| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
High-Life
Tînărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul clasic înfiinţat de curînd în urbea sa natală. Gimnaziul are pînă acuma numai clasa întîia şi e întreţinut de comună, se speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecînd totul pe seama statului. Deşi încărcat cu predarea a cinci cursuri importante de gradul secundar, tînărul suplinitor găseşte destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, Edgar este un tînăr care are multe succese în saloanele din Tîrgul Mare. Vorbeşte franţuzeşte de cînd era mic şi se pricepe foarte bine la mode şi confecţiuni, aşa că nu o dată este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar high-life nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrînsă şi foarte aleasă ca societatea din Tîrgul Mare, un cronicar de salon trebuie să-şi drămuiască atenţia cu cea mai mare stricteţă. Grea profesie, ce-i drept; însă tînărul Bostandaki, om de spirit şi cu educaţiune distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar high- life Cronicele lui, în formă de corespondenţă, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraş mare de provincie.
Dar, va zice cineva:
— Bine! însă cronicarul este şi el om, mai ales dacă e tînăr, trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferinţele, antipatiile şi aversiunile sale. El stă într-un colţ al salonului cu carnetul său în mînă şi priveşte la vîrtejul valsului; în acest vîrtej, ochii lui trebuiesc să deosibească între toate pe cîteva, mai graţioase, şi, între aceste cîteva mai graţioase, pe una, nentrecută, adorabilă.
— Ei, da — răspunz eu — înţeleg ce spuneţi. Însă cronicarul de salon trebuie să-şi calce pe inimă, să fie discret şi imparţial. Şi asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel.
— Care Turturel?
— Edgar Bostandaki… Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintîndu-l, papaia, mamaia şi duduile, surorile mai mari… Turturel — aşa-i că sună bine? — este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar îşi semnează cronicele.
Ei! şi totuşi, cît de corect şi de discret, cît de galant şi de imparţial, însuşi Turturel a greşit odată un carnet mondain.
Din iniţiativa unui comitet compus de damele din înalta societate a Tîrgului Mare, reşedinţa subprefecturii Plăşii de Mijloc, s-a dat în saloanele otelului Regal de acolo « Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărţi giumatate în folosul umanităţii suferinde şi giumatate pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului clasic local, pînă la trecerea lui în bugetul statului ». Maiorul a oferit muzica militară, pe care a adus-o cu trenul de la reşedinţa prefecturii.
A fost un bal cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma şi fracul au fost minunat reprezentate, deşi frac nu purtau decît subprefectul, primarul şi Turturel; restul sexului urît purtau unii redingotă, alţii jachetuţă scurtă. Onorurile balului le-au făcut comitetul damelor, sub preşedinţa tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soţia subprefectului. S-a petrecut pînă la şapte dimineaţa, cînd aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănţuitori că trebuie, cu regret, să se desparţă.
A doua zi, d. Turturel punea la postă pentru gazetă un carnet mondain, cu notiţa: « Rog a se trimite, după obicei, 50 de exemplare pi adresa mè ». Seara, cronicarul citea în faţa comitetului damelor, al cărui secretar era, darea de seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter oficial. Ne mărginim a-i da concluziunile: « Venit brut, 575 lei; cheltuieli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei; 103 l. 50 b. pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului; 103 l. 50 b. pentru umanitatea suferindă. »
După ce au mulţumit comitetului de dame, d. Edgar Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. primar în numele umanităţii suferinde, şedinţa oficială s-a ridicat. Apoi s-a-nvîrtit un maus. Peste două zile, iată că mult- aşteptatele exemplare din Voacea zimbrului sosesc. Ele conţin cronica atît de dorită: Cum se pitrece la noi…
Extragem la întîmplare cîteva rînduri:
« …Sîmbătă sara s-a ţinut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub prezidenţia graţioasei doamne Athenaïs Grégoraschko, născută Perjoiu…
…O enormă afluenţă de tot ce Tîrgul Mare are mai distins, fiecare ţinînd să mulţumeasă încîntătoarei prezidente iniţiatoare, preaamabila doamnă Athenaïs Grégoraschko…
…În acordurile muzicii militare, care intonează cu destul brio un vals vaporos, perechile pornesc ca duse pe nişte valuri, în cari se pierde conştiinţa, iar timpul pare că s-a oprit pe loc ca să admire cum trec în vîrtej fierbinte, uimitor, nebunesc, atîtea ş-atîtea flori, parcă smulse de vîntul aprig al pasiunii… Doamna Athenaïs Grégoraschko, regina adorabilă a valsului adorat…
…Dar, la un semnal, uşile din fund se deschid… Supeul! Un moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinereţe, un moment de odihnă şi de reconfortare! Doamna Athenaïs Grégoraschko face onorurile, luînd loc în capul mesei, cu graţia nespusă care o caracterizează…
…Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tiraliori, care nu sparie de loc pe bravii convivi… Şampania curge-n valuri. Doamna Athenaïs Grégoraschko dă semnalul şi aci; ridîcînd în sus cupa plină de delicii, ca divina Hebe, atinge de buzele reci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică cu care fluturelul atinge caliciul unui miosotis…
Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaïs Grégo raschko, infatigabilă silfidă. »…
Aici o îngrozitoare greşală de tipar. A doua zi, duminică dimineaţa, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar high-life citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: Cum se pitrece la noi. Tinerii îl ascultau cu multă admiraţie şi poate cu mai multă invidie: e desigur fericit un tînăr care dispune, pe lîngă talentul stilului, de o coloană de publicitate, ca să se facă, fireşte, atît de plăcut damelor! Pe cînd se comenta articolul şi autorul căuta să explice amicilor săi ce înseamnă « divina Hebe » şi « calici », iată că deodată intră d. subprefect, Raoul Grégoraschko, soţul « infatigabilei silfide ». D. subprefect salută în dreapta şi în stînga cu gravitate, apoi, drept în faţa lui Edgar Bostandaki şi cu un ton neobicinuit de aspru:
— Domnule Turturel! uite-te la mine… Te opresc, magariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi conta doamnei Grégoraschko, soţia mè! Apoi face un ocol prin cafenea bufnind :
— A-t on jamais vu pareille insolence!
Edgar nu pricepe de loc… Însă Raoul se întoarce iar şi, gesticulînd cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată:
— Altă dată, dacă-ţi mai permiţi di aieste, îţi rup urechile!
— Dar…
— Urechile! m-ai înţăles? espèce d'imbécile!
Şi iese turbat, făcînd să şuiere aerul sub jocul cravaşei. Toată lumea rămîne uimită. Din ce pricină?… Hebe?… Calici?…
— Nu înţeleg de loc, zice Turturel, dînd din umeri cu totul nedomirit.
Pe cînd fiecare caută cu de-amănuntul să găsească în cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. maior Edmond Buzdrogovici, graţie amabilităţii căruia opera filantropică avusese concursul graţios al muzicei militare. Fără să salute şi vădit foarte supărat, Edmond se apropie de Edgar, cu aşa pas şi aer straşnic, încît Edgar se ridică drept în picioare în faţa lui Edmond.
— Domnule! zice Edmond, fierbînd ca un samovar; dumneata eşti acela care scrii porcăriile aieste?… Răspunde!
Şi-i vîră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, răspunde hotărît:
— Da!
— N-o fost şi madam Buzdrogovici, soţia mè, la bal?
— Ba da!
— Atunce, di madam Buzdrogovici, soţia mè, pentru ci n-ai pominit nimică?… nici chiar numele!… Să fi fost fără compliment — nu pretinde!… dar nici macar numele!?
— Domnule maior…
— Mişălule! strigă Edmond.
Şi, scurt mişcarea! pînă să-i zică unul dintre amici « Ăra! da stăi, bri omule! » îi trage două palme vajnice şi iese.
— Nu mai înţăleg nimica, pi onoarea mè! zice Edgar şi iese şi el.
Universul, 1899, 24 dec.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
