Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Grigore Păucescu

Deşi om politic, deşi avocat, Grigore Păucescu era mare amator de literatură şi de artă şi cultiva cu căldură prieteşugul artiştilor şi literaţilor.

Afară de articole de studiu şi de nişte fragmente de traduceri din Eneida lui Virgiliu, de care era pasionat, el nu a scris nimic. Nu scria, şi tocmai pentru aceasta, poate, era unul din cei mai rafinaţi cunoscători: judecata lui era totdeauna sigură, şi, oricât ar fi fost în fond de nefavorabilă, totdeauna era îmbrăcată în formule blânde şi amabile.

Găseai întotdeauna la Păucescu cele două mari favori, de care un literat are atâta nevoie: multă atenţiune şi judecată dreaptă. Astfel, nu puţin am folosit din convorbirile cu acest bun prieten.

Este un spirit incapabil de judecăţi extreme, fiindcă avea o inimă şi un temperament incapabile de patimă. Niciodată Păucescu nu s-ar fi orbit de vreun curent exclusiv de şcoală; niciodată n-ar fi scăpat din vedere calităţile, slăbiciunile sau greşelile unei lucrări, târât de unisonul vreunui cor de ucenici, dresaţi de cine ştie ce magister. Şi dacă niciodată n-ar fi preţuit vreo lucrare după banderola şi ştampila de control a vreunei direcţiuni literare, cu atât mai puţin ar fi fost în stare să dispreţuiască o lucrare pentru că ei i-ar fi lipsit acele testimonii de liberă trecere.

Păcatul nenorocit care domneşte în literatura noastră, aşa de nenorocită şi fără acest păcat, şi care consistă în a clasifica producerile literare după grupuri, de găşti interesate, după simpatii personale şi după asociaţiuni de asigurare mutuală a admiraţiunii între mici vanitoşi, decernând testimonii de talent, ori pronunţând hotărâri de incapacitate deosebiţilor noştri scriitori — acest păcat nu l-a putut vreodată atinge pe Păucescu, fiindcă el era un amator sincer şi luminat, iar nu un sectar cu spirit îngust şi pasionat. Foarte cult, dar fără nici o falsă pompă de erudiţiune; deşi având un statornic criteriu, spiritul lui era lipsit de orice pretenţii de sistemă. De aceea, prieteşugul lui era un noroc pentru un literat: talentul adevărat, indiferent de origine, de şcoală sau sistemă, găsea la Păucescu stima ce i se cuvenea.

Dar, ceva mai mult; în afară de spiritul lui delicat şi cult, în afară de calităţile lui intelectuale, el mai avea încă un dar mare, care trebuia să ne facă pe noi, literaţii, nu numai să-l stimăm, ci să-l şi iubim mult: avea un caracter de o gingăşie şi de o afabilitate exemplară, o sensibilitate sufletească de elită. El simţea cât suntem noi, literaţii, de răniţi în amorul nostru propriu, când vedem cum trecem de nesocotiţi în societatea românească, şi cât de puţin ni se ia în seamă concursul ce-l dăm la dezvoltarea patriei şi naţiunii noastre. El înţelegea bine că noi trebuie să avem în fundul sufletului un sentiment ascuns de mâhnire, văzând cum forţe intelectuale inferioare, exercitate în cariere mai lucrative, se bucură de o covârşitoare importanţă socială faţă cu noi şi munca noastră.

Astfel, omul cu sufletul superior se simţea dator să ne mângâie unde ne doare, să ne facă să uităm, măcar la el acasă, nedreptăţirea ce o sufeream pretutindeni aiurea. Când un literat, ori un artist, intra în casa lui Păucescu, era întâmpinat cu acea înaltă consideraţiune, cu acele distinse maniere, cu acea dragoste francă şi fără afectare cu care este întâmpinat omul de talent în saloanele celui mai cult, mai demn şi mai omenos aristocrat, într-un cuvânt cu onorurile datorite unui nobil din partea unui nobil.

Pe câtă vreme, adesea, în casa şi la masa unui literat de profesiune, stau în frunte oamenii de afaceri, magistraţii şi şurubarii politici, avocaţii influenţi, iar talentele servesc să decoreze coada mesei şi ungherele, unde nu se mai găsesc scaune, — la Păucescu, literaţii au stat totdeauna la locurile de onoare. Aceasta pot s-o spună toţi câţi au avut norocul prieteşugului lui Păucescu, prieteşug care a fost pentru mine, îndeosebi, o mare favoare.

Un aşa prieten preţios pentru literatura şi arta românească, cu greu vor mai găsi artiştii şi literaţii noştri.

Despre morţi, numai bine! De câte ori nu ne supunem cu oarecare silă acestui bătrân şi frumos adagiu moral. Iată însă mortul, despre care, în adevăr, din toată inima zic numai bine: era aşa de bun om, încât altceva, nu poate nimeni zice nici gândi despre dânsul!

Epoca, III, nr. 446, 8 mai 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA