Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Împotriva subvenţiilor de Stat

Poeţii, literaţii, artiştii sunt oameni foarte ciudaţi, dar ceea ce e foarte ciudat e că poeţii, literaţii şi artiştii sunt foarte ciudaţi tocmai când n-au talent de loc, aşa că nu poţi să-ţi explici de ce, fiind oameni ca toţi oamenii, sunt aşa de ciudaţi.

Dar, în sfârşit! aşa sunt poeţii, literaţii, artiştii, mai ales când n-au talent deloc.

De una dintre ciudăţeniile acestora voiesc să spun câteva cuvinte, anume despre vecinica plângere că poeţii, literaţii şi artiştii nu sunt încurajaţi la noi îndestul, ba chiar că sunt foarte puţin luaţi în seamă.

Plângerea aceasta este o temă pe care se fac fel-de-fel de variaţiuni. De exemplu:

„Publicul nostru cel mare este indiferent faţă cu literatura şi arta naţională. Societatea cultă citeşte cărţi străine. Publicaţiunile literare române şi mai ales poezia română nu se caută.”

Apoi:

„Poeţii şi literaţii prin urmare pier de lipsă; după o viaţă vrednică de milă, ori mor de tineri, ori ajung la bătrâneţe mizerabili, adesea nenorocita lor petrecere pe pământ se sfârşeşte într-un spital!”

Multe lucruri nepotrivite în lumea noastră românească, dar unul dintre cele mai nepotrivite este, fără-ndoială, plângerea unora dintre oamenii cari, dintr-o nenorocită întâmplare, ţin un condei în mână sau profesează o artă frumoasă.

Această vecinică plângere, ciudăţenia aceasta atinge culmea când, după osândirea publicului celui mare şi a societăţii culte, se începe acuzarea guvernului, a Statului:

„Încai dacă particularii nu simt nevoia poeziei, literelor şi artelor, dacă societatea română n-are destul sentiment patriotic pentru a încuraja versul, proza şi orice artă făcute de români, — măcar guvernul, Statul să vie în ajutorul acestor nobile producţiuni! Dar nu! guvernele, Statul, sunt şi mai indiferente şi mai vitrege cu închinătorii muzelor naţionale!...”

Auzi dumneata! Să nu se prevază în budget măcar două-trei milioane pentru încurajarea indispensabilei producţiuni literare şi artistice!

Ia să cercetăm mai de aproape plângerea dumnealor.

Mă rog, să ne înţelegem: ce poftiţi d-voastră?... să se-ncurajeze poezia, literele şi artele, sau poeţii, literaţii şi artiştii? Căci este ceva aici, care nu trebue trecut cu vederea... Presupunând că, în adevăr, poezia, literele şi artele sunt lucruri neapărat necesare unei societăţi — pentru a le avea, trebueşte talent mai-nainte de toate, pe câtă vreme, pentru a te face poet, literat sau artist nu trebue talent numaidecât.

Care va să zică, o societate cu cât va simţi nevoia acelor frumoase inutilităţi, cu atât va fi mai puţin dispusă a încuraja pe aceia cari se-ncearcă a i le da fără să fie de loc chemaţi a i le putea da.

Că trăiesc poeţii în lipsă. De! asta poate fi adevărat, însă numai pentru acei poeţi cari sunt săraci de fel, fiindcă, în nici o parte de lume, poezia n-a constituit şi nu ar putea constitui o industrie prea lucrativă. Când poeţii au avere, fireşte că nu trăiesc în lipsă.

Că poeţii, literaţii şi artiştii mor în spitale, asta e adevărat, însă iar în parte; fiindcă, dacă au casa lor şi rostul lor, mor acasă. Dacă n-au însă casă, unde să-şi zacă boala din urmă, atunci, tot e bine că mor la spital, ar fi desigur mai rău să moară la vreun gard.

Eminescu şi Alecsandri, Dumnezeu să-i odihnească! au murit unul la spital, fiindcă suferea de o boală foarte greu de îngrijit într-o casă particulară săracă, cestălalt a murit în vestitu-i castel dela Mirceşti.

Pentru această deosebire de stare, contimporanii şi urmaşii n-au făcut şi n-au să facă vreo deosebire în stima acordată celor doi iluştri poeţi naţionali.

A! stima!... Dar asta e puţin lucru?

Cine are aşa puţin talent, slavă Domnului! este la noi destul de stimat şi de considerat. Afară, se-nţelege, de câteva secături invidioase, pe cari nu le lasă să doarmă, pe cari le doare şi le ofticează succesul omului cu talent, niciun concetăţean nu-i refuză acestuia tot succesul, toată stima.

Dar nu cumva omul de oarecare talent ar dori să aibă din partea concetăţenilor tămâie de adoraţiune şi grămezi de dinari ca un pontifice, ca un dalai-lama din partea fanaticilor?

Şi a avea oarecare talent! şi asta este un lucru care trebue lămurit. A avea talent nu va să zică numai a crede singur că-l ai, ci a face şi pe vreun competent să crează ca tine — va să zică, a-l avea în realitate, nu numai în închipuirea-ţi proprie.

— Dar n-ai zis singur, îmi observă cineva, că dacă ai avea nu ştiu câţi copii nu ai face nici pe unul literat sau artist?

— Ba da, am zis, răspund eu; însă, desigur fiindcă nu m-am exprimat destul de clar, dumneata n-ai înţeles destul de bine vorbele mele. Să-ţi spui aşadar mai bine.

Să am nu ştiu câţi copii, n-aş face pe nici unul literat sau artist, dacă n-aş vedea foarte lămurit şi hotărât că îndeplineşte condiţia absolut indispensabilă pentru cariera frumoasă, cu un cuvânt, că are talent, fiindcă, de! ca părinte, ai milă de copii şi te gândeşti fireşte cu mare grije la viitorul lor.

Şi nu se teme atâta părintele cu dragoste adevărată că au să-i fie copiii săraci, cât i-e groază să nu fie betegi, ori nenorociţi, ori de bătaia de joc a lumii. Că se văd mulţi oameni săraci, fericiţi şi veseli, stimaţi şi consideraţi de concetăţeni, şi iarăşi se văd bogaţi nefericiţi, becisnici şi trişti, şi fără să-nsemne mai mult în lume de cât pot cumpăra supunere ori linguşire.

De viaţă tristă pentru copii, se teme părintele, şi, după viaţa bolnavă, nu e viaţă mai tristă decât viaţa ridiculă, şi nu e, poate, o viaţă mai ridiculă decât a omului care, închipuindu-şi că are talent, îşi dă toate ostenelile să probeze cu prisos că nu-l are, — viaţa omului care strică în sec hârtie nevinovată, pentru a se putea plânge din ce în ce mai amar contra societăţii indiferente şi ingrate, că nu încurajează poezia, literele şcl, şcl.

Dar, în sfârşit, chiar aşa, eu nu crez să fie undeva o societate, unde care cum se scoală şi ia o pană în mână sau îmbrăţişează o carieră frumoasă, să fie atât de binevoitor primit sau tolerat ca la noi.

Nu cred să fie pe lume tipografie mai puţin năzuroasă decât a noastră românească. Cu ce cheltuială, puţin importă, fie din avere proprie, fie de la părinţi, de la amici, din pomană, se găsesc totdeauna destui gologani ca orice e scris pe hârtie cu mâna astă-seară, să fie a doua zi dimineaţa chiar tipărit, spre vecinică păstrare.

Pas acuma de le-ncurajează mai departe pe toate aceste nenumărate producţiuni, parcă a fi posibil unora să vază astăzi lumina nu e deja destulă încurajare pentru altele ca s-o vază mâne, şi de mâne poimâne şi aşa mai departe.

Însă o societate nu poate dispune la un moment dat decât de o anumită putere de încurajare a industriilor inutile. Şi aci stă răul cel mare. Puterea aceasta limitată, împrăştiindu-se fără socoteală la oricine face literatură şi artă, chemat ori nechemat, priceput ori ba, serios sau ridicul, se pierde fără să poată folosi acolo unde în adevăr şi pe drept ar trebui să folosească.

De câte ori auz pe cineva văicărindu-se că literele şi altele frumoase nu sunt încurajate la noi, îi spun: poate să ai dreptate întrucâtva, dar, în orice caz, vinovatul sau mai bine vinovaţii pentru aceasta trebuesc căutaţi, nu între public, nu în societate, ci între aceia cari le profesează.

Şi, fiindcă fu vorba de copii şi de viitorul lor, fireşte că, dacă s-ar admite de public şi de Stat ca întemeiată plângerea descurajaţilor, un părinte iubitor ar putea asigura viitorul fiecărui copil chiar de la naştere: n-ar avea decât să declare la ofiţerul stării civile, pe lângă confesiune, şi nobila profesiune la care se va devota noul venit în sânul naţiunii — poet, literat, artist, — şi imediat societatea şi Statul să-l ia sub încurajarea lor, cu o subvenţiune convenabilă...

Nu! Precum am mai spus-o şi în altă parte: literatura şi artele frumoase, după cât se fac şi, mai ales, după cum se fac la noi, sunt prea din cale afară încurajate, aşa că parcă n-ar strica să începem odată a le cam descuraja.

Universul, 22 Martie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA