Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii

Subt acest titlu, citim în Aurora, ediţia de dimineaţă;

Azi-dimineaţă, întreagă strada Fidelităţii a fost viu emoţionată de o senzaţională dramă pasională. Pe la orele şapte a.m. vecinii fură alarmaţi de nişte ţipete sfîşietoare, cari porneau de la casa cu nr. 13. În această casă locuiesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administraţie, şi domnişoara Porţia Popescu. La ţipetele îngrozitoare, toţi mahalagiii se adunară în grabă şi îndată aflară ce era: o sinucidere!

Domnişoara Popescu de mai multe săptămîni căzuse într-o stare de melancolie şi de abatere sufletească, încît nu mai mînca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare nelinişte, a cerut să mănînce şi să bea. După ce a dejunat cu mare poftă şi s-a săturat, a-nceput deodată să plîngă, zicînd către doamna Zamfira Popescu:

— Mamiţo, eu nu mai pot să trăiesc! eu vreau să mor!

La aceste cuvinte, mama i-a răspuns:

— Mofturi! ia fii bună şi te-astîmpără… Las' că o să-ţi treacă!

Porţia însă a adăogat:

— Ai să vezi!… Dar dacă mor, jură-mi, mamiţico, jură-mi că o să-mi pui pe mormînt boboci de trandafir !

Bobocii erau florile ei favorite.

Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfîrşit fatal, deoarece Porţia, care era foarte simţitoare, de multe ori, în momente de supărare, ameninţa că se va sinucide. Din nenorocire, de astă dată ameninţarea fusese mai mult decît serioasă.

Ce se-ntîmplase?

Azi-noapte, pe cînd fratele său lipsea după obicei şi mamiţica dormea, Porţia scoase gămăliile la o duzină de cutii mari cu chibrituri şi le aruncă într-o cinzeacă de rachiu de drojdii. Aşteptînd să se dizolve fosforul, sărmana fată se aşeză la masă şi scrise cu toată limpezimea de minte o scrisoare către mamiţa şi către frăţiorul ei, prin care le cere pardon de durerea ce le-o cauzează şi le declară că moare deoarece este părăsită de tînărul Mişu Z…, pînă zilele trecute student în medicină şi astăzi doctor de plasă. Într-un post-scriptum apoi, conjură încă o dată pe dezolata mamă să nu uite de boboci.

Cînd a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau dizolvate. Porţia înghiţi păhăruţul, dîndu-l cu voluptate peste cap, şi merse să se culce în patul ei, aşteptînd cu resemnare moartea. Aceasta nu întîrziă să se anunţe prin nişte oribile crampe de intestine. Nenorocita, covîrşită de dureri, sări în sus şi-ncepu să ţipe spunînd tot.

— Mor! mor!… ah! Mişule, fii fericit!… Scăpaţi- mă! scăpaţi-mă!… sunt încă tînără! Nu! nu! nu vreau să mor!

Atît putu să zică şi căzu în convulsiuni. Într-o stare desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai apropiat.

Cît despre d. Mişu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am putut afla în pripă…

Acum vreo patru-cinci ani, un tînăr student sărac de vreo 21 de ani, prietinul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete bacalaureatul şi se înrolă ca voluntar, se aşeză în pensiune, într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, masă, îngrijire, în fine de toate. Tînărul Mişu Z…, foarte vioi şi drăcos, limbut şi caraghios, nu întîrziă să inspire Porţiei una din acele pasiuni cari decid de viaţa unei femei. În curînd o relaţiune amoroasă nebună se contractă între ei. Această relaţiune a durat pînă mai acum vreo două luni, cînd tînărul, care studia medicina şi pe care toţi îl numeau pentru aceasta « doftoraşul», îşi luă diploma, şi imediat, avînd oarecare protecţii — mama lui este jupîneasă-n casă la moşia unui înalt personaj — căpătă un post de medic de plasă. Îşi poate oricine închipui lovitura ce « doftoraşul » i-o dete Porţiei, cînd îi spuse că el are s-o părăsească şi să meargă la post. Fata începu să-i facă nişte scene, aci duioase, aci fieroase, aşa încît el înţelese că pasiunea ei contrariată brusc ar fi primejdioasă, şi astfel se hotărî să joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale şi a o asigura că şi-a schimbat cu desăvîrşire hotărîrea de a o părăsi, el alergă la ajutorul unui prietin redactor, făcîndu-l să-i publice prin ziarul Lumina următoarea notiţă:

« Aflăm că tînărul doctor Mişu Z.…, care şi-a susţinut cu un succes strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări violente, şi care a fost numit doctor de plasă, refuză categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un aşa distins elev al Facultăţii noastre de medicină să se înfunde într-o provincie. Tînărul doctor e hotărît a rămînea în Bucureşti, unde va practica arta sa, aşteptînd să se prezente la primul concurs pentru obţinerea unui post la vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul simpaticului nostru amic. »

Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rînduri. Ba ceva mai mult, tînăra sentimentală, văzînd rentoarcerea iubitului ei, deveni şi mai pasionată. Ea nu ştia că totul este o farsă. Nu-şi putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi pregătea acela pe care-l adora. « Doftoraşul » nostru, ca să poată pleca fără vorbă şi să-şi ia şi bagajul, care consista într-un geamantan şi cîteva cărţi, făcu un plan infernal. Obţinînd un bilet de lojă la Dacia — probabil un bilet de favoare, căci se va vedea că individul nu era decît un chilipirgiu — merse cu damele, mama şi fata, la teatru. Peste cîteva minute după ridicarea cortinei, pe cînd damele umăreau cu cel mai viu interes desfăşurarea comediei, el se sculă şi, pretextînd că merge la bufet să le aducă prăjituri şi apă rece, plecă frumuşel din lojă. Coborî, ieşi din teatru, se aruncă într-o birje, merse acasă, îşi luă bagajul, se duse la gară şi se sui în tren. Un moment femeile crezură că doftoraşul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, trecînd şi actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin mintea tinerei abandonate. Repede alergă acasă. Intrară în odaia lui : bagajul şi cărţile nu mai erau acolo. D-ra Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu şi-a revenit decît tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a mers tot crescînd pînă ieri, cînd durerea morală devenindu-i insuportabilă, s-a hotărît a pune capăt nenorocirii sale prin moarte.

Cînd oare se va face un exemplu cu aceşti domnişori, cari se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteşug, spre a corupe copilele şi a le arunca în ghearele desfrîului sau în ghearele morţii, ca în cazul de faţă ? Mărturisim că nu-nţelegem de loc nepăsarea parchetului, care nu intervine, deşi i s-a adus la cunoştinţă cazul, punîndu-i-se în vedere şi documentul trist rămas de la nenorocita victimă.

La ediţia de seară, alte amănunte.

*

Apoi, în ediţia de seară:

Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P. Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdată noroc: eu cerusem unul şi m-au întîmpinat doi — doi tineri destul de politicoşi şi foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atîtor suferinţe şi mizerii omeneşti. Am rugat pe domnii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început amîndoi să rîză.

— Tînăra?… cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsînd ironic pe fiecare vorbă… Ehei! dumneata să fii sănătos!

— A murit! am strigat eu.

— Ei, aş!

— Atunci?

— Nu mai este aici! I-a trecut şi i-am dat drumul. Adineaori a plecat mititica cu mamiţica!

Şi-ncepură iar să rîdă amîndoi.

— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică?

— Dar mi se pare — zisei eu — că o duzină de cutii mari…

— Ei, aş!… nici o duzină de gămălii… Pentru d-ra Porţia a fost porţia prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porţie mult mai zdravănă!

Deşi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îşi rîdeau de nenorocirea bietei creaturi, făcînd jocuri de cuvinte triviale şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie şi să mai culeg cîteva informaţiuni asupra « doftoraşului ». În adevăr, îl cunoşteau. La prima mea întrebare despre dînsul, au început iar rîsul lor, care mă enerva:

— Se săturase bietul « doftoraşul »… În sfîrşit a scăpat! zise unul.

— Mare răbdare a avut! închipuie-ţi, atîţia ani de-a rîndul, tot o porţie, şi ce porţie!

— Iar? am strigat eu indignat, şi fără să-i mai salut, am plecat.

Tot drumul pînă la redacţie m-am gîndit cîtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi cum neglijînd pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali. Iată cazul celor doi tineri, cari mîne-poimîne, vor fi chemaţi în societate să exercite cea mai nobilă şi cea mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de aproapele său, mai multă delicateţe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul!… Dar medicul este un duhovnic mîngîietor; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blîndeţea cu care Mîntuitorul s-a apropiat de Lazăr; numai astfel ştiinţa, ajutată de înălţarea sufletului, poate face miraculul!… Mîne, aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi rîd şi-şi bat joc, într-un mod atît de vulgar, de suferinţa extremă care a determinat pe nefericita tînără să prefere luminii vieţii bezna nimicului! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare. Foarte mulţumim de aşa cultură!

Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată!… Asta desigur o s-o facă mai cuminte… Mai la urmă, cine ştie ce noroc poate avea!

*

În aceeaşi seară, citim în Lumina:

Un confrate a publicat azi-dimineaţă o ştire de senzaţie despre sinuciderea unei copile disperate din cauză că ar fi fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt — un întreg roman pasional à la Ponson de Terrail sau Jules Mary, o întreagă melodramă à la d'Ennery.

Am fost şi noi curioşi să vedem ce este adevărat din toată comedia aceea şi am mers după informaţiuni.

Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor dintru început: cînd noi ne-am transportat în localitate, sinucisa din strada Fidelităţii, d-ra Porţia Popescu, se-ntorsese de la spital, unde, de aminteri, putem afirma cu siguranţă, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. Din aceasta şi din cele ce vor urma, se va convinge oricine ca n-a fost de loc vreo hotărîre serioasă de sinucidere, ci numai o demonstraţie, cu scop a interesa pe infidelul « doftoraş ».

Trebuie mai întîi să spunem că tînăra amăgită, delăsată, abandonată, nenorocită, numără peste de două ori mai multe roze decît îi trebuiesc cuiva pentru a-şi putea administra liber averea şi răspunderea personală — adică o vîrstă cam de 44—45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimează chiar la mai mult. Astfel, d-na X… moaşe, una dintre primele eleve ale răposatului doctor Capşa, proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-şi aduce aminte exact de timpul cînd îşi clădea casele răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în cămaşe de noapte şi-n papuci, conducînd lucrările zidăriei în persoană şi înjurînd ungureşte pe salahori (era în vacanţa mare), deoarece, în acelaşi an d-sa, d-na X… moaşa, s-a născut. Ei bine, pe atunci, Ţica, adică Porţia, era fetiţă măricică; se juca cu păpuşile.

Tînăra delăsată stă şi în avere tot aşa de binişor ca şi-n vîrstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a mai moştenit casele din strada Fidelităţii, două prăvălii de cîrciumă, cu pivniţă, grădină şi vie în strada Viişoara, producînd net 1200 lei anual; apoi se zice că avea şi vreo 12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri; dintre aceştia însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuielile de studii ale « doftoraşului ».

Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor studenţi, slăbiciune contractată de demult, de vreo douăzeci şi cinci de ani, de pe cînd tatăl său Nerone ţinea în mahala o mică fabrică de bacalaureat. De aminteri toţi mahalagiii zic că unde sare capra, sare şi iada; se pare că şi mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de « boboci ». De vreo trei-patru ani acuma, Porţia primise în pensiune pe tînărul Mişu Z.…, student în medicină, şi imediat contractase pentru el o pasiune nebună.

Medicinistul, băiat sărăcuţ găsind aşa de călduros adăpost şi culcuş, nu căutase de loc a contraria pasiunea gazdei sale, care era o binefacere cerească pentru el; din contra, o alimentase cu multă metodă. Această relaţiune destul de nepotrivită dură pînă ce, după cîţiva ani de studii, tînărul îşi susţinu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Ţica; se hotărî să scuture jugul cînd nu mai avea nevoie să-l poarte. Stărui şi, prin protecţiuni, căpătă un post de medic de plasă. Cînd voi să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul în prag: scene sfîşietoare, rugăciuni fierbinţi, ameninţări teribile de sinucidere şi chiar de asasinat. « Doftoraşul » plictisit, neputînd pleca fără bagaj şi voind să evite scandalul în mahala, se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată — în argotul studenţesc se numeşte un chiul.

Cîteva zile se prefăcu apucat de o rentoarcere de pasiune turbată, apoi, cînd adormi bine orice prepus, conduse pe cele două dame la teatru, le lăsă în loje, şi el cu bagajul se sui în tren pentru a se prezenta la post.

Urmarea acestui roman tragicomic îl ştie publicul din darea de seamă lirică şi senzaţională a confraţilor noştri de la Aurora.

Şi… iată cum se scrie istoria!

În momentul cînd aşternem aceste rînduri, d-ra Porţia Popescu este în afară de orice pericol, precum era de aminteri şi-n momentele crampelor, prea puţin serioase ca să poată compromite o sănătate aşa de robustă.

Un amănunt curios iarăşi este faptul că d-ra, cu o zi înainte de demonstraţiunea ei romantică, suferea grozav de măsele. D-ra are dinţii foarte stricaţi şi sufere mult de asta cînd răceşte; e probabil că această infirmitate, ca şi cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic. Din cauza durerilor prea frecvente de măsele, a şi contractat de mult obiceiul fumatului. Ei bine, după crampele ce le-a suferit din pricina chibriturilor, i-a trecut cu desăvîrşire durerea de măsele. Poate că fosforul!

*

A treia zi, Lumina ediţia întîia scrie:

Aseară, în faţa otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit.

Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre cestiuni politice cu d. deputat N…

Pe cînd nici nu gîndea, doi indivizi, un ofiţer de intendenţă şi un elev de administraţie, i se pun în faţă.

Cel din urmă, cu un ton provocator, îl întreabă :

— Mă rog, d-ta eşti d. Mihail Constantinescu, directorul pamfletului care se intitulează Lumina?

— Eu! răspunde amicul nostru.

— Eşti un mişel! strigă individul cu un ton şi mai provocator.

— Şi cine eşti d-ta, mă rog, care-mi spui aceasta? întreabă calm amicul nostru, retrăgîndu-se trei paşi.

— Sunt Cicerone Popescu!… Ai atacat familia mea! ţi-ai permis să ataci familia Popescu!

Şi fără a mai da timp amicului nostru să facă încă un pas înapoi, se repezi şi-l lovi în obraz cu pumnul, umplîndu-l de sînge.

Într-o clipă lumea se strînse. Mai mulţi inşi săriră în ajutorul primului nostru redactor, care se aruncă, după întîiul moment de surpriză, înhaţă de piept pe agresor şi, după ce-i dete o corecţiune meritată, îl duse urmat de atîţia martori la secţia apropiată, unde se încheiă cuvenitul proces-verbal.

Agresorul descreierat este fratele persoanei ridicule, pasionată de « boboci », despre care am vorbit în numărul nostru de alaltăieri — domnişoara tinerică de 45 de ani trecuţi, Porţia, Ţica Popescu, din care confraţii de la Aurora au vrut să facă cu orice preţ o eterică eroină de roman sentimental.

S-a sezisat parchetul şi s-a reclamat Ministerului de Război.

Sperăm că atît justiţia, cît şi suprema autoritate militară îşi vor face datoria faţă cu acest tip şi infam şi ridicul de bătăuş.

Vom reveni.

*

Apoi în Aurora de dimineaţă:

Ieri seara un atac infam a fost îndreptat în contra directorului nostru d. Constantin Mihăilescu, în Piaţa Teatrului.

Pe cînd d-sa voia să treacă drumul cătră fotografia Mandy, trei inşi cari aveau aerul a fi într-o stare de ebrietate patentă, ridicîndu-se de pe scaune de dinaintea berăriei Gambrinus, i-au tăiat drumul. Unul dintre ei îl interpelează cu cuvintele :

— D-ta eşti d. Constantin Mihăilescu, directorul Aurorei?

— Eu! şi ce poftiţi? cum vă numiţi? cu cine avem onoarea? întrebă rîzînd amicul nostru şi retrăgîndu- se cîţiva paşi.

— Sunt doctorul Mişu Zaharescu! Cum ţi-ai permis să te atingi de numele Zaharescu?!

Zicînd acestea, beţivul aplică o lovitură puternică cu bastonul peste capul directorului nostru; din norocire, însă, bastonul fu împiedicat de pălărie şi nu atinse decît uşor sfîrcul urechii amicului nostru. Mai multe persoane sărind, mizerabilii agresori, cari erau numitul erou şi ridicul şi infam al dramei din strada Fidelităţii şi doi interni doctoranzi, s-au suit degrab' într-o birjă şi au fugit de furia mulţimii indignate.

Parchetul a fost sezisat.

Denunţăm onor. consiliu sanitar faptul mişelesc al celor trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, şi cerem o pilduire severă.

Înţelegem ca un doctor să-şi ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul şi cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoşi, asta este prea mult!

Dacă d. director general al serviciului sanitar nu-şi va spune cuvîntul, vom reveni.

*

Peste cîteva zile, citim în Universul:

Doctorul Mişu Zamfirescu a fost suspendat de cătră consiliul sanitar din postul de medic de plasă pentru neglijenţă în serviciu.

*

În fine Aurora reproduce după Lumina:

Aflăm cu deosebită plăcere logodna gentilei domnişoare Porţia Popescu, fiica doamnei Zamfira Popescu şi a repausatului profesore, veteran al corpului didactic, Nerone Popescu, cu simpaticul dr. în medicină d. Mişu Zaharescu. Îndată după cununie, tînăra pereche va pleca la Montpellier, unde eminentul elev al facultăţii noastre merge a-şi completa cercetările ştiinţifice.

Felicitările noastre călduroase tinerei şi simpaticei perechi.

Epoca, 1897, 1 şi 2 aug.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA