Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Identitate...

Stetesem două luni la ţară, în Franţa — zic la ţară, cum zic francezii, fiindcă vila si mica proprietate unde mă găzduise prietenul meu Legrand se aflau la marginea unui oraş mare industrial şi comercial; într-un ceas mergeam pe jos până-n centrul târgului, la Café Gambetta... Aşteptam acum bani, ca să mă-ntorc în patrie. Într-o seară, iată primesc un cec de 350 de franci. A doua zi dimineaţa, merg în oraş, la sucursala locală a unei mari bănci din Paris, şi mă prezint la guichet cu cecul meu. Impiegatul se uită bine la cec, apoi lung la mine, şi zice:

— Hârtiile dv., domnule...

— Ce hârtii? întreb eu.

— Hârtiile dv. de identitate...

Mă caut în buzunar, să scot portofelul cu pasaportul şi cu alte hârtii... Caut... caut... Am uitat portofelul acasă la ţară. Zic:

— Domnule, iată, poftim scrisoarea prin care mi se notifică trimiterea cecului la adresa d-lui Legrand, unde locuiesc de două luni, aci, afară din oraş... Portofelul cu hârtiile mele l-am uitat acasă; în orce caz, nu gândeam că or să-mi trebuiască din momentul ce prezint un cec...

Dar impiegatul mă-ntrerupe:

— Cu toate astea, vă trebuiesc... fără hârtii...

Şi iar se uită, cu parcă un fel de bănuială, la cecul meu.

— Domnule — zic eu îngrijat — nu cumva, poate, bănuiţi că este un cec fals?

— A! nu, domnule; cecul este foarte bun... decât fără hârtiile dv.... Vă trebuiesc neapărat hârtiile dv. de identitate...

— Dar sunt cinci kilometri, domnule, până acasă, şi-nţelegeţi bine că, o dată cinci la dus, şi-nc-o dată cinci la-ntors, fac zece... pe căldura asta...

Pe câtă vreme stăruiesc eu pe lângă impiegatul nenduplecat, se tot îndeasă-n mine un englez, un roşcovan cu haine cadrilate, tipul desăvârşit al gentlemanului cu stare, care nu mai ştie încotro, în ce parte a pământului să fugă ca să scape de spleen — de plictiseala ceţei britanice.

Mă dau la o parte şi-i fac loc la guichet.

Gentlemanul scoate din buzunar un portofel mare de piele de crocodil cu o monogramă de argint la colţ; deschide încet portofelul şi trage dinăuntru mai multe hârtii, între care şi un cec, şi le dă impiegatului. Acesta le ia; înapoiază gentlemanului celelalte hârtii, opreşte cecul şi zice, cu un oarecare aer de consideraţie:

— 50.000 de franci?

Gentlemanul, rece, dă din cap în semn de afirmare... Impiegatul îi dă un peticel de hârtie cu un număr şi-i arată la ce guichet se face plata cecurilor... Eu stau alături şi mă uit la ei.

Gentlemanul se duce la guichet, ridică un pachet de hârtii de bancă; le vâră pe ne-ndoitele în portofelul lui larg; pune portofelul în buzunarul din partea inimii; se încheie la piept frumos şi iese cu pasul demn şi măsurat, ca orce gentleman care caută metodic, pe-ndelete, locul din lume unde să-şi poată arunca din cârcă povara nesuferitului spleen.

După ce, cu oarecare invidie — mărturisesc — privesc pe englez ieşind cu portofelul plin, mă vâr iar la guichet şi încerc încă o dată să conving pe impiegatul băncii... Zadarnic, orce încercare...

— Regret, domnule, îmi zice; peste putinţă! v-am spus... Fără hârtiile dv. ... peste putinţă!

Văzând că-mi răcesc gura degeaba, rămân foarte vexat. Mă hotărăsc a mă-ntoarce acasă, s-aduc pasaportul, hârtiile, geamantanul, tot; la rigoare să aduc şi pe gazda mea, pe amicul Legrand, om cunoscut în localitate, să garanteze că eu sunt eu, nu sunt altul.

A doua zi, mă prezint cu pasaportul, cu hârtiile toate, corespondenţă din ţară şi din străinătate (un dosar întreg), cu prietinul şi gazda mea, d. Legrand, şi cu o duzină de fotografii, care reprezintă pe amicul meu Legrand, pe soţia sa, madam Legrand, pe cei doi copilaşi ai lor şi pe mine, la masă toţi, pe veranda vilei; madam Legrand, în fund, ţine pe câte un genuchi pe copilaşi; eu şi cu Legrand stăm în picioare şi ciocnim, peste masa rotundă, paharele, închinând, eu: pentru prosperitatea bătrânei Republice Franceze! el: pentru progresul tânărului Regat Român!

După fotografie, putea impiegatul cu drept cuvânt să mă dea iar afară; însă, examinând cu mare atenţie celelalte documente, binevoieşte în sfârşit să-mi dea fiţuica pentru achitare. Îmi iau banii şi fotografiile, şi mergem cu amicul Legrand în centru, la Café Gambetta, să luăm câte un aperitiv, după obiceiul locului.

Acolo — ce aflăm?

În ajun, banca locală a plătit un cec fals de 50.000 de franci unui cavaler de industrie; semnalmentele: gentleman englez.; roşcovan; costum cadrilat; portofel enorm, crocodil veritabil, etc. ... etc. ...

Nu! — pot mărturisi despre asta atâţia prieteni ai mei socialişti, şi liberali, şi conservatori, şi, puţinii, rămaşi sadea pe dinafară —nu! n-am fost niciodată socialist; n-am dusmănit cândva capitalul... Dar, când am auzit că infama întreprindere burgheză, care m-a necăjit şi m-a vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat şi de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o aşa de frumoasă sumă rotundă... drept să spun, am jubilat...

Peste trei zile am plecat din Franţa către patrie.

În drumul de fier, a doua zi, am avut norocul (să vedeţi mai jos pentru ce zic „norocul") să mă-ntîlnesc cu un rus, un vechi cunoscut, foarte simpatic, pe care de mult îl ştiam că înoată în apele anarhismului terorist — un tip de om excelent, bun, onest şi moral; dar... apostol... infatigabil şi incurabil. Cum m-a văzut, rus comunicativ, m-a strâns de gât, să mă sărute. Ne aflam singuri într-o cabină mică a vagonului. Eu, cam în glumă, cam în serios, i-am zis:

— Ascultă-mă, maladeţule, spune drept: ai în geamantan vreo cutiuţă cu bomboane destinată vreunui tiran?... să nu se deschiză cutiuţa singură pe drum, să-şi verse asupra mea bunătăţile, că m-ai nenorocit: am treabă acasă; m-aşteaptă familia!

Maladeţul meu a-nceput să râză şi iar m-a strâns de gât şi m-a pupat; pe urmă m-a asigurat că n-are la el nici un explozibil altul decât ura lui nempăcată contra intolerabilei de absurde organizaţiuni actuale a societăţii. Eu, din parte-mi, i-am declarat că n-am nici un cuvânt spre a susţinea o organizaţie care, dacă n-o cred totdeuna intolerabil de absurdă, adesea mi se pare stupid de intolerabilă.

Asupra acestora, ne-am pupat iar muscăleşte, şi, după ce am dat un bacşiş conductorului să ne lase singuri în compartiment, ne-am culcat... Am dormit bine până la ziuă, când am ajuns la graniţă.

Anarhistul meu, mai deştept ca mine, s-a coborât întâi din vagon. Eu, puţin mai târziu, somnoros, dau să trec pe urmele lui... Un poliţist, cu o voce foarte aspră, îmi zice, ţinându-mi calea:

— Treceţi întâi la revizia paşapoartelor! Caut în buzunar... caut în săculeţul meu de drum... Nu e... Afurisit pasaport!... iar pasaportul!... Zic:

— Domnule, nu-l găsesc; probabil, l-am pierdut pe drum; dar sunt român, domnule!...

Şi voi să trec; dar el, şi mai aspru:

— Nu se poate, domnule, fără pasaport! n-auzi?

— Dar am hârtii, altele, care probează că sunt român, domnule! cetăţean român!...

Şi iar dau să mă vâr. Aş!... Poliţistul îmi dă un brânci în piept, şi mă aruncă-napoi, cam departe, pe teritoriul străin, în braţele unui hamal, care, din spate, cu acelaşi procedeu, mă restabileşte în poziţia verticală.

„Ei! zic în gândul meu; de acum sunt pierdut! pierdut la pragul patriei mele!... Ce e de făcut?..."

Intru, foarte abătut, în restaurantul gării pe teritoriul neutru... Beau o cafea... amară cafeaua în ţară străină... prea puţin zahăr şi prea mult frank-caffe!... Gustând, foarte dezgustat, din cafeaua exilului, aud că afară se pregăteşte trenul de plecare cătră interiorul patriei mele... Mă uit la ceas; mai sunt douăsprezece minute... şi pleacă fără mine, şi eu rămâi în exil, şi nu mai am parale nici de frank-caffe!

Desperat, mă-ntorc la poliţistul meu şi, cu lacrimi în guşe:

— Domnule! te rog, domnule... sunt cetăţean român!... scap trenul!... nu mă nenoroci! Dar el răcneşte:

— Nu se poate fără pasaport! nu-nţelegi? idiotule!

Profund vexat de acest refuz astfel formulat, mă întorc demoralizat cu desăvârşire în restaurant... Ce să fac?... Să telegrafiez cu 50 de cuvinte răspuns-plătit şi cu timbru de 30 de bani la poliţia locului meu. Dar, până să-mi vie răspunsul pot pieri printre străini; în cel mai bun caz, alt tren de coincidenţă n-am decât peste 18 ore!... Orcum, tot bine!...

Fulgerându-mi acestea prin minte, intru în restaurant, unde găsesc pe maladeţul meu bând ceai, fără zahar, numa cu rom. Foarte supărat îi povestesc nenorocita mea aventură... El începe să râză ca un sec; scoate din buzunar un pachet de documente; se uită la mine lung, parcă mi-ar lua semnalmentele, ca la un biurou de servitori pentru condicuţă; alege unul dintre documente; mi-l dă discret pe sub masă, şi-mi şopteşte:

— Na pasaport! mergi degrab la revizie!

Mă uit la hârtie...

Mă cheamă Bob Schmecker; sunt cetăţean american; prezidentul U.S.A. „roagă pe toate autorităţile civile şi militare de pe globul terestru să mă lase să trec şi să-mi dea ajutor şi protecţie în caz de nevoie".

„Hahà!" strig eu, şi trec repede la domnul poliţistul meu:

— Am găsit, în sfârşit, pasaportul meu, domnule!... poftim!

— Aşa da! zice el.

Şi mi-l vizează... Mă sui repede-n tren cu muscalul meu salvator. Ne pupăm... Trenul a plecat... Am intrat în patrie!...

Nu! — să mărturisească toţi amicii mei anarhişti, fie liberali, fie conservatori — nu! nu sunt pentru răsturnarea societăţii actuale, mai ales prin mijloace violente... Dar, drept să spun, reintrând, după atâta necaz, cu aşa succes, în patrie... am gândit... nu mai ţiu minte ce... prostii, desigur.

Ajungând seara acasă, am fost întâmpinat de ai mei... înainte de-a mă apropia de ei, le-am strigat din poartă:

— Mă rog vouă, să nu-mi cereţi hârtii de identitate, că n-am altceva decât un pasaport american, şi sper că n-ăţi fi inteligenţi ca unul care m-a făcut idiot az-dimineaţă, numai pentru atâta să mă lăsaţi să intru.

Şi-mpreună cu toată familia, care ştie ciat-pat englezeşte, am cântat, de bucurie că ne-am revăzut sănătoşi, mândrul cântec american: Yankee doodle...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA