Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Făt-frumos cu moţ în frunte

A fost odată ca niciodată o împărăteasă tare frumoasă şi voinică, şi împărăteasa ceea, când i-a venit ceasul, a născut un prunc aşa slut de chip şi la trup aşa pocit, că nu-i venea niminui să-l socotească făptură de om. Dar când s-a născut el, ursitoarea lui le-a spus, împărătesei şi femeilor din casă, să nu se sperie, fiindcă băiatul ăsta o să iasă foarte plăcut om; o s-ajungă vestit de cuminte şi de deştept, şi-ndrăzneţ nevoie mare; cum am zice, un om şi jumătate. Ba, a mai spus că băiatul are să poată hărăzi fiinţei pe care o iubi-o el atâta minte câtă şi a lui.

S-a mai mângâiat puţintel cu făgăduielile astea biata împărăteasă, care era fireşte destul de amărâtă că adusese pe lume aşa spurcăciune de broscoi. Şi, adevărat, nici n-a-nceput copilul să gângurească bine, că numaidecât s-a pornit să spună fel-de-fel de vorbe cuminţi şi pline de duh, şi tot ce făcea îl prindea ş-avea haz, că o lume-ntreagă se minuna de el. Uitam să vă spun că se născuse mititelul cu un şomoiog de păr d-asupra capului, şi deaceea îl porecliseră: Făt-frumos —că de! era doar şi el fecior de-mpărat — Făt-frumos cu Moţ-în-frunte.

La vreo şapte-opt ani după astea, împărăteasa din împărăţia de-alături a născut două gemene. A care a văzut mai întâiu lumina era mai frumoasă ca ziua. Atâta s-a bucurat mama de frumuseţea copilei, încât le era tuturor teamă să n-o deoachie, şi să se-ntâmple, Doamne fereşte, cine ştie ce. De faţă, la naştere, stetea tot ursitoarea care ursise mai anţărţ şi pe Făt-frumos cu Moţ-în-frunte; şi, ca să mai potolească bucuria împărătesei, ursitoarea i-a spus că fetiţa asta n-o să aibă minte deloc; că, pe câtu-i de frumoasă, tot pe-atâta o să fie de neroadă. I-a părut tare împărătesei de aşa vorbe; dar ce să vezi mai pe urmă! pe lângă mâhnirea d-intâiu, i-a venit a doua, şi mai mare; că de-ndată a mai născut o fetiţă — urâtă, da urâtă de mama focului!

— Vai de mine, Doamne! a strigat lehuza; ce sluţenie mai făcui!

— Nu trebuie să te mâhneşti până-ntr-atâta, Măria Ta, i-a zis ursitoarea; copila asta o să aibă parte pe lume de altă podoabă: o să fie înzestrată cu multă deşteptăciune, aşa că n-are să ia seama nimeni la cusurul ei.

— Să te-audă Maica-Precista! a zis împărăteasa... Da... n-ar fi chip, a mai mărişoară, să capete şi dânsa puţintică minte? că-i păcat de frumuseţea ei!

— Eu, Măria Ta, nu pot nimica despre partea minţii, i-a răspuns utsitoarea; da despre partea frumuseţii, da! pot orişice; şi, fiindcă doresc a face un hatâr Măriei Tale, iacătă, o să-i dau copilei darul să poată hărăzi frumuseţe fiinţei care i-o plăcea ei.

Au crescut copilele şi au ajuns fete mari: şi cu vârsta le-au crescut şi darurile; lumea-ntreagă povestea de frumuseţea celei mai mari şi de mintea mezinei. Dar fireşte că şi cusururile le-au crescut cu vârsta. Mezina din ce în ce se făcea mai slută; a mai mare din zi în zi mai neroadă; ori nu răspundea deloc dacă o-ntrebai ceva, ori îţi trântea te miri ce neghiobie boacănă; şi unde mai pui că era şi tare ne-ndămânatecă: dacă apuca-n mână două străchini, trebuia să spargă măcar una; dacă aducea la gură o bărdacă de apă, peste poate să nu se facă leoarcă de sus până jos.

Mare-i darul frumuseţii, nu-ncape vorbă, la tinereţe mai ales! Dar în adunări şi la petreceri, tot mezina îi trecea înaintea sorii-si. Toţi se duceau mai întâi lângă a frumoasă, s-o privească de-aproape şi să se minuneze; da, pe urmă, dădeau năvală lângă mezina, să asculte la câte toate le mai spunea. Şi te mirai că încet-încet a frumoasă rămânea la o parte părăsită, şi lumea toată sta grămadă cu gura căscată împrejurul celei sfătoase; aşa că a mai mare, cât era de neroadă, a băgat şi ea de seamă; şi biata copilă şi-ar fi dat bucuros toată frumuseţea, numai să fi putut căpăta barem pe sfert din deşteptăciunea sorii-si. Împărăteasa, măcar că era prea înţeleaptă, îşi pierdea şi dânsa răbdarea uneori; o apuca gura pe dinainte de ciudă, şi-i zicea:

— Valeu, fată, că tare neroadă te-am mai făcut!

Şi asta o amăra pe copilă până-n fundul sufletului: să moară de mâhniciune şi mai multe nu!

Aşa, odată, când se plimba singură printr-o pădure bătrână şi plângea de nenorocul ei, se pomeneşte fata că-i iese înainte un prichindel de om, şchiop şi cam ghebos, o pocitură; dar foarte strălucit îmbrăcat din cap până-n picioare: ăsta era Făt-frumos cu Moţ-în-frunte. De mult ce tot auzise pân lume despre frumuseţea fetei, şi fiindcă-i mai văzuse şi chipul făcut de un meşter mare zugrav, îi căzuse tânărului fata la inima, şi acuma pornise de la părinţi s-o caute; s-o vază aevea şi să-i vorbească măcar odată. Cum a dat cu ochii de ea, aşa singură, a şi cunoscut-o: s-a apropiat uimit de astfel de minune şi i s-a închinat pân-la pământ. Dar, după ce i-a spus câteva vorbe tare fierbinţi ca s-o încânte, a luat seama cât era ea de plânsă, şi i-a zis:

— Nu pot pricepe, Domniţă, de ce o făptură minunat de frumoasă cum eşti să fie aşa de amărâtă cum te arăţi; căci eu, nu că să mă laud, sute şi mii de fiinţe frumoase am văzut pe lume, da pân-acuma încă aşa mândreţe ca Măria Ta nu mi-a fost dat să-ntălnesc.

— Ei aş!

Atâta i-a răspuns tânăra, şi pe urmă n-a mai zis boabă. Dar el, tot mai fierbinte:

— Este prea de-ajuns cuiva, Domniţă, să aibă darul frumuseţii; peste acest dar nu mai are ce dori, şi dacă-l are, apoi nimica nu trebuie să-l mai mâhnească.

— Ba, mie, drept să spun, a zis fata, mi-ar părea mai bine să fiu slută şi pocită ca dumneata şi să am şi eu puţintel duh, decât să fiu aşa de frumoasă şi toantă cum sunt.

— Nimica, Domniţă, nu dovedeşte mai bine că are cineva duh decât credinţa că nu cam are; aşa-i darul ăsta: de ce-l ai mai mult, de-aia ţi se pare că n-ai de ajuns, şi de ce-l ai mai puţin, d-aia ţi se pare că nu-ţi mai trebuie de loc.

— De-alde astea nu ştiu eu, a răspuns Domniţa; dar de proastă, ştiu că sunt destul şi prea destul; aşa că, uneori pare că-mi vine să-mi fac seama singură de necaz şi de amărăciune.

— Dacă-i pe aceea. Domniţă, apoi eu pot să pun capăt necazului şi amărăciunii Măriei Tale.

— Zău? se poate? cum?

— Foarte lesne. Eu, Domniţă, a zis tânărul, eu am puterea să dau cât de multă deşteptăciune fiinţei pe care oi iubi-o, şi fiindcă Măria Ta eşti acea fiinţă, rămâne să doreşti, şi capeţi atâta duh cât se poate pe lume — numa... de m-ăi vrea de bărbat.

A rămas Domniţa cam la îndoială şi nimica n-a răspuns. Iar tânărul a urmat înainte:

— Văz bine că ţi-e greu, Domniţă, să primeşti, şi nu mă mir de asta; dar iacă, îţi dau un an de zile ca să te hotărăşti.

Domniţa avea atât de puţina minte şi totodată atâta dor s-o capete, încât şi-a închipuit că n-are să se mai împlinească anul cât e lumea; aşa că s-a învoit să urmeze după dorinţa tânărului... Şi n-apucă să-i făgăduiască bine că peste un an de zile în cap are să-l ia de bărbat, şi deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie guriţa, şi oricâte îi trec pân gând să le toace iute, uşor şi cu haz. Şi întinde-te la vorbă şi la şagă cu Făt-frumos, — mă rog ca orice tânără desgheţată cu flăcăul care înţelege ea că o place — pe întrecutele, care mai de care; el îi spune una; ea îi răspunde două; el două, ea patru; aşa că la urmă tânărul zice în gândul lui:

— Uite, mă! îi dedei ei toată deşteptăciunca, şi eu nu rămăsei cu nimic.

Când s-a întors Domniţa acasă la palat, părinţii şi toţi curtenii împărăteşti nu ştiau ce să mai gândească despre aşa repede şi minunată schimbare; că, de unde până azi dimineaţă o auziseră spunând numa la prostii şi neghiobii nemerite ca nuca-n perete, acuma, ce să te pomeneşti? tot vorbe care de care mai cu şart şi mai cu haz: mărgăritare scotea din gură, nu altceva. Bucurie pe toată lumea, cum nu-ţi poţi închipui! Numai mezina nu s-a prea bucurat, fiindcă, ne mai având cu ce s-o întreacă pe soră-sa, rămânea pe lângă ea spaimă curată.

Împăratul nu se mai mişca, nu mai făcea un pas fără poveţele Domniţei, ba câte odată aduna sfatul împărătesc chiar la ea în odaie. Când s-a împrăştiat în toate părţile vestea despre prefacerea asta, toţi coconii împărăteşti care de pe unde, alergară să se înfăţişeze dinaintea fetei, doar-doar or face-o să-i iubească, şi apoi de-acolea, ţine-te, peţitori peste peţitori. Dar fata pe nici unul nu-l plăcea, fiindcă nici unul nu i se părea atâta de deştept cum poftea ea; pe toţi îi asculta, dar n-o-ndemna inima să se lege cu vreunul. Mai la urmă veni unul, — n-avea ce-i mai zice, — viteaz şi bogat, om voinic, bine făcut şi tare deştept —încât fata, ha-ha! gata-gata să-l primească. Văzând împăratul asta, i-a spus Domniţei că o lasă stăpână să-şi aleagă ea pe cine i-o plăcea, şi să spuie fără sfială pe cine. Fiind însă că, de ce are cineva mai multă minte de-aia nu se poate hotărî aşa de grabă să-şi lege capul pe o viaţă întreagă, tânăra îi mulţumi întâi tătinii-său, şi pe urmă îl rugă să-i îngăduie măcar două-trei zile să se mai gândească.

Aşa dar, tocmai ca să se poată gândi ea mai în ticnă, a plecat să se plimbe iar singură pîn pădurea bătrână unde aldată întâlnise pe Făt-frumos cu Moţ-în-frunte. Şi, pe când se plimba binişor dusă pe gânduri, numa iacătă aude dedesubtul picioarelor un zgomot din afund, parcă erau mai mulţi oameni umblând forfota de colo până colo, vorbind, cotrobăind şi lucrând de zor. A stat pe loc, s-a aplecat să tragă cu urechea mai de aproape şi a auzit limpede cum zicea unul: „Măi! dă-ncoa, tingirea!”, iar altul: „Curăţă-mi degrabă tigaia şi îngrijeşte de frigare!”, şi altul: „Nu lăsa să se potolească focul”. Şi de odată i s-a deschis dinainte pământul şi a văzut Domniţa la picioarele ei o cuhnie plină de bucătari şi de ajutoare şi de fel de fel de slujitori, şi tevatură mare, ca de obicei la orice ziafet împărătesc. Iar dintre ei au ieşit vreo douăzeci şi mai bine de inşi cu frigări încărcate şi s-au dus de s-au aşezat, într-un luminiş al pădurii, împrejurul unor cotloane cu jarul, potrivit, şi s-au pus să învârtească frigările, şi din când în când să ungă fripturile cu pene-n-muiate-n grăsime, să le rumenească în coaje, ca să nu li se prelingă mustul în spuză.

S-a mirat Domniţa de aşa privelişte, şi i-a întrebat că pentru cine gătesc ei atâtea bunătăţi.

— Măria Ta, Domniţă, i-a răspuns unul care era pasămite mai mare peste toţi, gătim pentru stăpânul nostru Făt-frumos cu Moţ-în-frunte, că mâne face nunta.

Domniţa se miră şi mai mult de vorbele astea; dar îndată îşi aduse aminte că se împlinea tocmai anul de când făgăduise să ia de bărbat pe Făt-frumos cu Moţ-în-frunte, şi-i veni nu ştiu cum. Fireşte că nu se mai gândea acuma la asta, fiindcă atunci când făgăduise era neroadă, şi după ce căpătase atâta minte de la băiat, îşi uitase fata toate prostiile de mai înainte.

Dar n-apucă să pornească mai încolo la plimbare şi în faţă-i dă, de cine? de Făt-frumos cu Moţ-în-frunte, mândru şi strălucit, ca orice cocon de împărat când merge gătit la cununie.

— Iacă-mă, Domniţă, la ziua sorocită, îi zise tânărul, ca să mă ţin de cuvânt, şi nu mă-ndoiesc că şi Măria Ta vii, după cuvântul ce mi-ai dat, să mă faci omul cel mai fericit de pe lume.

— Drept să-ţi spun, i-a răspuns Domniţa, încă nu sunt hotărîtă la aşa ceva, şi nici nu prea crez să mă pot vreodată hotărî după dorinţa Măriei Tale.

— Mă mir foarte! a zis tânărul.

— Te-i fi mirând, cred, a răspuns fata, şi fireşte, dacă aş avea aface cu vreun om de rând, necioplit şi fără duh, ce să zic? mi-ar veni destul de greu... Parcă-l aud zicându-mi: „Făgăduinţa unei Domniţe nu e vorbă aruncată-n bătaie de joc: trebuie să mă iei de bărbat odată ce ţi-ai dat cuvântul!”... Dar vorbesc unui om tare deştept şi de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vânt... Măria Ta ştii că nici pe vremea când eram proastă, nu m-am hotărît aşa deodată să te iau. Acuma, am minte, pentru care, nu zic, Măriei Tale trebuie să-ţi fiu mulţumitoare; dar, din pricina ei, de! am şi gusturi mai grele; cum vrei dar să mă hotărăsc mai iute acum decât mă puteam hotărî odinioară? Dacă ţi-a fost atâta la inima Măriei Tale să mă iei de soţie, nu trebuia să mă mântui de prostia mea şi să mă faci a vedea mai limpede decât mi-era ursit să văd.

— Aşa dar, a răspuns Făt-frumos, un om prost, pă cum ai spus Măria Ta, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduinţii, iar eu n-am, când e la mijloc tot norocul vieţii mele... Apoi ce judecată-i asta? Care va să zică, proştii folosiţi şi deştepţii păcăliţi! Şi să spui asta tocmai Măria Ta, care ai acuma atâta deşteptăciune, după ce din tot sufletul ai dorit-o? Dar, ia să ne-ntoarcem şi altfel, mă rog... Afară de sluţenia mea, spune-mi ce alt cusur mai am... Ce nu ţi-o fi pe plac la mine? neamul meu? ori mintea, ori apucăturile sufleteşti, ori purtările mele, ori... ce?

— Doamne fereşte! a răspuns Domniţa; dimpotrivă, toate îmi plac destul...

— Dacă-i aşa, a zis tânărul, atunci o să fiu norocit, fiindcă Măria Ta mă poţi preschimba din cum sunt în cel mai plăcut om din lume.

— Se poate asta?

— Se prea poate... numa să mă iubeşti. Şi, în sfârşit, ce să vorbim mai multe, Domniţă?... să-ţi spun pe faţă tot. Află că tot ursitoarea mea te-a ursit şi pe Măria Ta: mie mi-a dat darul să pot înzestra cu deşteptăciune pe cine l-oi iubi, iar Măriei Tale ţi-a dat darul pe cine l-ăi iubi să-l poţi înzestra cu frumuseţe.

— Apoi, dacă e aşa, zise Domniţa, doresc din toată inima şi din tot sufletul să te prefaci îndată şi să fii cel mai frumos şi mai mândru fecior de împărat din toată lumea! Îţi fac din toată inima darul întreg cât stă în puterea mea!

Pân-a isprăvit Domniţa vorba, Făt-frumos cu Moţ-în-frunte s-a şi arătat dinaintea ei, desăvârşit din creştet până-n tălpi, aşa cum îl dorea dânsa, cel mai mândru tânăr pe care-l văzuseră ochii ei vreodată.

Spun unii ş-alţii că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut aşa prefaceri minunate. Şi mai spun că Domniţa, gândindu-se bine la statornicia tânărului, la bunele lui daruri şi la frumoasele lui purtări, nu i-a mai luat seama la poceala trupului şi la sluţenia chipului; că gheba din spatele lui i s-a părut ei doar încovoiarea unui om înţelept care stă mereu pe gânduri adânci, şi că, de unde-l vedea mai înainte şchiopătând grozav, acuma i se părea că tânărul se leagănă într-adins când umblă, ca să se arate şi mai nostim. Ş-apoi mai spun că Domniţei i se părea ochii lui şaşii straşnic de strălucitori; crucişătura privirilor lui, semn de văpaie a dragostii; în sfârşit, nasul lui borcănat şi roşu, nas de voinic, de bărbat războinic... şi câte şi mai câte nu spun. Ş-apoi, dacă spun? Lasă-i să spuie! parcă avem noi cu ce astupa gura lumii! Or cum să fi fost, destul că Domniţa, fără mai multă vorbă, i-a spus că-l ia de bărbat, numai de s-o-nvoi şi împăratul. Dar se putea împotrivi bătrânul? că şi el îşi dedese fetei cuvântul. Ba, cum a aflat că tânăra are atâta aplecare către Făt-frumos cu Moţ-în-frunte, pe care, şi fără asta, îl ştia ca vestit de înţelept şi de duhliu, a primit cu dragoste să-l ginerească. Şi aşa, precum pusese de mult la cale tânărul, a doua zi chiar s-a făcut o nuntă mare împărătească să rămână pomina veci-de-veci.

Doamne! bine trebuie să fi petrecut câţi au avut parte să se afle p-atunci acolo, dacă nu mai la faţă, barem pe la coada meselor de la margini!... Dar nouă să nu ne pară rău că n-am avut aşa noroc, şi să ne mulţumim că încai, din povestea lui Făt-frumos cu Moţ-în-frunte, ne alegem cu o adevărată învăţătură fiindcă tâlcul povestii acesteia vine cam aşa:

Zi că-i dragoste, şi pace!
Te-a vrăjit? atât ţi-a fost:
Din pocit, frumos îţi face,
Şi deştept din ăl mai prost.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA