Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Greu, de azi pe mâine... sau unchiul şi nepotul

„Nu trebuie, domnul meu, să aibă omul judecăţi extreme, fiindcă lumea trăieşte din pornire, nu prin judecată. Omul cuminte, mai cu seamă având norocul să fie sus-pus, este totdeauna îngăduitor cu lumea lui; de aceea, avem şi vorba veche foarte înţeleaptă: lumea n-o putem îndrepta cu umărul. Fiecare dintre noi vede lipsurile şi cusururile societăţii noastre; fiecare este dator a căuta să le constate, să acopere lipsurile şi să depărteze cusururile, şi-ncet-încet, fiecare luptând în sfera lui de acţiune, să realizăm cu toţii, dacă nu idealul unei societăţi, măcar o societate mai cioplită, mai cuminte şi mai morală. Fireşte, când vedem atâtea nedreptăţi, atâtea prostii şi greşeli, atâtea fapte urâte, unele deplorabile, altele ridicule, se revoltă în noi dreapta judecată, şi fiecare dintre noi, după putere, protestează şi-ncearcă să-nfiereze răul. Dar să nu credem vreodată că protestările şi opintirile noastre vor face să sară lumea din făgaş deodată, şi, de unde se zbătea-n mocirlă, să iasă curată şi să pornească pe calea cea bună şi dreaptă. Greu şi foarte-ncet, stimatul meu domn, se dezrădăcinează obiceiurile şi năravurile vechi... Cu toporul, se curăţă pădurea; lumea se curăţă cu vremea şi cu răbdare... nu aşa, de azi pe mâine!..."

Cam astfel de predică am ţinut eu odată între patru ochi unui bărbat foarte sus-pus, şi — deşi, în naivitatea mea, credeam că am să-l ating şi să obţiu de la el, nu vreo nedreptate, ci dreptate — mi-am răcit gura degeaba...

Un bărbat excesiv de scrupulos — o adevărată anomalie într-o vreme şi într-o societate, care, dacă ne putem exprima astfel... — în fine, scrupulos prea din cale-afară!

Şi ce aşa de mare hatâr îi ceream?... Judece orcine.

Săptămâna trecută, venise la mine o vară bună a ilustrului meu... E o femeie foarte de ispravă; a rămas văduvă de tânără cu o pensioară de la bărbat, şi n-a mai vrut să se mărite, ca să-şi poată îngriji de copil, un băiat. A muncit, l-a crescut şi, după atâta necaz, l-a văzut flăcău mare cu... cariera lui. Ceea ce e ciudat e că femeia asta are toate calităţile de inimă (cum ar zice un autor de novele, iubitor de amănunte psihice), toate calităţile morale; dar despre cele intelectuale, dacă vrem să fim drepţi, trebuie să spunem că natura a fost foarte vitregă în privinţă-i... Şi cu toate astea, femeia şi-a crescut băiatul foarte bine; e un tânăr model: aplicat la-nvăţătură; examene strălucite — cam timid — asta nu face nimica: puţină timiditate nu şade rău unui tânăr când face în lume cei dântăi paşi.

Cum spusei, cucoana a venit să mă roage să merg la văru-său, bărbatul cel sus-pus, să-l rog a proteja pe băiatul ei, care de şase luni s-a întors din străinătate cu diploma de doctor în drept şi... nu poate căpăta o slujbă cât de mică.

— Bine — zic — de ce nu te duci d-ta în persoană? îţi este văr bun, şi ştiu cât datoreşte părinţilor d-tale care l-au ajutat pe vremuri să ajungă aşa de sus.

— M-am dus de trei-patru ori; dar mă tot amână; şi, drept să-ţi spun, o dată... nici n-a vrut să mă primească; nu mai îndrăznesc.

— De ce nu se duce tânărul? ca nepot.

— S-a dus o dată; dar l-a primit foarte brusc... şi cum e el timid, nu mai are curaj să meargă...

— Atunci lasă — zic — mă duc eu...

Şi m-am dus.

Ilustrul, care mă primeşte totdeauna bucuros, ca să mă bată pe umăr cu multă bunăvoinţă protectoare, de la primele mele cuvinte în favoarea nepotului său, mi-a răspuns:

— Mon cher, trebuie să isprăvim odată cu sistema asta nenorocită: care cum vine din şcoală cu un petec de hârtie, nici nu ştie să se şteargă bine la nas, şi pretinde a-nvăţa bărbieria pe capul statului, cu leafă şi diurnă din buget! Să meargă tânărul să muncească; să se lupte cu lumea! Până când, orce tânăr, cum iese de la ţâţa mamei, să treacă la ţâţa şcoalei, şi pe urmă, de la ţâţa şcoalei, la ţâţa bugetului? D-ta înţelegi că nu mai merge cu vechea sistemă: românul să se nască bursier, să trăiască funcţionar şi să moară pensionar... E vreme să isprăvim odată...

— Dar, în fine — zic—un băiat aşa de distins... şi nepotul dumitale...

— A! mă-ntrerupe ilustrul meu; un cuvânt mai mult... Trebuie să isprăvim odată si cu nepotismul!... Am fost şi voi fi totdeauna contra nepotismului — este iar o bubă înveterată a societăţii noastre, o gangrenă a statului nostru, un dar funest pe care ni l-a lăsat epoca de neagră şi infamă memorie a fanarioţilor!... Nu pot face nimic pentru protejatul d-tale, tocmai că mi-e nepot... Iartă-mă, am scrupulurile mele de conştiinţă...

— O, doamne! am exclamat.

Şi i-am ţinut predica arătată mai sus. Pe urmă nu m-am lăsat şi i-am adăogat:

— În fine, şi eu sunt contra nepotismului, contra acestui nărav străvechi, de care este atât de bolnavă societatea noastră; şi nu pot decât aplauda pe un bărbat de stat, care are, ca d-ta, în programul său, stârpirea acestui dar funest pe care ni l-a lăsat mizerabila epocă a infamelor domnii fanariote; dar dacă trebuie să fim cu toţii contra nepotismului, asta nu însemnează, cred eu, că trebuie să fim şi contra nepoţilor. Înţeleg, pe nepoţi să nu-i protejăm îndeosebi; dar să-i persecutăm fiindcă ne sunt nepoţi!... Atunci, la naşterea fiecărui român, părinţii ar trebui să se roage lui Dumnezeu: „Fereşte, doamne, pe acest copil al nostru să n-ajungă vreun unchi al lui la putere!"

— Nu zic asta! mi-a răspuns ilustrul.

— Apoi, atunci, poate că are acest nepot vreun cusur ca om; căci, din faptul că întâmplarea l-a făcut nepotul d-tale, nu-i poate face nimini vreo vină... Şi fireşte, dacă are protejatul meu vreun cusur, atunci altă vorbă... Aş dori însă să ştiu...

— Nu! zise cam nehotărât ilustrul; nu pot spune că are vreun cusur... dar... dar... oarecare veleităţi şi pretenţiuni de personalitate... de independenţă... de autoritate... cum am zice, fumuri juvenile... fiindcă aşa sunt toţi tinerii din ziua de azi... îşi închipuiesc că-n faţa unei diplome, cu care vin de pe băncile şcoalei, are să le cază toată lumea-n genunchi şi să-i urce-n cap... Asta nu merge!... Un tânăr trebuie să fie modest... În fine, deocamdată nu sunt locuri... Mai e vreme... e tânăr, poate să mai aibă răbdare... om mai vedea... să ne mai gândim...

„A! zic eu în gândul meu... atunci, partida nu-i pierdută!..." Şi, prezentându-mi umărul să mi-l bată cu bunăvoinţă protectoare, am salutat cuviincios pe ilustrul meu, şi imediat m-am dus drept la nepotu-său.

— Tânărule — i-am zis — viu acuma de la unchiul d-tale, pe care desigur d-ta l-ai cam supărat...

— Eu? cu ce?

— Cu ce? cu ce? ştiu eu?... poate cu... oarecare veleităţi, or pretenţiuni de personalitate... de independenţă... de autoritate... cum am zice, iartă-mă, fumuri juvenile... căci aşa sunteţi toţi tinerii din ziua de astăzi... vă-nchipuiţi că-n faţa unei diplome, cu care veniţi de pe băncile şcoalei, are să vă cază toată lumea-n genunchi şi să vă urce în cap... Asta nu merge !... Un tânăr trebuie să fie, cum să zic?... modest...

— A! zice tânărul; am înţeles... Da! dumnealui, fiindcă dispune de putere şi este unchiul meu, ar voi să renunţ la scrupulurile mele de conştiinţă, să mă fac unealta oarbă a unor rancune de partid! În schimbul unui mizerabil salariu de magistrat inferior, să mă pretez la o infamie... la o înscenare contra unui adversar politic al regimului dumisale! Dar până când cu sistema asta a persecuţiunii? până când cu această bubă înveterată a societăţii noastre? cu această gangrenă a statului nostru? cu acest dar funest...

— ... pe care — îl întrerup eu — ni l-a lăsat epoca de neagră şi infamă memorie a fanarioţilor!...

— Neapărat!...

— Ia ascultă-mă, tânărule, zic eu... Ştii cât am ţinut la răposatul d-tale tată, bunul meu prieten, ştii cât ţiu la mama d-tale şi la d-ta, ascultă-mă...

Şi-i repet, cu mici modificări de circumstanţă, predica neroadă pe care am ţinut-o adineaori şi lui unchiu-său, începând cu: „Nu trebuie să aibă omul judecăţi extreme, fiindcă lumea trăieşte din pornire, iar nu prin judecată... lumea n-o putem îndrepta cu umărul... etc." şi sfârşind cu: „Greu şi foarte-ncet, tânărul meu amic, se dezrădăcinează obiceiurile şi năravurile vechi... Cu toporul, se curăţă pădurea... lumea se curăţă cu vremea şi cu răbdare, nu aşa, de azi pe mîine!..."

— În sfârşit — i-am adăogat — eu te povăţuiesc părinteşte să mai mergi pe la unchiul d-tale, care am înţeles că te iubeşte mult...

— Eu? la el?

— Da, d-ta, la dumnealui, fireşte; că aşa se cuvine: ăl mai mic la ăl mai mare... şi... să nu-l mai iei aşa de sus... cu darul funest de pe vremurile de neagră memorie... Să-i dăm odată dracului pe fanarioţi, să nu mai pomenim de ei! Acu, slavă domnului! suntem regat independent!...

— Niciodată, domnul meu!... sunt scrupuluri de conştiinţă peste care nu se calcă! Im-po-si-bil!

Care va să zică, şi cu nepotul, mi-am răcit gura degeaba, ca şi cu unchiul...

Un tânăr excesiv de scrupulos — o adevărată anomalie într-o vreme şi într-o societate, care, dacă ne putem exprima astfel... în fine, scrupulos prea din cale-afară!

Am renunţat dar, cu părere de rău, a mă mai amesteca în această delicată afacere de familie... Cu oameni aşa de căpăţânoşi în privinţa scrupulurilor de conştiinţă, nu e nimic de făcut...

A trecut câtăva vreme după nereuşita tentativelor mele diplomatice, pe care aproape le uitasem — când...

Citim în micul "Ecoul Patriei", ebdomadar¹ din urbea X..., titlu mare pe prima pagină:

„Panamaua de la noi!... Potlogăriile foastei administraţii!... Mişeliile se dau la lumină!... Jaf în avutul public!... În sfârşit!... Jos masca!... Hoţii la puşcărie!..."

Citim apoi în "Glasul ţării", tot mic, tot ebdomadar, tot din urbea X..., titlu tot mare şi tot pe prima pagină:

„Mişeleasca înscenare!... Goana infamă contra cetăţenilor onorabili!... Regimul proscripţiunilor şi al terorii!... Cetăţeni fruntaşi închişi ca tâlhari în ajunul alegerilor!... Ministrul fără de lege!... Procurorul zbir!... Nedemnul nepot demn de unchiul nedemn!... Vom vedea!... Sunt judecători la Berlin!..."²

N-am avut curiozitatea să văd cine or fi potlogarii, nici ministrul, nici procurorul...

Mai la urmă, ce-mi pasă mie!... dacă sunt judecători la Berlin!..

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA