul zugravului este tot aşa de slăbuţ ca operă de artă ca şi tot restul icoanei.

Oricum, papa de la Roma, auzind despre acea minune şi despre ce bârfesc câte unii lepădaţi de cele sfinte, au proclamat că povestea zugravului este adevărată şi au aruncat blestem asupra acelora cari o puneau la-ndoială. Astfel, câtă vreme Toscana a fost mare ducat, la Florenţa, capitala ei, marele-duce mergea în toate serile la slujba bisericii cu icoana făcătoare de minuni. Acolo mergeau toţi străinii să vază curtea marelui-duce. Acesta făcea regulat pomeni săracilor grămădiţi la intrarea bisericii, şi cari, pe cât se spunea, erau oameni cu dare de mână; dar fireşte seara se-mbrăcau în zdrenţe şi venea fiecare să-şi apuce locul, luat cu chirie de la mănăstire; aşa că vreun cerşetor străin nu se putea apropia de Buna-vestire.

Pentru a se întări în mintea lumii şi mai bine credinţa, icoana fecioarei a făcut odată o minune, despre care până-n ziua de astăzi încă se mai vorbeşte în toată Florenţa, şi care trebuie povestită, fiindcă-n adevăr e mare.

Un gentilom dintr-o strălucită familie florentină, după ce avusese o stare însemnată, pe care o prăpădise în întreprinderi nenorocite, căzuse într-o cumplita sărăcie. Ceea ce adăoga la mâhniciunea lui era şi împrejurarea că se afla omul la bătrâneţe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numadecât măritate, şi el n-avea para frântă, nemite cu ce să le-nzestreze pe potriva lor şi a numelui părintesc. La cine să alerge după ajutor? la cine să se roage? La cine altul decât la sfânta icoană făcătoare de minuni, la Buna-vestire.

Astfel, ca să se apropie de mila ei, s-a legat să i se-nchine toată viaţa lui vecinic în genuche dinaintea icoanei. Dis-de-dimineaţa se scula în toate zilele şi mergea să se roage în amvonul bisericii pâna să se deschidă uşile. După ce şi-a urmat el aşa cu toată osârdia închinăciunea vreme îndelungată, iată că s-a milostivit preasfânta de el şi s-a hotărât să-i trimită omului nevoiaş, atâta de mâhnit, o mare bucurie, şi iată cum...

A insuflat sfânta la doi cerşetori orbi, mai lacomi decât alţii, gândul să vie-ntr-o dimineaţă mai de timpuriu ca toţi şi să se aşeze la locurile lor ştiute de la intrarea bisericii. Cum s-au ghemuit ei jos şi s-au simţit unul pe altul, s-au dat în vorbă. Unul a povestit celuilalt cât de îndatorat se ştie el cătră sfânta icoană, care, din sărac prăpădit ce era mai nainte, l-a ajutat să se ridice frumos, din atâtea pomeni ce i-a trimis; că, afară de banii ce-i are strânşi şi ascunşi acasă, mai are şi două sute de pistoli de aur cusuţi în fundul pălăriei. Celălalt, din partei, a mărturisit că el se ştie şi mai dator făcătoarei de minuni; căci are şi el bani destui ascunşi acasă, iar cusuţi în pălărie are cinci sute de pistoli deaur. Şi amândoi au început să se-nchine şi să aducă laude sfintei.

Gentilomul, care sta îngenucheat mai la o parte şi se ruga şi el, a tras cu urechea şi a-nţeles, auzindu-i, că cu aşa prilej de-mbogăţire trimis de sfânta, nu se mai întâlneşte multă vreme. S-a apropiat binişor fără să sufle de cei doi cerşetori, şi cu câte o mână le-a smuls şi unuia şi altuia pălăria din cap, după care, iar fără să sufle, s-a dus p-aci-ncolo.

Cei doi orbi au rămas o clipă aiuriţi, dar, după ce şi-au venit în fire, au crezut fiecare că tovarăşul celălalt îi smulsese pălăria; şi unul după altul: „Măi, nu face jucării proaste! dă-mi înapoi pălăria!" Ba: „Hoţule, tâlharule!" Au început amândoi să zbiere şi să-şi tragă-n cap cu toiegele; să s-apuce de piept, să se tăvălească si să se muşte urlând; s-ar fi ucis, dacă n-alerga lumea de pe-mprejur să-i descleşteze pe unul de altul.

Gentilomul s-a dus acasă, a scos din căptuşeala pălăriilor pistolii de aur, a aruncat pălăriile soioase în foc şi a binecuvântat pe sfânta făcătoare de minuni pentru darul frumos şi bucuria ce-i trimisese. Fiind însă un om de omenie, nu a voit să-i stea greu pe suflet blestemele orbilor, şi astfel numaidecât s-a dus la arhiepiscopul cardinal de Florenţa şi, căzându-i în genuchi, i-a povestit minunea.

Arhiepiscopul a primit darul ce i-l adusese gentilomul de omenie şi l-a dezlegat de orice blestem, deoarece era vădit lucru că nu fusese la mijloc decât o minune a preasfintei; şi pentru întărirea credinţei tutulor în puterea icoanei făcătoare de minuni a poruncit să se tipărească povestea aceasta, fireşte fără numele gentilomului, şi să se-m-partă la lume în toată Florenţa...

Aci se isprăvesc foile răzleţe... Păcat! Totuşi rămâne adevărat ce am spus, că omul nu trebuie să despreţuiască cele mai de nimic lucruri. Iată ce de înţelepciune se poate găsi în câteva foi zdrenţuite dintr-un vraf de mardale tipărite. Tot aşa într-o căruţă plină cu noroi şi pietriş scoasă din fundul gropilor diamantifere, se găseşte o bucăţică de piatră preţioasă.

Universul, 1909, 7 febr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA